Blindatele morţii (24)

Sven Hassel

Era subţire, brunetă, înflăcărată şi frumoasă.
Era însăşi prototipul amantei experte, care îşi doreşte să întâlnească un bărbat lacom de dorinţă.
Ea m‑a învăţat ceea ce încă nu ştiam despre femei. Ne‑am sărutat şi ne‑am iubit cu frene­zia pe care‑o aduci la ultima întâlnire.
Atunci am descoperit că, potrivit legilor hitleriste, puteam fi pedepsit ca „profanator de rasă".
Gândul acesta m‑a făcut să izbucnesc în râs şi camarazii au râs împreună cu mine.

ÎN PERMISIE LA BERLIN

Lemberg, şapte ore de aşteptare! Frigul se strecura viclean sub manta, bătea vântul de est, ploua, era primi­rea pe care mi‑o făcea Rusia după o permisie de patru zile minunate, de neuitat. Vai! Toată permisia e stricată de gândul la întoarcerea pe front, dar acum, Sven, amin­teşte‑ţi! Adună‑ţi amintirile pentru cei de‑acolo, cama­razii tăi.
O singură permisie fusese acordată companiei noastre şi von Barring, refuzând să aleagă, pusese două sute de hârtii într‑o cască de oţel. Eu am tras numărul 38, cel bun! Şi unii şi alţii m‑au felicitat, dar cu un nod în gât! Am fost pe punctul să i‑o dau Bătrânului şi, ca şi cum mi‑ar fi citit gândurile, a. exclamat:
 ― Noroc că nu m‑au ales sorţii! Mi‑ar fi fost mult prea greu să plec de acasă!
Nu credeanici o iotă şi ştia că nu m‑a păcălit.
În schimb, Micuţul a fost mult mai simplu. După ce m‑a ameninţat cu o mar - deală dacă nu‑i cedam permisia, s‑a oferit apoi s‑o cumpere. Imediat Porta a supralicitat, apoi toţi au încercat să mă îmbete ca să‑mi vând dreptul la permisie. Dar m‑am ţinut bine şi trenul a plecat în cântecele de rămas‑bun ale camarazilor.
După ce am găsit un tren sanitar la Jitomir, am luat o garnitură de permisionari la Brest‑Litovsk şi în felul acesta am câştigat aproape o zi de drum.
Încă dimineaţă, în zori, pe drumul de întoarcere am trecut iarăşi prin Brest―Litovsk şi iată‑mă seara la Minsk, într‑o gară foarte întunecoasă. Trenurile pe punc­tul de a pleca sunt pline de soldaţi; sunt peste tot, în pla­sele pentru bagaje, sub banchete, pe culoare, la toalete, nici un milimetru de loc liber. Sunt atât de obosit încât abia mă pot ţine pe picioare. Trebuie să‑mi vizez hârtiile la comandamentul gării Minsk, ca şi foaia de drum pe care e înscris Berlin―Minsk, prin Lemberg―Brest―Litovsk.
La gării, un subofiţer pune ştampilele regula­mentare şi‑mi spune:
 ― Te duci la Viasma. Acolo ofiţerul gării o să‑ţi arate drumul. Grăbeşte‑te, trenul tău trebuie să plece. Linia 47.
A doua zi pe la ora 15 ajung în fine la Viasma. Sfârşit de oboseală, ud, mi‑era foame. Descopăr, în semiântune­ric, punctul de comandă. Un subofiţer îmi ia hârtiile, dis­pare, apei revine câteva clipe mai târziu, însoţit de un căpitan bătrân şi obez. Cu picioarele depărtate şi cu pumnii pe coapse, se proţăpeşte în faţa mea, privindu‑mă insis­tent, cu răutate,
 ― Ce‑nseamnă asta? spune croncănind, te distrezi străbătând jumătate din Rusia ca să vii aici? Vrei să te‑ascunzi?
Cu privirea abătută, stăteam în poziţie de drepţi. Se auzeau lemnele trosnind în sobă.
 ― Nu mai are limbă, reluă căpitanul. Hai, mărturi­seşte, ai vrut să te‑ascunzi?
Atenţie, Sven! Caută să găseşti răspunsul cel bun. Dumnezeule, ce urât miroase căpitanul ăsta!
 ― Da, domnule căpitan.
 ― Ce‑aud? scrâşni el.
În soba deschisă flăcările îşi urmau jocul lor de‑a v‑aţi ascunselea. Ghiceam căldura lor plăcută. La ce bun să mă gândesc? Nu se sfârşise permisia?
 ― Raportez cu respect domnului căpitan că fac turul Rusiei.
 ― Aha, animalul recunoaşte! E şmecher! E bine, băiete, o să iei scaunul ăsta, o să‑l ţii cu braţele întinse şi‑o să faci zece sărituri pe loc. Apoi o să trecem la alt joculeţ. Hai, carne de tun!
Am apucat scaunul greu de la birou şi am început să sar; la fiecare săritură cutia măştii de gaze mă lovea du­reros peste gât.
 ― Mai repede! Mai repede! spunea căpitanul încân­tat, bătând măsura cu o riglă. Unu, doi, salt mare. Unu, doi, salt mare!
Primele douăzeci şi patru de salturi au fost declarate necorespunză­toare, dar următoarele douăsprezece l‑au satisfăcut pe deplin. În aplauzele zgomotoase ale persona­lului care făcuse cerc în jur, a comandat:
 ― Schimbă, tâmpitule!
Înţelegând ordinul, am sărit pe deasupra mesei, apoi m‑am târât pe sub un şir de scaune care închipuiau un tunel. Un văl negru îmi trecea prin faţa ochilor, tâmplele îmi băteau şi auzeam mereu vocea piţigăiată:
 ― Mai repede, mai repede!
 ― Atenţiune! Staţi! strigă deodată cineva.
M‑am oprit brusc şi, cu degetul mic pe cusătura pan­talonilor, am privit drept în faţă. Ochii mei au întâlnit portretul lui Hitler. Simţeam în cap lovituri, pete roşii îmi jucau în faţa ochilor şi fotografia Führer‑ului parcă clipea. O voce tăioasă ca briciul rupse tăcerea:
 ― Ce se petrece aici?
Din nou tăcere. Soba torcea voioasă, butucii de mes­teacăn trosneau şi răspân - deau mirosul plăcut de pădure şi de libertate.
 ― Domnii aceştia au amuţit! continuă vocea glacială.
 ― Căpitanul von Weissgeibel, comandantul gării, ra­portează respectuos domnului colonel că este vorba de pedeapsa aplicată unui puşcaş care se plimbă în spatele frontului.
 ―  Unde este acest puşcaş, căpitane?
Avea vocea politicoasă a călălului care îşi cere scuze pentru că ghilotinează un om nevinovat. Căpitanul lucind de grăsime întinse în direcţia mea un deget ca un caltaboş. Colonelul, a cărui faţă rece şi netedă ieşea de sub o căciulă de blană albă, mă fixă cu privirea:
 ― Pe loc repaus!
În aceeaşi clipă muşchii mi s‑au destins puţin, rămânând gata să se încordeze la primul cuvânt al colonelului ― un colonel acoperit cu decoraţii albe, negre, roşii, albastre.
 ― Puşcaş? Ia vino aici, căpitane, şi priveşte‑i puţin pe omul acesta.
Căpitanul se rostogoli spre mine, mă privi clipind din ochi şi îşi adună picioa - rele prea scurte în cizme prea lungi.
 ― Omul acesta, domnule colonel, este cu siguranţă un puşcaş de la blindate.
 ― Eşti chiar atât de sigur? reluă colonelul cu un zâm­bet şters şi primejdios. Ai uitat însemnele armatei ger­mane?
Un deget lung înmănuşat în piele neagră atinse cata­rama centurii mele.
 ― Te ascult, soldat.
 ― Stegar, port‑drapel Hassel, regimentul 27 blindate, compania a 5‑a. Mă întorc din permisie. Foaie de drum eli­berată de garnizoana din Berlin: Minsk prin Brest ― Li­tovsk. Trimis de la Minsk Ia Viasma. Ajuns la ora 15 şi şapte minute, cu trenul numărul 874.
Repaus. O mână autoritară se întinde spre subofiţer:
 ― Actele.
Imediat un zgomode cizme, un pocnet din călcâie şi subofiţerul, tremurând tot, veni să dea raportul, dar colo­nelul, impasibil, părea să nu‑şi dea seama de nimic. Îşi po­trivise monoclul şi se uita peste hârtii. După ce examină minuţios ştampilele, monoclul dispăru într‑un buzunar mic, între a doua şi a treia butonieră. Câteva minute de tă­cere, apoi comentarii usturătoare. Căpitanul se clătina, subofiţerii tremurau şi secretarii, în poziţie de drepţi în faţa maselor, îşi înghiţeau saliva. Doar soldatul de front care eram rămânea indiferent la ceea ce se întâmpla în acest moment în biroul gării din Viasma, unde şeful operaţii­lor, plecând spre cartierul general al armatelor grupului de centru, întrerupsese un divertisment distractiv. Un mic colonel ciung, cu faţa frumoa - să dar neînduplecată, la care orice reacţie omenească fusese desfiinţată şi care ura pe toată lumea, în măsura în care toată lumea îl ura.

