David Meir-Levi
Această declaraţie a stîrnit un val de condamnări. Vocile care s-au ridicat împotriva declaraţiei lui Bush au protestat că aceste mişcări musulmane sunt, potrivit propriilor lor definiţii, mişcări populare de rezistenţă, mişcări al cărui scop este exercitarea dreptului just şi legitim la autodeterminare al propriilor lor popoare asuprite. Cum se pot compara aceşti rebeli luptători pentru libertate cu naziştii care au iniţiat un război soldat cu 70 de milioane de morţi şi care au introdus termenul de “genocid” în lexiconul modern ?
Numai că Bush avea dreptate. Grupările musulmane care în prezent ameninţă Vestul cu teroare, activitate subversivă şi răzmeriţă, şi care potrivit propriilor lor declaraţii caută să instaureze un imperiu totalitar global nu sunt fasciste numai în sensul larg, sociologic, ci îşi au rădăcinile în nazismul literal istoric, cu toate ambiţiile sale de genocid.
Frăţia musulmană şi naziştii
Ideologia islamiştilor printre care se numără în prezent nu numai al-Qaeda, ci şi Hamas şi Hezbollah, îşi are originea în mişcarea egipteană Frăţia Musulmană, înfiinţată de şeicul Hassan al-Banna în anul 1928. Toată simbolistica, terminologia si priorităţile politice ale mişcării se hrănesc din chiar esenţa fascismului nazist.
Hassan al-Banna
Hassan al-Banna (1906-1949) s-a născut în sudul Egiptului în familia unui ceasornicar sărac. De mic copil s-a simţit atras de aspectele extremiste şi xenofobe ale Islamului ostil laicismului occidental care promova un sistem de drepturi precum emanciparea femeii. Încă din adolescenţă, al-Banna şi prietenii săi (care se adresau unul altuia cu apelativul “frate”) se întîlneau pentru a discuta situaţia din Orientul Mijlociu, tarele societăţii arabe, şi a deplînge declinul islamului. Nemulţumirile lor proveneau în mare măsură din prăbuşirea Imperiului Otoman, ocupaţia britanică a Egiptului şi, în consecinţă, expunerea societăţii arabe la setul de valori ale Vestului.
Pentru al-Banna, ca şi pentru mulţi alţi musulmani din lumea întreagă, sfîrşitul Califatului, chiar daca a fost înfăptuit de o mişcare laică precum Junii Turci, reprezenta un scrilegiu împotriva islamului, a cărui răspundere o purta vestul nemusulman. Pentru a se răzbuna pentru aceste “rele”, al-Banna a înfiinţat în 1928 Frăţia Musulmană, care la început a fost un fel de club de tineret unde membrii propovăduiau, oricui era dispus să asculte, despre nevoia de a reforma din punct de vedere moral lumea arabă. Curînd, însă, antipatia lui al-Banna faţă de modernitatea Occidentului l-a motivat să schimbe Frăţia într-o organizaţie al cărei scop era frînarea tendinţelor laice din societatea musulmană şi reinstaurearea valorilor islamice tradiţionale din trecut. Atacînd subiecte precum colonialismul, sănătatea publică, naţionalismul arab, slăbiciunea lumii islamice şi conflictul care începea să ia amploare în Palestina, Al-Banna şi-a recrutat discipoli din toate straturile societăţii egiptene. Cuvîntarile lui al-Banna erau profund influenţate de doctrinele anticapitaliste ale marxismului european şi, mai ales, de fascism.
Pe măsură ce grupul s-a extins în anii ’30, activităţile sale au depăşit sfera renaşterii religioase şi al-Banna a început să viseze la un viitor musulman măreţ: restaurarea Califatului. Acest vis, însă, putea fi transformat în realitate numai cu ajutorul săbiei. Astfel, al-Banna a reuşit să cucerească minţile şi inimile nenumăraţilor săi discipoli. Al-Banna povestea cu inflăcărare despre ororile iadului care îi aşteaptă pe eretici, de unde concluzia că toţi musulmanii sunt obligaţi să se întoarcă la bazele cele mai pure ale religiei, să reînvie Califatul şi să înceapă războiul măreţ şi final împotriva lumii nemusulmane – jihadul.
Primul pas important spre jihadul internaţional plănuit de al-Banna a fost terorismul trans-naţional în timpul “Marii Revolte Arabe” din 1936-1939, cînd cel mai vestit conducător al Frăţiei Musulmane, Hagi Amin-al-Husseini, marele muftiu al Ierusalimului, şi-a incitat adepţii la un război de trei ani împotriva evreilor din Palestina şi împotriva englezilor, deţinătorii mandatului asupra Palestinei. Dacă Frăţia număra 800 de membri în 1936, după numai doi ani de “Revoltă”, în 1938 numărul acestora crescuse la 200.000, cu 50 de ramuri numai în Egipt. Organizaţia înfiinţa moschei, şcoli, cluburi de sport, fabrici, precum şi o reţea de servicii sociale. La finele anilor ’30, Frăţia avea peste jumătate de milion de membri înscrişi, şi peste 2.000 de ramuri in toată lumea musulmană. În Palestina mandatului britanic erau 38, sub conducerea muftiului.
Hagi Amin el-Husseini
Pentru a atinge ţelul jihadului global, Frăţia a înfiinţat o reţea de celule secrete, fura arme, antrena trupe, organiza plutoane secrete de execuţie, a înfiinţat celule dormante de suporteri sabotori în rîndurile poliţiei şi armatei care aşteptau doar ordinul de a pune în execuţie acte teroriste, asasinate, şi misiuni kamikaze.
Tot în această perioadă, Frăţia şi-a găsit sufletul pereche – Germania nazistă. Pentru mişcarea musulmană, Reichul însemna o relaţie de mare potenţial care a devenit mult mai mult decît o căsătorie de convenienţă. Mult înainte de război, al-Banna dezvoltase o ideologie islamică religioasă premergătoare nazismului hitlerist. Ambele mişcări urmăreau să cucerească şi să domine lumea. Ambele căutau triumful şi supremaţia: după nazişti, arienii erau cei care trebuiau sa domnească peste ceilalţi, în timp ce după viziunea islamică a lui al-Banna religia musulmană era cea care trebuia să subjuge omenirea. Ambele propovăduiau supunerea individului în faţa unei puteri centrale populare. Ambele erau în mod explicit anti-naţionaliste şi urmăreau lichidarea statelor-naţiuni în favoarea unei comunităţi trans-naţionale unificatoare: în Islam – umma (comunitatea tuturor dreptcredincioşilor), în nazism – herrenfolk (rasa stăpînilor). Ambele idolatrizau figura conducătorului totalitar – calif sau fuehrer, ambele urau cu înverşunare evreii şi căutau să-i distrugă.
Pe măsură ce legatura politică şi militară cu Germania nazistă lua amploare, aceste paralele au înlesnit interacţiuni care au dus la creerea unei alianţe la cel mai înalt nivel, cu toată pompa şi ceremoniile vizitelor oficiale de stat, ambasadori de facto, precum şi proiecte comune mai mult sau mai puţin secrete. Adepţii lui al-Banna au transplantat în lumea arabă un soi nou de antisemitism musulman, cel nazificat, traducînd în arabă Mein Kempf sub titlul Jihadul Meu, preluînd şi alte teme naziste antisemite, printre care caricaturile pline de ură din Der Sturmer care portretizau evreul ca fiind duşmanul demonic al lui Allah.
După izbucnirea celui de-al doilea război mondial, al-Banna a căutat să încheie un pact formal cu Hitler şi Mussolini. Prin intermediul scrisorilor şi emisarilor pe care îi expedia, el-Banna căuta să obţină ajutorul nemţilor în lupta sa contra englezilor şi a regimului occidentalizat al regelui Farouk. Serviciul de informaţii al Frăţiei culegea cu fervoare date despre conducerea de la Cairo şi despre mişcările armatei britanice, pentru a le oferi germanilor în schimbul strîngerii relaţiilor.
