Laurenţiu Ciocăzanu
Euforia mângâie încă simţurile celor care au răsuflat uşuraţi după ce PSD a ratat şi ultima redută ce-i mai stătea în cale pentru călărirea democraţiei româneşti: Palatul Cotroceni. Încă nu ne-am revenit din beţie, trăim un fel de mahmureală frumoasă care ne dă ceva suflu de libertate şi ne împinge să trecem altfel podul către Sărbători. E bine, ceva mai bine. Klaus Iohannis a fost colacul salvator de care ne-am agăţat cu disperare, când nimeni nu mai credea. Aşa a fost Traian Băsescu, în 2004. Iohannis şi Băsescu au reuşit să ţină PSD la distanţă de România Curată, fără să fie aliaţi direct (sau poate nici indirect). Această axă internă pentru salvarea şanselor democraţiei româneşti rezistă, iată, de zece ani şi sunt speranţe că va mai dura ceva timp. Încă avem a mulţumi multora: lui Iohannis, în primul rând, tinerilor, României Tăcute, Diasporei, oamenilor de bună-credinţă. Dar pe această listă a recunoştinţei ar trebui adăugat un nume care pe nedrept a fost trecut în planul şapte: cel al lui Vasile Blaga. Victoria lui Iohannis este şi victoria lui.
N-am fost un fan al “Buldogului”, ba chiar l-am altoit de câte ori am putut, mai dur sau mai puţin dur. Şi am avut destule motive să mă burzuluiesc la el. De la combinarea rapidă cu cei care au luat parte la lovitura de stat din 2012, în noul PNL, la folosirea cinică a lui Cătălin Predoiu, la aruncarea peste bord a Monicăi Macovei şi până la obsesia sa de face orice e posibil pentru a-l îngropa politic pe Traian Băsescu. Şi Blaga ştie singur care-i sunt păcatele.
Acum însă, după înfrângerea lui Ponta, trebuie să admit că am fost mai catolic decât Papa cu Vasile Blaga şi că am suflat în iaurt mai mult decât era cazul. Până una-alta, implicarea lui Blaga în acest război pe viaţă şi pe moarte cu maleficul PSD, ne-a salvat măcar de moment democraţia. Eram sceptici că fuziunea PDL-PNL este un scop serios, anti-PSD, de teamă ca nu cumva acest proiect născut, să recunoaştem, pe genunchi, să nu fie doar o mişcare de orgoliu menită a-l izola total pe actualul preşedinte. Traian Băsescu a jucat totul pe cartea Elena Udrea. Pentru Blaga, a fost momentul să joace şi el pe cartea lui, dar era misiune imposibilă ca PDL să reziste fără Băsescu. Fuziunea cu PNL era singura şansă de a-i salva pe toţi cei care-l urmaseră pe Blaga. A sunat rău, foarte rău, atunci. Dar până la urmă se vede treaba că i-a ieşit. Cel puţin aşa arată lucrurile acum.
Victoria lui Iohannis şi perspectiva ca PNL, cu PDL inclus, să ajungă la putere îl scuteşte pe Vasile Blaga, de moment, de orice presiune, griji sau rătăcire. Are motive să stea jos, ardeleneşte, şi să clocească relaxat următoarea mişcare. Ce-i lipseşte? Şi-a împins un apropiat la Cotroceni, PNL vine tare din urmă pentru intrarea la guvernare, Ciuma Roşie a PSD a fost stropşită la gard cu braţul său organizatoric şi strategic, iar Traian Băsescu nu are deocamdată magneţi mai puternici pentru a atrage electorat de dreapta spre favorita sa Mişcare Populară. Iată de ce Vasile Blaga are toate şansele să-şi frece mâinile.
Sigur, situaţia din PNL rămâne încă una complicată. Omogenizarea dintre cei care încă visează la USL şi la lovitura de stat din 2012 (vezi cazul Eduard Hellvig) şi oameni cu imagine integră proveniţi din fostul PDL va lua timp şi va săpa falii între diverse grupări din interiorul noului partid liberal. În plus, venirea la putere a PNL, după ce Ponta va pârjoli tot în calea sa, i-ar putea aduce pe oamenii lui Blaga din nou în situaţia de criză din 2010, atunci când Boc a fost nevoit să taie în carne vie pentru a evita falimentul de ţară. Al dracului de complicat! Plus alte câteva motive serioase care ar putea să ne facă mai sceptici în privinţa puterii lui Vasile Blaga. Însă cu toate acestea, pentru el şi echipa sa, trebuie să fie în continuare moment de sărbătoare. E încă vremea şampaniei! Ce va fi va fi, momentul euforic există şi el trebuie consumat ca atare.
Blaga a tăcut şi a făcut. Şi nu fără tact, nu cu barda la brâu şi nici prin compromisuri majore. Da, a pierdut-o pe Monica Macovei, baronii săi n-au vrut-o, dar asta nu l-a împiedicat să ţină steagul sus al luptei anti-Ponta şi anticorupţie. Nu şi-a protejat penalii, n-a ţinut cu dinţii de graţiere şi amnistie, nu a racolat pegră botezată social-democrat. Nu s-a târguit prea mult cu mogulii PSD, deşi are încă parlamentari care vizitează studiourile lui Voiculescu şi Ghiţă ca şi când nimic n-ar fi făcut acestea împotriva DNA sau a democraţiei curate. Însă nu e ceva de nereparat. Una peste alta, Blaga a lucrat cu mănuşi, dar a lovit năpraznic. Pe toate planurile. Le-a cam închis gura tuturor. Şi lui Ponta, şi Elenei Udrea, şi Monicăi Macovei. De aceea, dintre toţi, cu voie de la Klaus Iohanis, Vasile Blaga e omul momentului.
Iar ca un bun cetăţean ce încă visez să fiu, pentru toate bastoanele pe care i le-am cărat pe spinare tăbăcitului nostru politician, nu-mi rămâne decât să-mi scot pălăria în faţa lui Vasile Blaga şi să-i mulţumesc. Şi graţie lui, astăzi încă mai pot să sper. Poate nu pe termen lung, dar de Sărbători măcar voi fi ceva mai liniştit în ţara mea. Şi nu voi ezita să închin un pahar cu vin în cinstea lui. O fi el vulpe bătrână în politică, unsă cu şapte alifii şi eventual proprietară de cadavre în dulap. Dar, şi vorbesc acum ca orice ziarist dornic de presă curată, am motive să văd în Vasile Blaga un Buldog simpatic şi credincios, demn de paza conştiincioasă a democraţiei româneaşti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu