La stâlpul caznelor

Angela Tocilă

România, 2014 după alegeri, un câmp de luptă presărat cu cadavre în putrefacție, unele mai proaspete, altele mai vechi. Cadavrul viu, Ponta, mai bântuie cu tristețe, cu hainele sfâșiate atârnând jalnic peste bucăți de carne zdrențuite de pumnalele înfipte cu abilitate prin te miri ce părți ale corpului în care rănile nu pot fi mortale.


L-au încolțit și l-au pus la stâlpul caznelor unde-l chinuie în speranța că-și va arăta bărbăția, suportând cu eroism durerea. Mai încolo, cineva-i va da lovitura finală, cea de la care se moare și care te trimite pe Veșnicele Plaiuri ale Vânătoarei. Numai că Ponta nu e vânător, el e un necrofag schelălăitor, șiret și laș ce-și urmărește prada muribundă fără să îndrăznească s-o atingă până ce aceasta nu-și dă ultima suflare. El va ajunge în final pe Veșnicele Plaiuri ale Ce Ne Pică și Nouă.


O parte din asistența adunată în cerc pentru a asista la ultimele răcnete ale primului ministru, dorește ca deznodământul să  vină cât de repede. A pierdut alegerile, să piară! O altă parte ar vrea să-l mai chinuie nițel, în ideea că poate-poate va mai fi folositor la o lovitura de stat, la un OUG trecut pe sub masă, pe nevăzute, pe tăcute.


Spectrul pușcăriei înflăcărează spectatorii. Un val de furie atinge mulțimea de baroni cu guși tremurânde de indignare: ”cum să mergem noi la pușcărie? Îmi dau foc în piața publică! Îmi dau demisia! Mă duc la DNA să-i dau în gât!” Și peste toate astea, ca un fior, ca o adiere pestilențială plutește fatidicul ”scapă cine poate”.  Un fior, un tremur străbate gloata însetată de sânge: ”să piară Ponta!”. Traian Băsescu a rămas undeva în trecutul apropiat, degeaba-i mai bâiguie primul ministru legat de stâlp, numele. Se aruncă cu roșii, cu ouă stricate. Ponta plânge degeaba. Așteaptă milă de unde n-a fost niciodată. Oamenii aceștia știu doar că libertatea lor nu mai este garantată  de partidul stat, pentru prima dată în 25 de ani.


Mai la o parte, tătucul Iliescu Ion clatină dojenitor din cap. Și doar le-a spus că jalnicul plăvan legat la stâlpul caznelor e un biet cârlan fără minte. Nu l-au ascultat, acum să sufere toți. Doar el va rămâne sărac, cinstit și intangibil. Așa se face treaba, măi dragă: îi ții în lesă pe toți, le dai drumul la îmbuibat dar ții minte fiecare îmbucătură pe care-au înghițit-o și treci la catastif: `jde milioane Cutare, țâșpe milioane Cutărică… Care mișcă-n front, dă semne de lăcomie neautorizată, pac cu catastiful peste ochi: ”vezi-vezi, c-o pățești!”.  Așa se ține partidul în frâie, măi dragă, cu șantaj liber consimțit. Ai vrut bogăție, lux, viloi, yacht, Dubai, conturi ofshore? Ai primit, dar totul are un preț, o scadență ce vine la un moment dat, în sinergia faptelor.



Ion Iliescu oftă din adâncul colonului suferind. Știu că odată cu cârlanul acela ce nu înceta să țipe, să urle, să miaune jalnic când un vârf de cuțit lung îi sfârteca o bucățică de piele, se duce naibii tot ce-a construit el cu trudă, cu Moscova, cu agenturili. Mai oftă o dată și făcu semn cu degetul în jos, ca împărații romani când decideau că un gladiator bun e un gladiator mort. Ceru lovitura de grație, îl deranjau rugămințile, urletele și încă nu-și făcuse siesta de după amiază. Mai aruncă o ultimă privire spre cel ce avea să moară curând și murmură ca pentru sine: ”Hai, măi dragă, nu e nimic personal, pur și simplu ai întinat nobilele idealuri ale socialismului, măi animalule…”