miercuri, 3 decembrie 2014

Deşertul care se aşterne la picioarele lui Klaus Iohannis


Dan Ionescu





Recent încheiatele alegeri au pus punctul pe „i-ul” inexistent din dezastrul care îl aşteaptă pe Klaus Iohannis. Două partide decerebrate au ajuns să reprezinte un sistem bipartid cvasi-inexistent. O clasă politică destrămată structural şi compusă din aventurieri emoţionali şi auto-distructivi. Plus, o speranţă enormă pusă în persoana unui necunoscut, care are de ales între a deveni modernizatorul României sau preşedintele care a precedat haosul.

Încă la putere, PSD-ul este un mort viu, lipsit de idei politice coerente şi de acţiuni bazate pe o minimă decenţă. Victimă a mai multor eşecuri interne, PSD-ul nu e capabil să se reformeze, pentru că este prizonierul unui eşec doctrinar, al unui eşec moral şi al unuia de cadre. PSD-ul e împărţit astăzi între cel puţin două tabere unite de un testament găunos, lăsat moştenire de cel care a fost şi este Ion Iliescu. În loc să îşi vadă de pensie şi să hrănească porumbeii din Piaţa Roşie, Ion Iliescu rămâne, în mod tragic, cel mai cerebral lider politic al unui partid haotic. Momentul lui Victor Ponta din 2009, când declara inocent că ceilalţi au furat mai bine, s-a repetat acum cu Liviu Dragnea, care a ieşit să ne spună că de data asta ceilalţi au manipulat mai mult. Speranţa că DNA-ul va reforma stânga şi că baza enormă din organizaţii va salva ce mai e de salvat nu lasă loc de optimism. Victor Ponta a fost pulverizat de o „epidemie” electorală, care se poate repeta oricând şi la adresa partidului. 


Pe partea dreaptă se construieşte un mamut cu pretenţii de partid prezidenţial. Neclar doctrinar (chiar dacă e membru PPE) şi fără o politică de cadre, noul PNL are în comun cu PSD-ul aceleaşi defecte de fundamentale: lipsa unei strategii organizaţionale coerente, care să pună înaintea liderilor, principii politice capabile să asigure supravieţuirea, în eventualitatea prăbuşirii conducătorilor conjuncturali. În mod paradoxal, cele două partide au nevoie unul de celălalt în binomul politic românesc, pentru a se reforma prin presiunea pe care o pun reciproc unul pe celălalt. Sau, se va ajunge la prăbuşirea ambelor partide, pentru a face loc unora noi. Acest lucru nu se va petrece însă fără convulsii sociale profunde. Scepticilor le recomand să privească cu mare atenţie epidemia anti-Ponta şi să chibzuiască dacă sentimentul profund de respingere a  lui Victor Ponta, la funcţia de preşedinte, s-a stins complet odată cu validarea lui Klaus Iohannis. 



Epidemia anti-Ponta 


Valul anti-Ponta s-a întins asemenea unei epidemii, care a pornit de la pacientul zero: raportarea publică la alegerile din străinătate. Comportamentul comunicaţional al Guvernului şi al candidatului Victor Ponta a fost unul clasic, de negare a evidenţei, dublată de speranţa futilă  în eficienţa practică a expresiei ”nu văd, nu există, trece de la sine”. În viitorul apropiat ar merita o analiză intensă şi mai profundă a răspândirii acestor reacţii publice, plecând chiar de la modelul şi curba de răspândire a unei epidemii reale pentru că orice mişcare de protest cu potenţial viral urmează aceste trasee. 


În cazurile de epidemii provenite din boli se poate estima cu o exactitate relativ crescută rata de răspândire, populaţia susceptibilă de a fi infectată, rapiditatea transmiterii şi pierderile de vieţi omeneşti. Procentul rezultat din relaţia între capacitatea de carantină şi rata infecţiilor este cel care determină dacă o simplă infecţie se transformă într-o epidemie sau nu. Dacă sociologii lui Victor Ponta s-ar fi ocupat şi de altceva în afară de electrocutarea ”pufoşilor”, care nu le împărtăşeau opiniile, poate ar fi putut face, pentru Victor Ponta, nişte corelaţii între numărul celor care vor dori să voteze în diaspora, capacitatea secţiilor de votare, penetrarea telefoniei mobile între cei care nu vor reuşi să voteze, capacitatea lor de a comunica cu rudele din ţară, demograficul familiilor acestora din România şi perioada necesară pentru mobilizare la vot anti-Ponta. 


Lipsa de profesionalism şi incapacitatea de a prevedea, ceea ce se transformase deja în evidenţă la primul tur, a dus la pierderea alegerilor pe cifre. Celor care vor să afle cu adevărat rezultatul epidemiei anti-Ponta le recomand o lectură din sociologul Barbu Mateescu, din care vor vedea că PSD a pierdut alegerile în zonele sărace, controlate de baroni şi, surpriză, de unde provin majoritatea celor care au plecat pentru a lucra în străinătate. O bună parte din numărul enorm de voturi suplimentare obţinute de Klaus Iohannis în turul doi provine din această epidemie. Capacitatea de a o defini matematic/sociologic rămâne de stabilit de către specialişti. Incapacitatea de a se adapta unui pericol uriaş, deşi miza era vitală, rămâne semnătura omului politic Victor Ponta şi a specialiştilor strânşi pe lângă el. 



Un precedent miraculos şi periculos în acelaşi timp 


Coagularea rapidă şi neaşteptată anti-Ponta este un cadou pentru Klaus Iohannis. Cadoul se poate transforma rapid într-o floare carnivoră capabilă să îşi devoreze destinatarul. Apelurile la raţiune şi răbdare, în ceea ce îl priveşte pe Klaus Iohannis, există şi sunt dovada moderaţiei pe care publicul o  poate avea. Dar de data asta, noul Preşedinte şi oamenii de lângă el sunt forţaţi să răspundă, să acţioneze şi să preîntâmpine. 



Strategia din campanie, de neimplicare şi de joc la offside cu Victor Ponta, nu mai funcţionează. Singur pe tabla de şah, nu mai ai cum să invoci jocul incorect al adversarului. 


Reţelele sociale, care s-au activat de unele singure pentru a-l duce la Cotroceni pe Klaus Iohannis, vor rămâne active. Vremea politicii clasice a trecut. Oricine câştigă pe un suport public enorm ştie că acesta este şi mlaştinos, pentru că nu vorbim de o strategie construită în timp, ci de acţiuni eterogene şi de oameni incontrolabili. Klaus Iohannis se poate trezi peste noapte lăsat din braţe de cei care l-au aclamat, doar pentru că nu era Victor Ponta. 


Cu ce rămânem?


Un preşedinte captiv propriului mit. Klaus Iohannis nu are bucuria unui mandat liniştit. Pe Traian Băsescu îl fascina cartea de istorie şi a fost dispus să facă multe în încercările sale de a-şi marca trecerea prin fruntea ţării. Klaus Iohannis este deja în cartea de istorie, iar dacă nu va urma valul care îi cere să devină modernizatorul României, va avea parte de un eşec epic, demn şi el de o menţiune istorică. 


Un sistem bipartid la care am visat, dar fără partide reale care să umple matricea. Sunt semne firave că PSD şi PNL se vor ridica la înălţimea vremurilor. Explicaţia este una relativ simplă. Oamenii care conduc aceste partide nu au pus niciodata preţ pe structură în sine. Cele două partide, ca şi formaţiunile care le-au precedat, au fost mai mereu coji fragile ale unei structuri menite să propulseze carierele unor oameni politici. Nu avem oameni politici care să fie dispuşi să se sacrifice pentru partid, oricât de mult susţin asta în public. De aici şi miniştri dubioşi şi baroni capabili să propulseze oameni controlabili. 



Perspectiva unei mişcări de extremă. Un eşec al lui Klaus Iohannis lasă speranţa care i s-a aşezat pe umeri suspendată şi lipsită de posibilitatea unei descărcări democratice. E foarte posibil că dezamăgirea acestui eşec să trimită electoratul către soluţii extreme. Dar apariţia unor mişcări extremiste nu se petrece peste noapte. E nevoie de radicalizare şi speranţe pierdute. Ce va face Klaus Iohannis în viitorul apropiat, cât a înţeles din ce i se cere şi cum va răspunde acestor cereri vor determina drumul politicii româneşti. Germenii extremismului există deja, să sperăm că nu se va găsi o motivaţie pentru a fi culeşi. Dar pentru ca acest lucru să se întâmple, Klaus Iohannis trebuie să fie capabil să traverseze deşertul politic pe care l-a primit moştenire de la Traian Băsescu, Victor Ponta, Crin Antonescu, Emil Boc, Adrian Năstase, Ion Iliescu şi mulţi alţii ca ei, inclusiv din PNL.



















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu