Era Lenin un intelectual? Un dialog cu profesorul Toma Pavel

Vladimir Tismaneanu

Ideea unui “Dosar Lenin”, similar celui despre genialissimul generalissim, tine de intelegerea radicalismului utopic drept fundament al experimentelor totalitare mai vechi sau mai noi. Pentru Marius Stan si pentru mine incepe astfel o noua aventura in lumea ideilor cu trimiteri certe spre febrilele polemici ale lumii de azi. Doua ipoteze ne vor calauzi in acest proiect: prima este ca secolul XX a fost secolul lui Lenin. Ascensiunea bolsevismului si a fascismului sunt direct legate de interventia sa in istorie. A doua este ca secolul XX nu s-a incheiat decat cronologic. Marile pasiuni politice nu au disparut, utopia nu a murit, ceea ce Hannah Arendt a numit furtunile ideologice nu s-a stins. Pentru primul episod din acest proiect, am initiat un dialog cu profesorul Toma Pavel de la Universitatea din Chicago, cunoscut comparatist literar si istoric al ideilor, membru in celebrul Committee on Social Thought. Dialogul pe e-mail a avut loc intre 1 si 3 august 2014.


“Draga Toma,
Incep lucrul impreuna cu Marius Stan la un “Dosar Lenin”. Ne gandim ca salva de deschidere (ptr Contributors) sa fie “Lenin si inteligentsia”. O intrebare: daca ar fi sa explici in cateva randuri unui doctorand american daca Lenin a fost sau nu un intelectual, ce i-ai spune? Sigur iti amintesti ca, parca intr-o discutie cu Gorki, a spus ca intelectualii sunt govno (shit).

Nu e graba, dar cateva randuri de la tine ar putea fi splendid integrate in primul nostru articol, cu multumirile de rigoare. Esti un cunoscator fara egal al scrierilor lui Alain Besançon. Evident, “Originile intelectuale ale leninismului” (tradusa la Humanitas) e o carte despre care vom vorbi.
Cu drag, Vladimir”


“Draga Vladimir,
Ma intreb daca intelegerea genului de intelectual exemplificat de Lenin n-ar putea incepe cu o referinta la Ludwig Feuerbach, discipol al lui Hegel care l-a influentat direct pe Karl Marx. Argumentul ar pleca de la convertirea la umanitate a vechilor credinte religioase.

Feuerbach sustinea ca divinitatile adorate de-a lungul secolelor de diferite populatii sunt de fapt proiectari in sfera divina a unor calitati umane (forta, inteligenta, intelepciunea, de exemplu). Dat fiind, considera el, ca in ziua de azi (adica la mijlocul secolului al 19-lea) nimeni nu mai poate crede in aceste divinitati, omenirea trebuie sa-si repatrieze calitatile gresit divinizate, recunoscindu-le drept pur umane.

Doua aspecte ale acestei teorii sunt prezente in gindirea lui Marx, admirator al lui Feuerbach. Pe de o parte, caracterul atotstiutor si, deci, oracular al religiei (Dumnezeu stie tot, inceputul, prezentul, viitorul si sfirsitul lumii) e preluat de materialismul istoric, devenind “stim exact tot, inceputul, prezentul, viitorul si sfirsitul fericit al societatii”. Pe de alta parte, atotputernicia divina devine atotputernicia umana, in cazul lui Marx atribuita proletariatului.

Aceste repatrieri sunt bine inteles foarte raspindite: si nihilistii si discipolii lui Nietzsche le-au dezvoltat, fiecare in felul lor.

Gindirea filozofica si sociala ar fi deci indreptatita sa inlocuiasca credintele religioase. (Hegel anuntase deja acest transfer.) Dar, evident, pentru ca aceasta tranzitie sa poata fi respectata, ar trebui ca gindirea filozofica si sociala sa nu ceara oamenilor adoratia si ascultarea pe care le cerea religia. Or in multe situatii adoratia si ascultarea au continuat sa fie impuse de noile doctrine. Religia era, dupa parerea lui Marx, un opiu pentru popor. Noile doctrine, cum bine a observat Raymond Aron, au devenit un opium pentru adeptii lor.

Fundalul istoric al acestei convertiri a credintelor religioase la cultul umanitatii este foarte diferit de la o cultura la alta. Cu cit credinta religioasa intr-o anumita regiune va fi fost mai dogmatica, umila, si ascultatoare, cu atit afirmatia “cunoastem viitorul” va fi si ea mai dogmatica, cu atit mai brutala va fi revendicarea atotputerniciei celor care “cunosc viitorul”, si, din nenorocire, cu atit mai ascultatoare va fi populatia. Cel mai bun exemplu a fost bolsevismul rus, propovaduit de Lenin. A reprezentat o forma extrema a acestei convertiri, combinind elementul atotstiutor si oracular al marxismului (teoria istoriei, lupta de clasa, viitorul inevitabil revolutionar si luminos) cu confiscarea nihilista a atotputerniciei (un mic grup de iluminati au voie sa faca ce vor pentru a obtine victoria, aspect bine pus in lumina de Alain Besançon).

Era Lenin un intelectual? Daca acest termen desemneaza pe cei care citesc mult si nu au o meserie practica, sigur ca asta era. Dar daca tinem seama de caracterul dogmatic si oracular al doctrinei precum si de confiscarea atotputerniciei, Lenin a fost mai degraba un reprezentant al clerului politic — sinistra particularitate a ultimelor doua secole. Ca tiran actionind in numele unei religii secularizate, el nu putea sa accepte independenta, diversitatea de pareri, si (ca sa fim drepti) vorbaria nesfirsita a adevaratilor intelectuali. De aici vin ura si dispretul pentru intelectualii ai caror ochi nu au fost dintr-o data si definitiv deschisi de revelatia comunista.

O nota despre Gorki: cuvintele lui se refera, cred, la un gen de rezerva mai general fata de intelectuali in tarile unde obiceiurile si (din nou ca sa fim drepti) infumurarea multor oameni cu carte au creat o distanta intre intelectuali si restul populatiei. O amintire din Romania: in anii 1960, la nunta fratelui unui prieten unde erau multi invitati, unul dintre ei, cam ametit de bautura, aflind ca sunt cercetator la Academie, a ciocnit paharul cu mine spunind: “Dumneata esti un intelectual, eu sunt un om! Buna seara!” Pe moment am fost surprins, dar mai tirziu mi-am spus ca se referea poate la insusiri care apartin oamenilor ca oameni, si nu ca intelectuali: bunul simt, cumsecadenia, omenia.

Cu drag, Toma”


“Draga Toma,
Am citit si recitit reflectiile tale de o profunzime unica. Da, auto-imputernicirea cu administrarea destinului celor aflati in “nestiinta’, confera comunitatilor de tip bolsevic (care pot fi gasite la fel de bine la polul ideologic opus, dovada Mussolini si ideologii sai, ori Goebbels si Rosenberg, ca sa nu vorbesc chiar de Schickelgruber) o incredere infinita in propriul contact (ori contract) cu Providenta (fie ea una definita rasiala, fie sacralizata ca Istorie inexorabila, identica in fond cu Ratiunea, hipostaziata, precum la Hegel si la Marx, in zeitate suprema). Este o revolta impotriva libertatii in numele libertatii. Se neaga libertatea individuala invocandu-se libertatea ca dat colectiv.

Aici vad marea distinctie intre Nietzsche si Marx: ambii contesta civilizatia burgheza, dar primul ramane fidel unui individualism elitist, cel de-al doilea deschide calea pentru ascensiunea maselor ca subiect revolutionar. Amandoi au constiinta ca sunt destin (Schicksal), dar primul si-l implineste ca agonie subiectiva, cel de-al doilea prin convertire la actiune colectiva. Daca as gasi ragazul, mi-ar place mult sa scriu o scurta carte, ori macar un eseu, despre ce doi.

Promotorul “socialismului arhanghelic”, Victor Ponta. este o caricatura grotesca a modelului si mentorului sau, batranul bolsevic Ion Iliescu. Cum socialismul bolivarian al lui Hugo Chavez si Nicolas Maduro este o farsa intelectuala in comparatie cu utopia lui Ernesto Che Guevara. Ca si pentru Lenin, pentru Iliescu intelectualii sunt un grup de flecari neisprativi. Dar inca Gheorghiu-Dej isi ingaduia sa-l ia peste picior pe G. Calinescu intr-o conversatie faimoasa, dupa aparitia “Bietului Ioanide”, parca, si-i dadea lectii partinice despre cum trebuie scris marele roman realist socialist. Manipularea religiei de catre satrapii ideologici, cum bine spui, ma trimite cu gandul catre dimensiunea catehistica a rostirii staliniste, la aceea liturgica a bolsevismului in genere, la cultul partinitatii, dar si la sincretismele actuale de tip Hugo Chavez ori dinastia Kim-ilor. Celebra partida de sah din 1908 dintre Lenin si Aleksandr Bogdanov a prefigurat ceea ce avea sa se intample in anii urmatori: pentru Lenin nu exista loc pentru cautarea spiritualitatii in interiorul unei credinte monolitice. Nu poate exista cunoastere obiectiva, actul cognitiv este este in chip fatal si ineluctabil unul dominat de interese de clasa. “Idealismul subiectiv” este o ideologie burgheza. Peste decenii, in “Distrugerea ratiunii” (Die Zerstörung der Vernunft, 1954), Georg Lukacs va oferi versiunea sofisticata a mortificantului schematism leninist. Era vorba de o teleologie a culpabilitatii ideilor burgheze: drumul irationalismului de la Schelling la Hitler…

Nietzscheanismul cautator de noi mituri al lui Bogdanov, Gorki si Lunacearski era primejdios pentru ca slabea disciplina revolutionara, o subordona unui ideal ultim de implinire a subiectivitatii. Materialismul filosofic, o epistemologie naiva si hiper-simplificatoare, era sanctificat ca teorie a cunoasterii absolute, ceea ce, dupa victoria revolutiei bolsevice, avea sa fie codificat drept Diamat (materialism dialectic). A te indoi de Diamat echivala cu o crima imptotriva Partidului, a Revolutiei si a Proletariatului. Crimele de gandire erau denuntate drept premisele celor politice. Dubiul era o crima de gandire.
Cu drag, Vladimir ”