Încă o trîntă…

Rodica Grindea

Cu ani în urmă, nu prea mulți la număr,

m-ai tot pîndit ca piaza rea, singurătate,

într-un ungher de suflet, cel mai amar din toate,

cel mai ascuns, mai negru, mai ferit,

mi-ai pus o mînă-atît de bine cunoscută

rapace și apăsătoare pe un umăr

silindu-mă să mă opresc, o clipă, un răgaz,

din drumul încă șovăielnic, voindu-l infinit,

purtîndu-mi tălpile către limanul regăsit

și-n hohotele tale șuierate, care cad

din gura ta cea plină de năpîrci,

precum a tîrîturii ce nu mai are vad,

zvîrlindu-mi că am cîștigat, poate vremelnic,

o bătălie, numai una, în sfîrșit,

războiul însă – nu, nici pe departe.

M-am smuls atunci din hohotele tale,

m-am strecurat precum din ghearele de uliu,

care duhneau doar a pustiu și-a moarte.

Și un răstimp, imens precum un adevăr,

sau chiar cît mica mea eternitate

m-ai așteptat, cu o nemernică răbdare

și te-ai întors ca să-ți aduni răsplata

ori vama ce-o tot socotești și azi

gorgonă jalnică, singurătate,

că din rostogolirea anilor departe,

ți s-ar fi cuvenit și poate nu ți-am dat,

Dar bine vezi, lupoaică fără vlagă

cum hohotul ți se preface-n scheunat.

În hăul tău de neguri te-opintești să mă arunci,

doar că mai ai o veșnicie de-aștptat,

ca să-ți clamezi, printre stridențe fără har

izbînda ta, părelnică și-atunci.