duminică, 10 august 2014

Istoria cu susul în jos (2)



David Meir-Levi



David Meir-Levi


Transplantul de patologie


Nazismul eradicat în Europa postbelică trăieşte şi înfloreşte în lumea arabă. Influenţa noului amalgam nazist şi musulman de ură contra evreilor creat de predicile lui al-Banna şi al-Husseini a continuat să sporească. Intelectualii extremişti şi imamii au creat o formă fascistă a Islamului pentru a-şi justifica ideologia. Architectul şef al acestei noi forme de fanatism a fost Sayyid Qutb, ideologul suprem al Frăţiei Musulmane.


Sayyid Qutb

Qutb s-a născut în 1906 în sudul Egiptului şi a fost educat în spiritul islamului tradiţional şi al studiilor koranice. Încă din tinereţe s-a mutat la Cairo unde între anii 1929-1933 a primit educaţie laică şi occidentalizată şi a lucrat ca profesor pînă în 1933 cînd a fost primit ca funcţionar la Ministerul Egiptean al Educaţiei. În 1948, a primit o bursă de studii în SUA unde, pînă în 1950, a studiat sistemul de învăţămînt şi a încheiat studii de masterat la Colegiul de Stat pentru Educaţie al Statului Colorado (în prezent Universitatea Colorado de Nord). În perioada petrecută în SUA, Qutb a devenit fascinat de ceea ce el vedea ca decadenţă occidentală manifestată prin materialism, libertăţi individuale, laissez faire economic şi egalitatea femeilor în societate, dar mai ales a fost şocat de “amestecul păcătos” al ambelor sexe la locul de muncă, la piaţă şi chiar în biserică. Aşa s-a născut şi ura pentru această societate. De asemenea, a început să condamne guvernul american pentru sprijinul acordat Israelului.


În lucrări ulterioare, Qutb va descrie America drept “un amestec şocant de materialism, lascivitate şi individualism egoist … [şi] vînzare de femei şi rasism feroce”. El va ajunge la concluzia că SUA a pornit într-o “nouă cruciadă”, parte componentă a unui plan metodic al Occidentului de a duce un război socio-cultural subtil împotriva Islamului prin subminarea societăţilor musulmane în întreaga lume şi pentru a pune astfel capăt însăşi religiei musulmane.


Dar, indiferent de intenţiile Americii, declara Qutb în lucrarea sa “Lupta noastră împotriva evreilor”, este important să înţelegem ca evreul este rădăcina tuturor relelor din lume. Bazîndu-se pe ideologia nazistă pe care o absorbise ca membru al Frăţiei, Qutb avea să scrie că evreii sunt cauza putregaiului moral al lumii şi a depravării sexuale animalice din Occident. Evreii erau cei care creaseră doctrinele materialist-ateiste anti-islamice, socialismul lipsit de Dumnezeu şi individualismul democratic. Aşadar, evreii sunt duşmanii veşnici ai Islamului.


Această lucrare, poate unul din cele mai importante manifeste ale antisemitismului islamic şi fascist din lumea modernă, a fost distribuită în milioane de exemplare în lumea arabă cu ajutorul sectei islamice wahhabiste din Arabia Saudită.


Revenit în Egipt în anul 1950, Qutb devine membru al Frăţiei şi editor şef al săptămînalului acesteia, Al-Ikhwan al-Muslimun, şi ulterior şeful secţiei de propagandă. Datorită populariţăţii de care se bucura, Qutb se ridică fără întîrziere la cele mai înalte nivele ale organizaţiei. Scrierile sale conferă o ţinută filozofică scopurilor naziste ale Frăţiei. În viziunea sa, confruntarea dintre Occidentul laic şi lumea musulmană se limita numai la Islam. Înfruntarea era rezultatul strădaniei creştinilor (definiţi în scrierile sale drept “cruciaţi”) şi a sionismului mondial de a anihila Islamul. Acest război ideologic, susţine Qutb, rezultă din faptul că atît creştinii, cît şi sioniştii ştiu că religia creştină şi cea mozaică sunt inferioare Islamului care trebuie eliminat pentru a-şi salva propriile doctrine defectuoase şi falite de triumful inevitabil al Islamului asupra inimilor şi minţilor întregii omeniri. Doar “Allah uber alles” este un percept decretat de însuşi Allah. Acest triumf trebuia să vină la un moment dat. Numai că, pînă atunci, spune Qutb, Frăţia Musulmană trebuie “să deschidă ochii oamenilor” la pericolele modernităţii şi ale culturii Occidentale, ale iudaismului şi sionismului pentru islam.


Dar primejdia cea mai mare, după Qutb, vine de la musulmanii trădători care au fost atît de corupţi de influenţa Occidentului, încît nu mai pot fi numiţi musulmani. Dictatorul egiptean Gamal Abd-el Nasser era apoteoza acestei corupţii, de aceea şi el si regimul său trebuiau să fie eliminaţi.


Gamal Abd-el Nasser

În 1953, în urma atentatului Frăţiei la viaţa lui Nasser, Qutb a fost condmnat la 15 ani închisoare, dar presiunea politică exercitată de Iraq l-a determinat pe Nasser să-l graţieze pe Qutb în 1964. Numai că, opt luni mai tîrziu, Qutb a fost arestat din nou – complota sa organizeze o lovitură de stat. De data aceasta tribunalul l-a condmnat la moarte şi Qutb a fost spînzurat în august 1966.


Qutb a lăsat posterităţii 24 de cărţi. romane, eseuri, cronici literare, dar cele mai importante şi influente rămîn cele două tomuri: Umbra Coranului şi Pietre de marcaj. Mesajul său rămîne constant în toate lucrările şi poate fi descris ca o adaptare a fascismului la societatea islamică şi la forma sa de guvernămînt: abolirea violentă şi fără compromis a regimurilor seculare insuficient de “pure”; terorism şi revoluţie armată de sus în jos; impunerea cu forţa a acestei forme de interpretare a Islamului în toate ţările arabe şi în ultimă instanţă în întreaga lume prin intermediul jihadului.


Cărţile sale, poziţia sa în cadrul Frăţiei Musulmane şi martiriul său în calitate de erou îl plasează pe Qutb în rolul de ideolog par excellence pentru oricare mişcare islamo-fascistă din lumea actuală. Cel mai semnificativ impact s-a produs prin influenţa asupra organizaţiei al-Qaeda, prin lucrările fratelui său Muhammed Qutb, care, după eliberarea din închisoarea egipteană s-a mutat în Arabia Saudită. Acolo a devenit profesor de studii islamice şi a editat şi promovat scrierile fratelui său, Sayyid. Printre studenţii săi îl regăsim pe Ayman al-Zawahiri, nr. 2 de la al-Qaeda şi unul dintre cei mai căutaţi terorişti în prezent.


Nazismul în mişcarea palestiniană


În raportul întocmit în 1961 în urma procesului lui Eichmann, Hannah Arendt remarca nivelul incredibil de vitriol împroşcat împotriva evreilor şi laudele la adresa lui Hitler combinate cu păreri de rău că “nu şi-a putut face treaba pînă la capăt” care împînzeau presa arabă. Publicaţiile din Damasc, Beirut, Cairo precum şi cele din Iordania nu-şi ascundeau nici simpatia pentru Eichmann, nici regretul că “nu şi-a făcut treaba cum trebuie”. În ziua în care a început procesul, un program de radio din Cairo i-a criticat pe nemţi şi le-a reproşat faptul că “în ultimul război, nici un avion german nu a survolat şi nu a bombardat vreo aşezare evreiască”.

Patru decenii mai tîrziu, acelaşi omagiu şi aceleaşi reproşuri, însoţite de sincera dorinţă de a vedea exterminarea tuturor evreilor era exprimată în ziarul Al-Akhbar, a doua publicaţie ca tiraj şi si totodată organul de presă al statutului egiptean, care tipărea în 18 aprilie 2001:

“Suntem recunoscători răposatului Hitler, care a ştiut să se răzbune pentru palestinieni pe cei mai mîrşava specie de nemernici de pe faţa pămîntului. Cu toate acestea trebuie să-l dojenim pentru faptul că răzbunarea a fost insuficienta.”

Lunga tradiţie a nazismului arab şi palestinian, motivul hitlerist al “spaţiului vital” (Lebensarum), epurarea etnică şi genocidul continuă să se facă auzite în Orientul Mojlociu. Conducătorul grupării Hezbollah, Hassan Nasrallah, afirma în anul 2006, după războiul din Liban: “Dacă [evreii] se vor aduna în Israel, vom fi scutiţi de efortul de a-i căuta prin toată lumea”. Mahmoud Zahar, ministrul de externe al grupării Hamas: “Visul meu este să pun pe perete la mine acasă în Gaza o hartă imensă a lumii pe care să nu existe Israelul”. Dar cea mai sinistră declaraţie vine de la fostul preşedinte al Iranului, Ali Akabar Hashemi Rafsanjani, care visează un nou holocaust şi o nouă soluţie finală: “O bombă atomică lansată asupra Israelului ar distruge totul, dar în schimb ar dăuna foarte mult lumii islamice.”


Aceasta este un avertisment nu numai pentru evrei, ci pentru toţi oamenii de bună credinţă din lume: niciodată din nou.


După cel de-al doilea război mondial mulţi nazişti au fost primiţi cu braţele deschise în Siria şi Egipt, dar mişcarea palestiniană a muftiului a rămas orfană odată cu dispariţia patronului nazist. Nici un stat suveran cît de cît important nu i-a acordat sprijinul. Dimpotrivă, majoritatea statelor arabe din regiune, cu încărcătura lor de naţionalism postcolonial şi în căutare de stabilitate politică, se simţeau ameninţate de cauza palestiniană, şi de legătura acesteia cu Frăţia musulmană. Egiptul a înăbuşit violent aspiraţiile Frăţiei. Casele regale din Arabia Saudită şi Iordania urmăreau cu suspiciune radicalizarea islamului. Siria şi Libanul, aflate în perioada premergătoare ideologiei ba’athiste, căutau să creeze societăţi deschise şi se temeau de Frăţia musulmană care respingea drepturile civile şi libertăţile de inspiraţie occidentală şi condamna cu asprime societăţile arabe “occidentalizate”.


Mai precis, toate aceste state rîvneau să pună mîna parţial dacă nu total pe ceea ce fusese Palestina mandatului britanic, iar idea unui nou stat arab pe acest teritoriu nu-i entuziasma mai mult decît înfiinţarea statului evreu. Rezultatul acestui complex de ambiţii şi antagonisme naţionale a fost faptul că nu s-a creat nici un fel de stat arab pe teritoriul în cauză . Deşi în februarie 1949, la tratativele pentru armistiţiu din Rhodos, Israelul a oferit să cedeze teritoriile cucerite în timpul războiului din 1948, conducătorii arabi printre care nu se afla nici un reprezentat al arabilor din fosta Palestină, au respins ofertele de pace ale Israelului, au declarat jihad, şi au condamnat refugiaţii arabi la statut de refugiat etern, continuînd să ocupe zone desemnate de ONU pentru statul palestinian – cel puţin aşa recunoaşte Arafat însuşi în biografia sa autorizată (Alan Hart, Arafat: Terorist sau Făcător de pace?). Egiptul i-a îngrădit pe arabii palestinieni ca pe vite în tabere de refugiaţi în noul său fief din Gaza, le-a asasinat conducătorii, şi a împuşcat pe toţi cei care încercau să iasă din Gaza. Iordania a anexat în mod ilegal malul vestic al Iordanului şi l-a menţinut sub lege marţială timp de 19 ani.


Egiptul, mai mult decît alţii, era conştient de pericolul reprezentat de Frăţie pentru societatea de orientare vestică şi tot mai seculară ce se construia în Egipt, iar regele Farouk şi după el Gamal Abdel Nasser au adoptat măsuri brutale şi efective pentru reprimarea mişcării. De asemenea, amîndoi au făcut tot posibilul ca refugiaţii palestinieni, în număr de 350.000, pe care armata egipteană îi “mînase” în taberele de refugiaţi din Gaza, să nu nutrească sentimente naţionaliste sau să devină activişti în acest scop. Propaganda egipteană a lucrat ore suplimentare pentru a transforma sentimentele anti-egiptene justificabile ale palestinienilor în ură oarbă împotriva Israelului. Poliţia secretă egipteană a creat şi dezvoltat mişcarea de fedayeen – terorişti care între 1949 şi 1956 se infiltrau în Israel pentru a comite peste 9000 de atacuri teroriste împotriva Israelului, soldate cu 600 de israelieni morţi şi mii de răniţi. Aceşti fedayeen, recrutaţi din rîndurile refugiaţilor arabi, erau instruiţi şi înarmaţi de Egipt.


Pe măsură ce conflictul cu Israelul escalada în anii ’50, Nasser şi-a dat seama că naţionalismul palestinian, care reprezenta un pericol şi o bătaie de cap, ar putea fi manipulat cu dibăcie şi transformat într-un atu. Deşi actele de teroare comise de fedayeen au determinat Israelul să ocupe peninsula Sinai în anul 1956, conducătorul egiptean a văzut un avantaj în faptul că avea la dispoziţie o forţă armată care îi executa ordinele fără a face parte din armata egipteană propriu zisă; o forţă capabilă să execute operaţiuni strategice şi apoi să-şi piardă urma în demografia amorfă a Cisiordaniei sau a Fîşiei Gaza, fără ca vina să poată fi dată pe Egipt. Numai că mijloacele lui Nasser de a întreţine această grupare teroristă erau limitate de economia falită a ţării pe care o conducea. Iată de ce, în 1964, Nasser acceptă cu plăcere proiectul de înfiinţare a Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei (OEP) în colaborare cu Uniunea Sovietică.


Zămislit din mintea KGB


După cum a explicat Ion Mihai Pacepa, fost director al serviciului român de spionaj (DIE), OEP a fost conceput în perioada în care KGB crea organizaţii de tip “front de eliberare” în întreaga lume a treia, precum Armata de eliberare naţională din Bolivia, creată în 1964 cu ajutorul lui Ernesto “Che” Guevara sau Armata de eliberare naţională din Columbia, creată în 1965 cu ajutorul lui Fidel Castro. OEP s-a dovedit a fi cea mai trainică realizare a KGB.


În 1964, primul consiliu OEP format din 422 de reprezentanţi palestinieni aleşi pe sprinceană de KGB a aprobat ciorna sovietică pentru Statutul Naţional Palestinian, document întocmit la Moscova, şi au ales primul preşedinte OEP – Ahmed Shukairy, agent KGB de mare influenţă.


Ahmed Al Shukairy

Serviciul român de informaţii a primit sarcina de a furniza suport logistic pentru OEP. Cu excepţia armelor, furnizate de KGB şi Stasi (serviciul de securitate RDG), totul, susţine Ion Pacepa, “venea de la Bucureşti”. De la uniformele OEP pînă la hîrtia de scrisori, totul era fabricat în România şi livrat palestinienilor pe gratis ca “ajutor tovărăşesc. La acea vreme, două avioane de transport româneşti incarcate cu tot felul de bunătăţi aterizau săptămînal la Beirut”.


OEP a intrat în joc într-un moment critic în istoria Orientului Mijlociu. La conferinţa de la Khartoum ţinută scurtă vreme după războiul de şase zile, statele arabe înfrînte şi umilite se confruntau cu “noua realitate” în care Israelul părea invincibil în contextul unui război convenţional. Participanţii la conferinţă au hotărît, printre altele, să continue războiul împotriva Israelului prin ceea ce în prezent s-ar putea numi “conflict de intensitate redusă”. Forţele Fatah ale OEP păreau perfect croite pentru această misiune.


Sovieticii nu numai că înarmau şi instruiau terorişti palestinieni, ci îi şi foloseau pentru a înarma şi antrena mii de alţi terorişti de profesie. Departamentul internaţional al comitetului central al partidului comunist (CPSU), poliţia de securitate sovietică (KGB) şi serviciul sovietic de informaţii militare (GRU) au jucat roluri centrale în acest context. Cam de la sfîrşitul anilor ’60, OEP a întreţinut relaţii strînse cu alte grupări teroriste – chiar şi cu cele de orientare neo-nazistă şi de extremă dreaptă – oferindu-le sprijin şi echipament, antrenament şi bani.


brejnev cu arafat

Sovieticii au construit la Moscova Universitatea prieteniei între popoare “Patrice Lumumba”, care a servit ca bază de îndoctrinare şi antrenament pentru “luptători pentru libertate” potenţiali din lumea a treia. Baze pentru antrenament “avansat” în teroare au fost puse la dispoziţia celor interesaţi la Baku, Odessa, Simferopol şi în Taşkent. Mahmoud Abbas, cel care avea să-i urmeze lui Yasser Arafat la cîrma OEP, a absolvit Universitatea Patrice Lumumba în 1982, cu titlul de doctor. Teza sa de doctorat a avut ca subiect negarea holocaustului.



Cuba a servit şi ea ca bază de îndoctrinare marxistă şi antrenament pentru terorişti, ca parte a relaţiei simbiotice dintre cadrele sale revoluţionare şi OEP. Serviciul cubanez de informaţii (DGI) a fost pus sub comanda directă a KGB după 1968. Terorişti palestinieni au fost văzuţi la Havana înca în 1966; în anii ’70, reprezentanţi ai DGI au fost delegaţi în taberele din Liban pentru a ajuta teroriştilor recrutaţi de Frontul popular de eliberare a Palestinei (PFLP). La sfîrşitul lui aprilie 1979 George Habash, conducătorul PFLP, a ajuns la o înţelegere cu conducerea cubaneză, care prevedea ca sute de terorişti PFLP să fie antrenaţi pe teritoriul Cubei.


OEP şi statele arabe


În haosul care a urmat războiului de şase zile, Arafat a văzut momentul oportun pentru promovarea propriei persoane precum şi a organizaţiei teroriste Fatah, aflată încă în faşă. Statele arabe suferiseră o înfrîngere umilitoarea, iar maşinile lor de război fuseseră zdrobite. Arafat s-a aliat cu Nasser, pe care l-a convins că din moment ce războiul convenţional le-a adus o nouă înfrîngere, arabii ar trebuia să se reprofileze în domeniul terorismului pentru viitoare conflicte, nu pe confruntarea dintre corpuri de armată. Din septembrie pînă în decembrie 1967, Nasser l-a ajutat pe Arafat să se infiltreze în Cisiordania pentru a pune bazele unei organizaţii “la rădăcina ierbii”, organizaţie care urma să lanseze un război major împotriva Israelului. Numai că aceste eforturi au dat greş, deoarece arabii locali din Cisiordania au colaborat cu Israelul în depistarea agenţilor lui Arafat şi Fatah.


Yasser Arafat

În pofida acestor impedimente, Arafat avea să descrie ulterior (în biografia sa aprobată) această perioadă drept cea mai reuşită din viaţa sa de om de stat. Cînd a ajuns la urechile sale ştirea că Israelul se adresează cu propuneri de pace statelor arabe de curînd învinse în războiul de şase zile, Arafat şi oamenii săi au înţeles imediat că un tratat de pace între Israel şi Iordania, de exemplu, ar anihila orice speranţă de a înfiinţa un stat palestinian. Drept care Arafat s-a lansat într-o veritabilă odisee printre şefii statelor arabe majore pentru a-i convinge să respingă necondiţionat orice propunere de pace din partea statului evreu.


Ulterior, Arafat şi-a asumat răspunderea pentru rezultatele conferinţei de la Khartoum (august-septembrie 1967), unde dictatorii arabi au refuzat în unanimitate propunerea Israelului de a returna majoritatea teritoriilor ocupate în timpul războiului contra unui tratat de pace. Dacă Arafat s-ar fi abţinut de la această manevră, este foarte posibil că Israelul ar fi făcut pace cu Iordania, Cisiordania s-a fi întors sub suveranitate iordaniană, iar visul lui Arafat de a deveni şef de stat s-ar fi spulberat.


Dar dacă propunerile lui Arafat de a purta un permanent război de teroare au fost îmbrăţişate cu drag de conducători, locuitorii arabi ai Cisiordaniei nici nu vroiau să audă de aşa ceva, şi n-a durat mult pînă l-au dat pe Arafat pe mîna autorităţilor israeliene. Arafat a fost nevoit să fugă, urmărit îndeaproape de armata israeliană. Arafat a găsit teren propice pentru a stabili baze OEP în oraşul Salt din sud-vestul Iordaniei, de unde avea să lanseze raiduri teroriste peste Iordan, şi de unde a început să cultive relaţii clandestine cu ofiţerii din Legiunea iordaniană, jumătate din ei fiind palestinieni.


În martie 1968, armata israeliană sub conducerea lui Moshe Dayan a lansat o incursiune limitată pe teritoriul Iordaniei pentru a pune capăt raidurilor lui Arafat. Obiectivul raidului era satul Karama, în apropiere de rîul Iordan, unde se afla majoritatea efectivului lui Arafat. Raidul s-a soldat cu pierderi grave în rîndurile teroriştilor, dar artileria iordaniană, sub comanda unor ofiţeri palestinieni, a deschis focul pe neaşteptate asupra forţelor israeliene. Nedorind ca raidul să escaladeze într-un conflict cu armata iordaniană, israelienii s-au retras.


După care, pentru a-şi dovedi talentele de strălucit propagandist, Arafat a declarat că a pus pe fugă armata israeliană. Propriile forţe, înfrînte şi demoralizate, au fost reorganizate într-o cavalcadă care a intrat triumfal în oraşul Salt trăgînd focuri de armă în aer şi declarînd că ei, nu teama de a produce un incident diplomatic, au oprit incursiunea israeliană. Arafat a mai pretins că el a eliberat Karameh palestinian şi iordanian (“karameh” înseamnă demnitate in dialect local) prin zdrobirea forţelor israeliene şi respingerea lor peste Iordan, în dezordine şi ruşine. Erau poveşti vînătoreşti, dar arabii au crezut. Bani şi proaspeţi recruţi au început sa curgă cu nemiluita. Arafat şi-a refăcut şi echipat efectivele Fatah. Folosindu-se cu dibăcie de “victorie”, Arafat a început să-l submineze pe Ahmad Shukairy, conducătorul OEP. Prin intermediul lui Nasser, sovieticii i-au acordat sprijinul lui Arafat, care a devenit conducătorul incontestabil al războiului de teroare împotriva Israelului, şi a reuşit să unifice cele două organizaţii distincte, OEP şi Fatah, sub conducerea sa unică.


În această fază amestecul URSS devine critic. Sub tutela Rusiei, Arafat a semnat în 1969 Acordul de la Cairo care îi permitea, cu suport egiptean şi sirian făţiş şi respectiv rusesc secret, să-şi mute parte din forţe în sudul Libanului, unde au fost înfiinţate baze şi centre pentru lansarea de atacuri teroriste spre graniţa de nord a Israelului, în timp ce Arafat şi restul trupelor sale rămîneau în Iordania.


va urma














Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu