Istoria cu susul în jos (3)

David Meir-Levi

 David Meir-Levi

Şederea de trei ani a lui Arafat în Iordania nu fost lipsită de probleme

Între anii 1967 şi 1970 au avut loc peste 900 de ciocniri armate între teroriştii Fatah şi forţele armate iordaniene. Oamenii lui Arafat se foloseau de tertipuri gen Mafia pentru a face contrabandă cu ţigări, droguri şi alcool, şi pentru a stoarce importante sume de bani de la localnicii iordanieni, instalau bariere şi puncte de control pentru a taxa călătorii, răpeau persoane cunoscute contra răscumpărare, adică pentru a finanţa “revoluţia”. Au fost cazuri cînd poliţişti şi militari iordanieni au fost omorîţi de membri Fatah în timp ce încercau să restabilească ordinea.


Regele Hussein al Iordaniei căuta să evite conflictul cu Arafat, dar confruntat cu ameninţările acestuia de a stîrni un război civil, îi oferă lui Arafat un loc în parlamentul iordanian. Arafat refuză, susţinînd că unicul său scop în viaţă este distrugerea Israelului.

 Regele Hussein al Iordaniei

În aprilie 1970 Arafat organizează o masivă răzmeriţă în întreaga Iordanie pentru a-l întîmpina pe Joseph Cosco, adjunctul secretarului de stat American. În cadrul acestei răzmeriţe este asasinat un ataşat militar american, iar un altul este răpit. Umilit în faţa celui mai important aliat pe care îl avea la acea oră, regele Hussein continuă să nu facă nimic.
În iulie 1970 Egiptul şi Iordania acceptă planul secretarului de stat William Rogers pentru retragerea Israelului din Cisiordania şi Gaza în schimbul recunoaşterii şi a unui tratat de pace.

 William Rogers

În loc să îmbrăişeze această idee şi să preia conducerea în Cisiordania şi Gaza, Arafat condamnă planul lui Rogers, şi îşi redeclară hotărîrea de a respinge orice fel de înţelegere de pace. După care reorganizează proteste în întreaga Iordanie pentru a împiedica adoptarea unei soluţii politice. Palestina eliberată credea el, avea să se întindă de la rîu pînă la mare, fără nici un fel de Israel, şi putea fi dobîndită doar prin foc şi vărsare de sînge. Orice tratat de pace care ar fi lăsat Israelul intact era în viziunea lui Arafat un act de trădare a cauzei palestiniene.


Nasser s-a înfuriat şi l-a anunţat pe regele Hussein că îi retrage lui Arafat sprijinul Egiptului. Arafat nu s-a lăsaat mai prejos şi a declarat că a venit timpul să răstoarne regimul în Iordania.

Începe insurecţia

Toată luna august 1970 trupele lui Arafat se războiesc cu Legiunea iordaniană. Arafat spera să primească sprijin substanţial de la sirieni pentru lovitură finală, dar aceştia au dat înapoi cînd au aflat că SUA era de acord ca israelienii să intervină în conflict în caz de amestec sirian.
Ultima picătură a venit în 6 septembrie 1970, cînd Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei (PFLP), grupare aflată sub controlul lui Arafat, a deturnat trei avioane – unul elveţian şi două americane. Două dintre avioane au aterizat în Iordania, unde au fost aruncate în aer după ce pasagerii au fost debarcaţi. Pasagerii au fost luaţi ostatici cu scopul de a fi schimbaţi contra terorişti aparţinînd mai multor grupări teroriste printre care OEP, aflaţi în închisori israeliene.


În acest moment regele Hussein declară legea marţială şi îi ordonă lui Arafat să părăsească Iordania împreună cu toţi membrii grupărilor sale. Arafat, la rîndul său, cere formarea unui guvern de unitate naţională sub conducerea sa. Hussein trimite 55.000 de soldaţi şi 300 de tancuri să atace forţele OEP în Amman, Salt, Irbid, precum şi toate taberele de refugiaţi palestinieni.
Ostilităţile se încheie după 11 zile. Văzîndu-şi forţele decimate şi în pragul unei înfrîngeri devastatoare, poate chiar anihilante, Arafat, care fugise la adăpost în Sudan, acceptă să apară în faţa unui tribunal format din conducători arabi care să decidă în privinţa conflictului. După şase ore de deliberări, conducătorii Egiptului, Kuweitului, Libanului, Libiei, Arabiei Saudite şi Sudanului se pronunţă în favoarea regelui Hussein. Pentru a pune capac, ultimul protector al lui Arafat, dictatorul Nasser, moare de atac de cord în timp ce conduce la aeroport pe membrii tribunalului.


Deoarece Hussein evacuează cu forţa teroriştii OEP din toate oraşele iordaniene, Arafat se vede nevoit să părăsească Iordania. În mai 1971 reuşeşte să intre clandestin in Liban, unica ţară arabă prea slabă pentru a-l da afară. Odată ajuns în Liban, Arafat încearcă să preia conducerea asupra forţelor OEP, dar descoperă că ofţierii care supravieţuiseră îl condamnă pe bună dreptate pentru dezastrul din Iordania, cunoscut sub numele de “Septembrie negru”. Resentimentul lor pentru uriaşa şi smintita pierdere de vieţi omeneşti din Iordania duce la două atentate de asasinat asupra lui Arafat. Acesta nu numai că scapă cu viaţă, ci şi reuşeşte graţie abilităţii sale diplomatice să răstoarne situaţia şi să dea vina pe adversarii săi din rîndurile Fatah şi OEP. Arafat susţine că în puţinii ani cît s-a aflat la conducerea armatei sale de eliberate a reuşit să învie naţionalismul palestinian (de fapt sa-l inventeze), a recrutat şi înarmat o însemnată armată de teroare (efectivele OEP aflate în Liban scăpaseră nevătămate de catastrofa din septembrie cel negru), a lansat războiul împotriva Israelului, a respins tentativele Egiptului şi Siriei de a controla OEP, şi-a transformat organizaţia într-un “stat în stat” în Iordania şi Liban, a primit sprijin substanţial de la tot mai mulţi bogătani palestinieni expatriaţi şi şi-a făcut suporteri în toată lumea arabă. La începutul anului 1971, în pofida animozităţii generate de gafele din Iordania, Arafat se reinstalează în postul de conducător incontestabil militar şi politc al OEP.


Abilitatea lui Arafat de a se menţine în fruntea Fatah şi OEP în Liban s-a datorat în parte sprijinului primit din partea URSS. Interesul sovieticilor în Arafat a fost motivat în primul rînd de succesul său în organizarea şi înflăcărarea adepţilor săi terorişti. Agenda URSS pentru războiul rece necesita chiar asemenea talente pentru a dezvolta şi extinde braţul terorist al activităţii sovietice în lumea a treia, cu precădere în lumea musulmană.
În cîţiva ani, activişti PLO instruiţi în Rusia conduceau zeci de tabere de antrenament în Siria şi Liban, şi lansau celule teroriste în întreaga lume, din Germania pînă în Nicaragua, din Turcia pînă în Iran.


În 1973 Arafat era deja o marionetă în mîna sovieticilor (şi a rămas o marionetă pînă la prăbuşirea URSS). Aghiotanţii săi, inclusiv Mahmoud Abbas (pretinul nostru Abu-Mazen, n.m.) erau instruiţi de KGB în tainele războiului de gherilă, spionaj şi distrugere (să nu uităm că “moderatul” Abu-Mazen este arhitectul masacrului atleţilor israelieni la Olimpiada de la Munchen din 1972, n.m.). Ideologii săi se deplasaseră la Ho Chi Min în Vietnamul de Nord pentru a se iniţia în tainele propagandei Tao.

OEP descoperă “Războiul de eliberare naţională”

Încă în 1964 Arafat îl trimite pe Abu Jihad (care avea să devină şeful operaţiunilor militare ale OEP) în Vietnamul de Nord pentru a studia strategia şi tactica războiului de gherilă pe care îl ducea Ho Chi Min. La acea dată Fatah tradusese deja în limba arabă lucrările generalului nord-vietnamez Nguyen Giap, alături de cele ale lui Mao şi respectiv Che Guevara.


Arafat era impresionat de succesul lui Ho Chi Min în mobilizarea simpatizanţilor de stînga din Europa şi SUA – activiştii din campusurile universitare americane urmau cu entuziasm linia activiştilor nord-vietnamezi şi reuşiseră se transforme războiul din Vietnam dintr-un asalt comunist asupra Vietnamului de Sud într-un război de eliberare naţională. Strategistul en chef al lui Ho Chi Min, generalup Giap, i-a făcut clar lui Abu Jihad că pentru a reuşi, trebuie să redefinească termenii conflictului. Sfatul lui Giap era simplu, dar cu miez: OEP trebuie să acţioneze de manieră care să mascheze scopurile reale, înşelăciune strategică permisă, şi să dea impresia de moderaţie:
“Nu mai vorbiţi de distrugerea Israelului. Transformaţi războiul de teroare în luptă pentru drepturile omului. Atunci o să vedeţi cum vă mănîncă americanii din palmă.”


În timp ce primea lecţii de la Giap, Arafat lua meditaţii şi de la Muhammad Yazid, fost ministru de informaţii în două guverne algeriene pe timp de război (1958-1962): lasă argumentul că Israelul este un stat mic a cărui existenţă este ameninţată de vecinii săi arabi; nu mai reduce problema palestiniană la cauza refugiaţilor; prezintă cauza palestinienilor ca pe o luptă de eliberare, aşa cum au făcut şi alţii. Nu mai da impresia că în conflictul dintre palestinieni şi sionişti, sioniştii sunt partea mai slabă (underdog în original). Acum arabii sunt cei asupriţi, pentru că împotriva lor nu se ridică doar sionismul, ci chiar imperialismul mondial.


Pentru a se asigura că aceste sfaturi sunt urmate cu sfinţenie, KGB l-a încredinţat pe Arafat şi pe acoliţii lui în mîna unui maestru al propagandei: Nicolae Ceauşescu, preşedintele pe viaţă al României.

 Ceauşescu cu Arafat

În anii ce au urmat, Ceauşescu l-a găzduit deseori pe Arafat şi l-a învăţat cum să pună în aplicare învăţăturile lui Giap, Yazid şi alţii care orbitau în jurul sovieticilor. “Dresorul” personal al lui Arafat, Ion Mihai Pacepa, şeful serviciului român de informaţii militare, a avut o misiune grea în a struni acest protejat recalcitrant. Pacepa a povestit ulterior despre un număr de întîlniri în care Arafat îl înfiera pe Ceauşescu pentru indicaţiile preţioase (nu e aşa în original, dar nu pot să mă abţin) pe care acesta i le dădea pentru a transforma imaginea OEP în cea a unei armate populare revoluţionare al cărei scop este rectificarea nedreptăţilor şi eliberarea asupriţilor, în timp ce Arafat dorea de fapt să anihileze Israelul.


Încet-încet, însă, lecţiile lui Ceauşescu în materie de conducere de stat în stil machiavellic au pătruns în creierul lui Arafat.


În primii ani petrecuţi în Liban Arafat a dezvoltat o tactică de propagandă care urma să creeze imaginea unui popor subjugat şi alungat din ţara sa de o putere colonială. Această metamorfoză avea să-i fie de mare folos lui Arafat în vest, în deceniile ce au urmat.
Deşi Arafat începuse să se specializeze în deturnare de avioane şi lansase valul de terorism aviatic, a descoperit repede că pînă şi cel mai transparent şi şubred pretext este de ajuns pentru ca presa occidentală să-l disculpe şi să dea imediat vina pe Israel pentru atacurile preventive sau pentru represalli. Dar mai ales pentru a accepta pretenţiile lui că este om de stat care nu are nici un control asupra teroriştilor pe care de fapt el îi trimitea în misiune.


Deşi Arafat începuse să absoarbă şi să pună în aplicare lecţiile primite de la gazdele şi dresorii săi din România şi Vietnamul de Nord, după cum descrie Pacepa în cartea sa “Orizonturi Roşii”, sovieticii nu erau convinşi de condiţionarea lui Arafat. Drept care, cu ajutorul lui Pacepa, sovieticii au întocmit a “poliţă de asigurare” foarte specializată. Prin intermediul serviciilor preţioase ale ambasadorului român in Egipt, s-au imortalizat pe peliculă escapadele homosexuale nocturne ale lui Arafat cu gărzile sale personale şi mai ales cu nefericiţii orfani, nici măcar adolescenţi, pe care Ceauşescu îi punea la dispoziţia hulpavului pedofil ca parte componentă a “ospitalităţii româneşti”. Cu aceste dovezi puse bine la păstrare şi conştienţi de atitudinea islamică faţă de homosexualitate, şefii KGB credeau că Arafat va continua să fie un atu de încredere pentru Kremlin.


Dacă homosexualitatea lui Arafat a fost cheia controlului sovieticilor asupra lui sau nu, la începutul anilor ’70 era clar că OEP intrase în rîndul celorlalte mişcări socialiste anti-coloniale “de eliberare”, atît în cultura cît şi în politica sa; teroarea îmbrăcase mantia războiului “popular”, asemenător celorlalte grupări teroriste de gherilă care acţionau în China, Cuba şi Vietnam. Graţie contribuţiei lui Ceauşescu, gen. Giap şi al algerienilor, Arafat a înţeles că e mai inţelept să se debaraseze de declaraţiile privind “aruncarea evreilor în mare”, şi să le înlocuiască cu imagini de “ocupaţie ilegală” şi “autodeterminare palestiniană”, care puneau activitatea sa teroristă în lumina legitimă a rezistenţei populare.


Bineînţeles, din reconfigurarea imagistică a acestei lupte lipsea ingredientul esenţial: “poporul palestinian” sau “naţiunea palestiniană”, precum şi statul suveran numit “Palestina”.


Termenul “Palestina” este numele antic al regiunii geografice care constituie mai mult sau mai puţin Statul Israel. Numele derivă de la filistini, un popor originar din estul bazinului mediteranean care a invadat regiunea in sec. XI-XII î.e.n. Se crede că filistinii proveneau din Grecia, poate Creta, Ionia sau insulele din Marea Egee. În orice caz, se pare ca erau înruditiţi cu grecii din Epoca de Bronz şi că vorbeau o limbă înrudită cu greaca miceniană.


Descendenţii filistinilor trăiau încă pe ţărmurile mediteranei un mileniu mai tîrziu, cînd şi-au făcut apariţia legiunile romane. Romanii au corupt numele în “Palestina”, iar regiunea aflată sub suveranitatea cetăţilor lor de coastă a fost denumită “Philistia”. Şase secole mai tîrziu, invadatorii arabi au rebotezat regiunea “Falastin”. După care, în toate perioadele următoare, acest nume a desemnat doar o vagă entitate geografică. Niciodată nu a existat o naţiune pe nume “Palestina”, nici un popor cunoscut sub numele de “palestinian”, şi nici un fel de “Palestină istorică”. Această regiune nu s-a bucurat niciodată de nici un fel de autonomie sau suveranitate, ci a fost guvernată de diverse autorităţi străine, de la Umayyazi la Abbasizi, de la Fatimizi la Otomani, şi în final de britanici.


În timpul mandatului britanic (1922-1948), denumirea folosită de arabi pentru această regiune era Balad esh-Sham (ţara/provincia Damascului). La începutul anului 1947, cînd ONU cîntărea posibilitatea partajării Palestinei mandatorii în două state, unul pentru evrei şi unul pentru arabi, diverşi purtători de cuvînt arabi, politicieni şi intelectuali, au protestat vehement împotriva partajului, susţinînd că regiunea face parte din sudul Siriei. Din moment ce nici un fel de popor “palestinian” nu existase vreodată, argumentau ei, ar fi fost nedrept să i se impună Siriei renunţarea la o parte din teritoriul suveran pentru a crea un stat din nimic.


Timp de 19 ani, de la victoria Israelului din 1948 şi pînă la victoria din 1967, tot teritoriul Palestinei mandatorii destinat statului arab conform planului ONU s-a aflat în mod ilegal sub suveranitate iordaniană – Cisiordania, şi respectiv egipteană – Gaza. În toţi aceşti ani, nici un conducător arab din nici o parte a lumii, nu a pomenit vreodată de dreptul la auto-determinare al arabilor care locuiau pe aceste teritorii. Nici măcar Yassir Arafat, de la începutul carierei sale de terorist şi pînă în 1967, nu a folosit termenul “palestinian” decît referitor la arabii rămaşi sub sau fugiţi de sub suveranitate israeliană; iar “Palestina” însemna doar Israelul din graniţele dinainte de 1967.


Articolul 24 din Statutul original de la înfiinţarea OEP stipulează: această organizaţie nu exercită nici un fel de suveranitate asupra Cisiordaniei aflate în Regatul Hashemit al Iordaniei, asupra Fîşiei Gaza sau asupra regiunii Himma.” Pentru Arafat, “Palestina” nu însemna Cisiordania sau Gaza, care din 1948 apariţneau unor state arabe. Unica “patrie” pe care o revendica OEP în 1964 era Statul Israel.


Cu toate acestea, ca urmare a războiului de şase zile şi a meditaţiilor primite de Arafat de la sovietici şi aliaţii lor, OEP şi-a modificat statutul în 17 iulie 1968, mai precis articolul 24, pentru a extinde pretenţiile “palestinienilor” asupra Cisiordaniei şi a Fîşiei Gaza.


Parte din rafistolarea conflictului cuplată cu adoptarea identităţii de “popor asuprit” şi “victimă a colonialismului” a fost crearea ex nihilo a “Palestinei istorice” şi a “poporului palestinian” încă din antichitate, care trăise în “patria” sa din “vremuri străvechi”, care îşi trage rădăcinile din canaaniţi, dar care a fost forţat de sionişti să-şi părăsească ţara de baştină, şi are dreptul inalienabil, prin virtutea legii internaţionale şi a justiţiei universale să apeleze la teroare pentru redobîndirea identităţii naţionale şi a autodeterminării politice.


Această făcătură politică a fost deconspirată involuntar de Zahir Muhsein, membru al Comitetului Executiv al OEP, în interviul acordat în 1977 ziarului olandez Trouw:

“Poporul palestinian nu există. Crearea unui stat palestinian este doar un mijloc de a continua lupta împotriva Statului Israel pentru a dobîndi unitatea noastră arabă.
În realitate, astăzi nu există nici o diferenă între iordanieni, palestinieni, sirieni şi libanezi. Se vorbeşte de existenţa poporului palestinian numai din motive politice şi tactice dictate de interesele naţionale arabe. “Poporul palestinian” distinct există numai ca opoziţie la sionism.”

 Zahir Muhsein

Chiar şi Arafat a revenit asupra acestui principiu în repetate rînduri.
În biografia sa autorizată susţine că “palestinienii nu au nici un fel de identitate naţională. Eu, Yassir Arafat, omul destinului, le voi da această identitate prin intermediul conflictului cu Israelul.”


Dar nici măcar aceste declaraţii conform cărora “poporul palestinian” şi “patria palestiniană” au fost inventate pentru scopuri politice, pentru a justifica şi legitimiza teroarea şi genocidul, nu au putut stăvili entuziasmul liderilor occidentali.


În doar cîţiva ani, conflictul din Orientul Mijlociu în care era implicat Israelul a fost redefinit. Dus era Israelul mic, David cel vulnerabil care ţinea piept lui Goliat cel uriaş al lumii arabe. Pe măsură ce conducătorii OEP, bine pregătiţi de comunişti, vedeau succesele de care se bucura “lupta de eliberare” din Vietnam, Cuba şi alte locuri, Arafat a început să promoveze acelaşi gen de scenariu pentru palestinieni. Israel era bătăuşul Goliat, puterea colonială din Orientul Mijlociu, care îi oprima pe bieţii palestinieni, sărăciţi, neînarmaţi, neajutoraţi, bătuţi de soarta şi lipsiţi de orice speranţă.
Cu toată schimbarea cosmetică, un lucru rămîne constant. De la începutul drumului, Arafat a continuat să declare sus şi tare că obiectivul OEP nu este “impunerea voinţei noastre asupra Israelului, ci distrugerea Israelului pentru a-i lua locul … nu subjugarea inamicului, ci distrugerea sa.”


Naţionalismul palestinian creat de el şi de consilierii săi comunişti avea să devină unica mişcare naţională de autodeterminare politică din întreaga lume şi din întreaga istorie a omenirii al cărui raison d’etre este distrugerea unui stat suveran şi genocidul unei naţiuni suverane.


va urma