Un secretar se aşeză la maşina de scris. Suplu, colone­lul veni în spatele lui şi dictă. Reciti hârtia, apoi, ţinând‑o în vârful degetelor, o întinse căpitanului.
 ― Semnează. Asta‑i ceea ce doreai, nu‑i aşa?
 ― Da, domnule colonel, strigă căpitanul care‑şi înă­buşea în gât un hohot de plâns.
 ― Citeşte, căpitane.
Era o cerere de plecare imediată pe front, adresată sub formă de petiţie genera- lului von Tolksdorf. Aceasta îl privea nu numai pe căpitanul von Weissgeibel, ci întreg personalul gării şi, în chip de concluzie, mulţumea antici­pat general-maiorului de a fi cu toţii înrolaţi într‑un batalion de şoc. La sfârşitul lecturii, ochii căpitanului ie­şiseră pur şi simplu din orbite. Cu o indiferenţă perfectă, colonelul împături cererea şi o strecură în servietă. Soarta personalului gării fusese pecetluită.

Câteva minute mai târziu luam trenul în direcţia Moghi­lev. Ca întotdeauna, locomotiva împingea în faţa ei o platformă plină cu nisip, care trebuia să ne apere de mine. În ce fel? Nu eram în stare să spunem, era fără îndoială un secret între Dumnezeu şi serviciile de siguranţă.
Dar iată că florile de gheaţă de pe geamurile vagonului devin chipuri şi deco - ruri care apar şi dispar rând pe rând, ca într‑un vis: Berlin, pivniţa ţiganilor, camera, în fine, toate locurile unde ne‑am dus, ea şi cu mine.
A venit la mine când mă găseam încă în gara Schlesiger.
 ― În permisie? a întrebat, o privire rece şi scru­tătoare.
Ochii cenuşiu‑închis cu pleoapele date cu albastru şi genele făcute cu rimel: era exact femeia pentru cei aflaţi în permisie. De altfel nu era oare de datoria mea să iau o femeie, eu, care avusesem norocul să câştig permisia? Era cel mai puţin lucru pe care camarazii îl aşteptau de la mine. Deja o dezbrăcam în gând.
Avea oare un mic corset roşu, ca fata din revista lui Porta, sau dimpotrivă, lenjerie neagră? Mă înfioram di­nainte de plăcere.
 ― Da, am patru zile.
 ― Vino, îţi voi arăta Berlinul, Berlinul nostru atât de încântător în ciuda acestui război nesfârşit. S.S.?
Fără să răspund, i-am arătat pe braţ petliţa cu sonder abteilung, încadrat de două capete de mort. Râse încetişor; am coborât strada cu pas vioi şi zgomotul cizmelor mele grele domina zgomotul uşor al tocurilor ei înalte. Berlin minunat şi splendid, mereu nou!
Femeia aceasta, cu faţa de o frumuseţe liniştită şi uşor exotică, avea o expresie puţin aspră şi bărbia ei dispreţui­toare ieşea dintr‑un guler de blană elegant. Am simţit de­getele ei lungi alunecând pe mâna mea.
 ― Unde mergem, domnule?
Bâlbâindu‑mă, am reuşit să spun că nu mă îndoiam... unde, ca şi când un soldat de pe front n‑ar şti unde să meargă cu o femeie frumoasă! Îmi aruncă o privire fu­rişă şi am crezut că descopăr un surâs în ochii ei reci.
 ― Cum, un ofiţer nu ştie unde să‑şi ducă doamna?
 ― Regret, nu sunt ofiţer, ci un simplu soldat.
 ― Nu eşti ofiţer? Ce contează! spuse ea râzând. În­tr‑un asemenea război soldaţii ajung astăzi ofiţeri, iar ofi­ţerii redevin mâine soldaţi; uneori ofiţerii sunt şi spânzu­raţi. Suntem un popor mare, minunat de disciplinat, care execută tot ce i se ordona.
Ce voia să spună?

Trenul opreşte cu o zgâlţâitură care‑mi întrerupe gân­durile. Un fluierat lung, apoi, încet, trenul se pune iarăşi în mişcare. Florile de gheaţă devin din nou albumul de fo­tografii al unei permisii deja îndepărtate.
Iată pivniţa ţiganilor cu orchestra lor de viori blânde şi nostalgice. Se părea că toată lumea o cunoaşte aici. Nu trebuie decât să facă un semn din cap sau să zâmbească complice ca să ajungă pe masa noastră sticle cu gâtul lung, din recolte celebre.

Evident, purta un mic corset roşu şi lenjerie uşoară şi transparentă. În dragoste se arăta sălbatică, insaţiabilă, atinsă de un erotism aproape maladiv şi avea nevoie de bărbaţi aşa cum toxicomanul are nevoie de morfină. Câte lucruri de povestit băieţilor... Un întreg univers descope­rit în patru zile! În ultima seară mi‑a cerut să‑i dăruiesc Crucea mea de fier. Cum s‑o refuz? Sertarul pe care l‑a deschis era deja plin cu decoraţii ale tuturor bărbaţilor pe care‑i pri­mise în patul ei. Era acolo până şi un cap de mort din ar­gint, însemnul S.S.‑ului. Crucea mea s‑a alăturat acelor trofee.

va urma