Intră palestinienii
Dar, dintre toţi fraţii musulmani, cel mai notoriu şi cel mai activ colaborator cu naziştii nu a fost al-Banna, ci Hagi Amin el-Husseini, marele muftiu al Ierusalimului, care a deţinut la un moment dat funcţia de preşedinte al Consiuliului Musulman Suprem al Palestinei. După cum a remarcat un comentator, a înţelege influenţa muftiului în Orientul Mijlociu în anii ’30-’40 echivalează cu înţelegerea în prezent a platformei de genocid a organizaţiilor teroriste arabe care se războiesc cu evreii din Israel. Muftiul a funcţionat ca o punte peste care genocidul nazist din Europa a fost transplantat în Orientul Mijlociu post-belic şi a creat patrimoniul nazist al mişcării naţionale palestiniene.
Amin el-Husseini, copil minune, s-a născut în anul 1895 într-un clan bogat şi influent pe nume al-Husseini. La vîrsta 20 de ani, era deja un puternic propagandist şi agitator de mase împotriva evreilor. După care, subit, la numai 27 de ani, a fost numit prin decret în funcţia de mare muftiu al Ierusalimului. Această numire a fost cu totul neobişnuită deoarece muftiul trebuie să fie un conducător religios, o personalitate influentă cu statut spiritual. La decesul muftiului anterior al Ierusalimului, Kamel al-Husseini, în martie 1921, ar fi trebuit să se aplice procedeul otoman tradiţional, adică să se aleagă noul muftiu dintre trei candidaţi meritorii şi cu experienţa, propuşi de Consiliul musulman al Ierusalimului. Dar anumiţi membri ai administraţiei Palestinei mandatului britanic, dornici să stăvilească avîntul mişcării sioniste în regiune, l-au ales pe iudeofobul Amin el-Husseini pentru această funcţie, deşi fusese condamnat la 10 ani închisoare pentru rolul său pivotal în incitarea răzmeriţelor împotriva evreilor din anii 1919 si 1920, în care zeci de evrei din Yaffo şi Ierusalim au fost atacaţi, violaţi şi ucişi.
Al-Husseini şi-a transformat funcţia într-o tribună de bătăuş de unde a scuipat vitriol împotriva evreilor, a sionismului, şi chiar împotriva propriilor săi patroni, englezii. El s-a implicat în mod direct în organizarea răzmeriţelor din 1929 care au desfiinţat comunitatea evreiască din Hevron şi au pus capăt prezenţei evreieşti vechi de 3000 de ani în acest oraş. Al-Husseini nu a întîrziat să recunoască un aliat firesc în persoana lui Hitler şi în Germania nazistă care era în plină ascensiune la acea dată.
La începutul anilor ’30, mulţi arabi din Palestina mandatului britanic tindeau să se alieze cu Hitler împotriva englezilor, dar al-Husseini a fost cel care i-a condus cu entuziasm pe această cale. Încă din primăvara anului 1933 al-Husseini l-a asigurat pe consulul german din Ierusalim că “musulmanii dinăuntrul şi dinafara Palestinei vor primi cu bucurie noul regim din Germania şi speră că sistemul de guvernămînt fascist şi antidemocratic se va extinde şi în alte ţări”.
Organizaţia de tineret înfiinţată de muftiu a folosit embleme, nume si uniforme naziste. Germania a reciprocat prin oferirea unui fond de burse pentru studenţii arabi, prin angajarea de ucenici arabi la firme germane şi prin invitarea capilor partidului arab la mitingurile de partid din Nuremberg şi a conducătorilor militari arabi la manevrele efectuate de Wehrmacht, dar, mai ales, Ministerul Propagandei german a strîns legăturile cu muftiul şi cu presa arabă, ceea ce a dat naştere la o tradiţie de propagandă care le-a supravieţuit şi lui al-Husseini, şi lui Hitler şi tuturor personajelor celui de-al doilea război mondial.
În septembrie 1937, Adolf Eichmann, însoţit de un ofiţer SS, a întreprins, timp de cîteva săptămîni, o misiune de recunoaştere în Orientul Mijlociu, în care a fost inclusă o întîlnire amicală şi productivă cu muftiul. După această vizită, muftiul a devenit salariat al naziştilor, în calitate de agent şi propagandist.
al-Husseini cu A. Himmler
În timpul Marii Revolte Arabe din 1936-1939, printre organizatorii căreia s-a numărat şi al-Husseini, şi pe care Germania a finanţat-o, svastica a servit drept simbol de identitate pe manifeste şi graffiti arăbeşti. Copiii foloseau salutul nazist cînd se întîlneau, şi o mare de steaguri germane şi portrete ale lui Hitler erau scoase la vedere în ocazii festive. Identificarea cu Germania nazistă era atît de pregnantă, încît cei nevoiţi să călătorească prin zonele implicate în revolta arabă şi-au dat repede seama că trebuie să afişeze o svastica pe maşina pentru a nu fi atacaţi de ţintaşii arabi. Muftiul a declarat diferite regiuni ale Palestinei ca fiind “eliberate” de evrei şi englezi; de asemenea a instalat şaria – legea islamică religioasă. Femeile musulmane, cît şi cele creştine au fost forţate să-şi acopere feţele. Cei ce s-au împotrivit muftiului au fost lichidaţi.
În 1938, al-Husseini avea în subordine, graţie fondurilor şi asistenţei militare oferite de nazişti, 10.000 de trupe combatante, o unitate activă de propagandă şi armament modern. Dar în măsura în care muftiul era bine pregătit pentru conflagraţia care avea să înghită lumea, nici englezii nu erau mai prejos, şi au trimis întăriri masive pentru a înăbuşi revolta. Înainte de a putea fi arestat de englezi, Al-Husseini a fugit în Liban, care era încă sub dominaţie franceză.
Aflîndu-se în siguranţă la Beirut, şi apoi (mai, 1941) la Berlin, muftiul a acţionat neobosit în sprijinul Germaniei şi a nazismului. Deşi a acţionat din culise, rolul său a fost central în instigarea puciului pro-nazist din Iraq (1941). Muftiul nu a încetat să îndemne guvernele naziste şi pro-naziste din Europa să deporteze evreii în lagărele morţii, a instruit brigăzile pro-naziste din Bosnia, iar cînd cauza hitleristă a fost pierdută, a canalizat prada de război a naziştilor în statele arabe. Diviziei sale musulmane “Hanjar” i se atribuie masacrarea a aproape 90% din comunitatea evreiască din Bosnia. Muftiul devenise o voce binecunoscută la staţia de radio de propagandă nazistă în limba arabă care transmitea din Zeesen, în apropiere de Berlin, de unde încerca să convingă populaţiile arabe şi musulmane din Europe (mai ales musulmanii din Balcani şi Albania), că musulmanii şi naziştii sunt fraţi şi că aceste două grupuri înrudite trebuie să se unească împotriva inamicului comun, evreii.
Din Germania, muftiul şi-a mînuit cu eficienţă armele influenţei religioase de care se bucura, a aţîţat masele şi a promovat asasinatele pentru reducerea oponenţilor la tăcere şi eliminarea rivalilor moderaţi. El a reuşit, aproape de unul singur, să înfiereze în minţile arabilor imaginea evreului ca apoteoză a tot ceea ce este rău. În diatribele sale iscusite, nu numai că tot ce era evreiesc era rău, tot ce era rău era evreiesc.
al Husseini cu Hitler
După întîlnirea cu Hitler din 21 noiembrie 1941, al-Husseini i-a lăudat pe nemţi pentru că “ştiau cum să se descotorosească de evrei, ceea ce ne apropie de nemţi şi ne plasează în tabăra lor”. La 1 martie 1944, muftiul a lansat o chemare de la staţia de radio din Zeesen: “Arabi! Răsculaţi-vă cu toţii şi porniţi la luptă pentru drepturile voastre sfinte. Omorîţi-i pe evrei oriunde îi întîlniţi. Ucideţi-i cu dinţii, dacă e nevoie. Acest lucru este pe placul lui Dumnezeu, al istoriei şi al religiei. Aşa vă veţi salva onoarea.” Scopul său, cu ajutorul naziştilor, era să “rezolve problema elementelor evreieşti din Palestina şi din ţările arabe după cum o cer interesele naţionale, la fel cum se rezolvă problema evreiască în ţările Axei”. Din propriile sale memorii, precum şi din depoziţiile acuzaţilor la procesul de la Nuremberg, reiese că muftiul plănuia constuirea unui lagăr de exterminare după modelul Auschwitz lîngă oraşul Nablus (Sichem, n.m.) pentru exterminarea evreilor din Palestina.
Tot muftiul Ierusalimului este cel care i-a îndemnat pe Hitler, Himmler şi generalul Ribbentrop să consacre considerabilele resurse industriale şi militare ale Germaniei exterminării evreimii europene. Cel mai proeminent conducător spiritual musulman al vremii a făcut eforturi deosebite pentru a opri emigrarea evreilor din Ungaria, Romania şi Bulgaria, deşi guvernele acestor ţări fuseseră iniţial de acord cu plecarea lor. Eichmann însuşi a declarat: “îi promisesem [muftiului] că nici un evreu european nu va mai pune piciorul în Palestina”.
Numai că înfrîngerea suferită de nemţi în Nordul Africii însemna că Einsatzgruppen, care uciseseră deje peste un milion din cele şase milioane de victime evreieşti ale Holocaustului, nu a mai apucat să-şi desfăşoare sinistra activitate şi în Palestina. Planurile ambiţioase şi nemăsurate ale muftiului cu privire la evreii din Palestina şi din întreaga lume au fost frînate – doar temporar, credea el – de capitularea Germaniei la 8 mai, 1945.
Muftiul s-a trezit prizonier de război în Franţa şi a fost ulterior condamnat pentru crime de război de procurorii de la Nuremberg. Numai că Războiul Rece bătea la uşă şi englezii şi americanii făceau ochi dulci lumii arabe pentru a contracara influenţa politică a URSS în zonă, fapt pentru care i-au permis muftiului să fugă. Al-Husseini s-a refugiat mai întîi în Egipt, apoi în Siria. De la Damasc, al-Husseini s-a recalibrat ca purtător de cuvînt de frunte pentru cauza arabilor din Palestina.
Cîţiva ani mai tîrziu, cînd la ONU a început să se discute problema Palestinei, muftiul şi al-Banna au implorat lumea arabă să se unească împotriva partajului. Cei doi vedeau în rezoluţia ONU cu privire la partaj un exemplu de “conspiraţie a evreimii mondiale”, în ciuda faptului că rezoluţia prevedea înfiinţarea unui stat arab alături de cel evreu. Dar în viziunea lor, un stat arab în Palestina ar fi însemnat renunţarea la cursa pentru eradicarea sionismului şi a anihilării evreilor din Palestina.
Nici un şef de stat arab nu a îndrăznit să contrazică rejecţionismul lui al-Husseini, iar din momentul în care lumea arabă a primit cu entuziasm acest mesaj de ură şi genocid, s-a pecetluit soarta oricărei posibilităţi de implementare paşnică a rezoluţiei ONU de a crea un stat arab alături de un stat evreu pe teritoriul Palestinei Mandatorii (după ce 80% din teritoriul mandatului fusese deja alocat Iordaniei, a cărei populaţie este alcătuită din arabi palestinieni în proporţie de două treimi).
Cînd armatele egiptene, iordaniene, iraqiene, siriene, libaneze, arabe şi marocane au invadat Israelul în 1948, Abd al-Rahman Azzam (cunoscut sub numele Azzam Paşa), secretarul general al Ligii Arabe, care declarase iniţial în cercuri restrînse că partajul Palestinei reprezenta după părerea lui unica soluţie rezonabilă, s-a raliat cot la cot cu muftiul şi a declarat: “Acest război va fi un război de distrugere.” Şi aşa a şi fost, numai că distruse au fost armatele încropite de generalii arabi, dintre care mulţi luptaseră alături de Rommel în numele celui de-al treilea Reich.
Aspiraţiile naziste ale lui al-Husseini, deşi percepute acum ca o contribuţie modestă la Holocaust, au rămas un motiv de mîndrie pentru suporterii săi arabi şi după moartea sa în 1948. Admiratori s-au mai găsit şi mulţi ani după moartea sa.
Edward Said
Prof. Edward Said a adus cuvinte de laudă lui al-Husseini, fostul părtaş al naziştilor în crimele comise împotriva umanităţii, numindu-l “glasul poporului palestinian”, iar Yasser Arafat, văr cu al-Husseini, spunea “eroul nostru” cînd vorbea despre el.
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu