Ciuma (3)

Albert Camus

Moartea portarului, putem s-o spunem, a constituit sfârşitul acestei perioade pline de semne descumpănitoare şi începutul unei alteia, relativ mai dificile, în care uimirea pri­melor zile s-a transformat încetul cu încetul în panică. Concetăţenii noştri, acum îşi dădeau seama, nu se gândiseră niciodată că orăşelul nostru putea fi un loc indicat anume unde şobolanii să moară la soare şi portarii să piară de boli ciudate. Din punctul acesta de vedere, ei greşeau, în definitiv şi ideile lor ar fi trebuit revizuite. Dacă totul s-ar fi oprit aici, obişnuinţele, fără îndoială, i-ar fi lăsat în voia lor. Dar alţi concetăţeni de-ai noştri, şi nu totdeauna portari şi nici săraci, au fost siliţi s-o apuce pe drumul pe care domnul Michel pornise cel dintâi. Începând din momentul acesta, frica, şi, o dată cu ea, îngândurarea cuprinseră pe oameni.
Totuşi, înainte de a intra în amănuntele acestor noi eve­nimente, povestitorul crede folositor să ofere asupra perioadei care a fost descrisă până aici şi părerea unui alt martor. Jean Tarrou, pe care l-am mai întâlnit la începutul acestei povestiri, se stabilise la Oran cu câteva săptămâni înainte şi de atunci locuia într-un mare hotel din centru. La prima vedere, el părea destul de avut ca să trăiască din veniturile lui. Dar, cu toate că oraşul se obişnuise încetul cu încetul cu el, nimeni nu putea spune de unde venea şi ce rost avea aici. Îl întâlneai în toate locurile publice. Încă de la începutul primăverii îl puteai vedea adesea pe plajă, înotând mult şi cu vădită plăcere. Cumsecade, mereu cu zâmbetul pe buze, părea să fie un iubitor al tuturor plăcerilor normale, fără să fie sclavul lor. De fapt, singurul obicei care i se cunoştea era frecventa­rea asiduă a dansatorilor şi muzicienilor spanioli, destul de numeroşi în oraşul nostru.
Carnetele lui, în orice caz, constituie şi ele un fel de cro­nică a acestei perioade grele. Dar este vorba de o cronică cu totul aparte, care pare să se supună unei idei preconcepute asupra lipsei de însemnătate a faptelor. La prima vedere s-ar putea crede că Tarrou s-a străduit să privească lucrurile şi oamenii prin capătul celălalt al binoclului. În haosul general, el se străduia de fapt să devină istoricul a ceea ce nu are istorie. Putem deplânge, fără îndoială, această idee preconcepută, şi bănui, o dată cu ea, uscăciunea sufleteasca. Dar nu e mai puţin adevărat că aceste carnete pot furniza, unei cronici a acestei perioade, o mulţime de amănunte secundare care au totuşi importanţa lor şi a căror ciudăţenie însăşi ne va împie­dica să-l judecăm prea grabnic pe acest personaj interesant.
Primele însemnări luate de Jean Tarrou datează de la so­sirea lui în Oran. Ele arată, dintru început, o curioasă mulţumire de a se afla într-un oraş atât de urât prin el însuşi. Găsim aici descrierea amănunţită a celor doi lei de bronz care împodobesc primăria, consideraţii binevoitoare asupra lipsei de pomi, asupra caselor respingătoare şi a planului ab­surd al oraşului. Tarrou mai introduce în notele sale dialo­guri auzite prin tramvaie şi pe străzi, fără a le însoţi de comentarii, în afară de unul singur, puţin mai târziu, referi­tor la o conversaţie despre un anume Camps. Tarrou asistase la discuţia dintre doi încasatori de tramvai:
—  Tu l-ai cunoscut doar pe Camps, spunea unul.
—  Camps ? Unul înalt, cu mustaţa neagră ?
—  Exact. Lucra la macaz.
—  Ei, da!
—  Ei bine, a murit.
—  Nu mai spune! Şi când ?
—  După povestea cu şobolanii.
—  I-auzi! Şi ce-a avut ?
—  Nu ştiu, febră. Şi apoi, nu era prea voinic. A avut nişte bube sub braţ. N-a rezistat.
—  Arăta totuşi ca toată lumea.
—  Nu, avea plămânii slabi, şi cânta la Orpheon. Să sufli mereu într-un muştiuc, te istoveşte.
—  Ei, încheie al doilea, păi dacă eşti bolnav nu trebuie să sufli în muştiuc.
După aceste câteva indicaţii, Tarrou se întreba de ce in­trase Camps în fanfara Orpheon în ciuda intereselor sale cele mai evidente, şi care erau cauzele adânci care-l determi­naseră să-şi rişte viaţa cântând, la nişte parăzi duminicale, din instrumentul acela.
Tarrou părea să fi fost favorabil impresionat de o scenă care se desfăşura adesea pe balconul din faţa ferestrei sale. Camera lui dădea într-adevăr pe o mică stradă transversală, unde puteau fi văzute nişte pisici dormind la umbra ziduri­lor. Dar zi de zi, după-amiaza, în orele în care tot oraşul picotea de căldură, un bătrânel apărea pe balcon, de cealaltă parte a străzii. Cu părul alb şi bine pieptănat, drept şi sever în hainele lui de croială militară, el chema pisicile cu un "pis, pis" distant şi totodată blând. Pisicile îşi ridicau ochii alburii de somn, dar fără să se mişte. Bătrânul rupea atunci bucăţele de hârtie şi le risipea în aer deasupra străzii, iar ani­malele, atrase de această ploaie de fluturi albi, înaintau în mijlocul drumului, ridicând lăbuţe şovăitoare spre ultimele bucăţi de hârtie. Bătrânelul scuipa atunci cu putere şi preci­zie; dacă un scuipat îşi atingea ţinta, râdea.
În sfârşit, Tarrou părea să fi fost definitiv sedus de carac­terul comercial al oraşului a cărui înfăţişare, animale şi chiar plăceri păreau controlate de necesităţile negoţului. Această singularitate (este cuvântul folosit în carnete) primea apro­barea lui Tarrou, şi una din remarcile lui elogioase sfârşea chiar cu exclamaţia: "în sfârşit!" Sunt singurele locuri în care notele călătorului, la această dată, par să ia un caracter personal. Numai că nu e uşor să le apreciezi pur şi simplu înţelesul şi seriozitatea. Astfel, după ce povestise că găsirea unui şobolan mort îl făcuse pe casierul hotelului să comită o eroare în nota lui, Tarrou adăugase cu un scris mai puţin desluşit ca de obicei: "întrebare: cum să faci să nu-ţi pierzi timpul ? Răspuns : să-l resimţi pe toată durata lui. Mijloace: să petreci zile întregi în antecamera unui dentist pe un scaun incomod; să-ţi petreci după-amiaza de duminică pe balconul tău; să asculţi conferinţe într-o limbă pe care n-o înţelegi, să călătoreşti cu trenul alegând drumurile cele mai lungi şi cele mai puţin plăcute şi, bineînţeles, să călătoreşti în picioare; să faci coadă pentru bilete la un spectacol şi apoi să nu-ţi cumperi locul etc." Dar imediat după aceste digresiuni de limbaj sau de gândire, carnetele pornesc o descriere amănunţită a tramvaielor oraşului nostru, a formei lor de luntre, a culorii lor nedefinite, a murdăriei lor obişnuite şi termină aceste consideraţii printr-un "e remarcabil" care nu explică nimic.
Iată în orice caz indicaţiile date de Tarrou asupra istoriei cu şobolanii:
"Astăzi bătrânelul de vizavi este descumpănit. Nu mai sunt pisici. Au dispărut, într-adevăr, excitate de şobolanii morţi care sunt găsiţi în număr mare pe străzi. După părerea mea, nu poate fi vorba ca pisicile să mănânce şobolani morţi, îmi amintesc că ale mele detestau aşa ceva. Nu înseamnă însă că nu aleargă după ei prin pivniţe, şi bătrânelul e descumpănit. E mai puţin bine pieptănat, mai puţin viguros. Îl simţi că e îngrijorat. După o clipă doar a şi intrat în casă. Scuipase, totuşi, o dată, în gol.
În oraş, s-a oprit astăzi un tramvai pentru că se găsise înăuntru un şobolan mort, ajuns acolo nu se ştie cum. Două sau trei femei s-au dat jos. Şobolanul a fost aruncat. Tram­vaiul a pornit mai departe.
La hotel, paznicul de noapte, un om căruia poţi să-i dai crezare, mi-a spus că se aştepta la o nenorocire cu toţi şobo­lanii ăştia. «Când şobolanii părăsesc nava...». I-am răspuns că acest lucru era adevărat în cazul navelor, dar că nu fusese niciodată verificat pentru oraşe. Totuşi, convingerea lui era formată. L-am întrebat la ce fel de nenorocire ne-am putea aştepta, după părerea lui. Nu ştia, nenorocirea fiind cu nepu­tinţă de prevăzut. Dar nu s-ar fi mirat să fie ceva de genul unui cutremur. Am recunoscut că era posibil şi el m-a în­trebat dacă asta nu mă îngrijora.
—  Singurul lucru care mă interesează, i-am spus, este să-mi găsesc liniştea interioară.
M-a înţeles perfect.
La restaurantul hotelului vine o întreagă familie, foarte interesantă. Tatăl este un om înalt şi slab, îmbrăcat în negru, cu guler tare. Are mijlocul capului chel şi două smocuri de păr gri în dreapta şi în stânga. Nişte ochi mici, rotunzi şi as­pri, un nas subţire şi o gură orizontală îi dau aerul unei buf­niţe binecrescute. Soseşte totdeauna primul la uşa restaurantului, se dă la o parte, o lasă să treacă pe nevasta lui, mărunţică, asemenea unei şoricuţe negre, şi intră atunci şi el, urmat imediat de un băieţel şi o fetiţă îmbrăcaţi ca nişte câini savanţi. Ajuns la masă, el aşteaptă ca nevasta să ia loc, apoi se aşează, şi cei doi căţei pot în sfârşit să se cocoaţe şi ei pe scaunele lor. Spune «dumneata» soţiei şi copiilor, îi înşiră celei dintâi tot soiul de răutăţi politicoase şi cuvinte sen­tenţioase moştenitorilor:
—  Nicole, dumneata te arăţi suprem de antipatică !
Şi fetiţa e gata să plângă. Asta se şi urmăreşte.
Azi dimineaţă băieţelul era foarte excitat de povestea cu şobolanii. A vrut să spună ceva la masă:
—  Nu se vorbeşte de şobolani la masă, Philippe. Îţi interzic pe viitor să pronunţi acest cuvânt.
—  Tatăl dumitale are dreptate, a zis şoricuţa cea neagră. Cei doi căţei şi-au lăsat nasul în farfurie şi bufniţa a mulţumit cu o mişcare a capului care nu spunea mare lucru. În ciuda acestui frumos exemplu, se vorbeşte mult în oraş de această poveste cu şobolanii. Ziarul s-a amestecat şi el.
Cronica locală, care de obicei e foarte variată, e ocupată acum în întregime cu o campanie împotriva municipalităţii: «Sunt avizaţi edilii noştri de pericolul pe care îl pot prezenta cadavrele putrezite ale acestor rozătoare ?» Directorul hote­lului nici nu mai poate vorbi de altceva. Şi el este jignit!... Să descoperi şobolani în ascensorul unui hotel onorabil i se pare de neconceput. Ca să-l consolez, i-am spus:
—  Dar toată lumea a păţit-o.
—  Tocmai, mi-a răspuns el, acuma suntem la fel ca toată lumea.
El e acela care mi-a vorbit de primele cazuri ale acestei febre uluitoare, care a început să stârnească nelinişte. Una dintre cameristele lui e atinsă.
—  Dar, bineînţeles, nu e nimic contagios, a precizat el iute.
I-am spus că asta mi-era egal.
—  A! văd. Domnul e ca mine. Domnul e fatalist.
Nimic de felul ăsta nu spusesem şi de altfel nici nu sunt fatalist. I-am şi spus...
Începând din acest moment carnetele lui Tarrou vorbesc mai în amănunt despre această febră necunoscută care îngri­jora acum publicul. Notând că bătrânelul îşi regăsise în sfârşit pisicile o dată cu dispariţia şobolanilor şi îşi rectifica cu răbdare tragerile la ţintă, Tarrou adăuga că se puteau cita de pe acum vreo zece cazuri de această febră, dintre care cele mai multe fuseseră mortale.
Cu titlu documentar, puteam în sfârşit reproduce portre­tul doctorului Rieux, dat de Tarrou. După cât poate aprecia povestitorul, e destul de fidel.
"Pare de treizeci şi cinci de ani. Statură mijlocie. Umerii puternici. Obrazul aproape dreptunghiular. Ochii întunecaţi şi drepţi, dar fălcile proeminente. Nasul gros este regulat. Părul negru tuns foarte scurt. Gura este arcuită, cu buzele pline şi aproape întotdeauna strânse. Are întrucâtva înfăţişa­rea unui ţăran sicilian cu pielea lui arsă de soare şi hainele lui în tonuri veşnic închise, dar care îl prind bine.
Umblă repede. Coboară de pe trotuare fără să-şi schimbe mersul, dar de două ori din trei se urcă pe trotuarul opus făcând o mică săritură. La volanul maşinii e distrat şi lasă adesea semnalizatorul de direcţie aprins, chiar după ce a luat curba. Totdeauna cu capul gol. Aer de om informat"
Cifrele lui Tarrou erau exacte. Doctorul Rieux ştia el ceva. O dată corpul portarului izolat, îi telefonase doctorului Richard, ca să-l întrebe despre cauza acestor febre inghinale.
—  Nu înţeleg nimic, spusese Richard. Doi morţi, unul în patruzeci şi opt de ore, celălalt în trei zile. Îl lăsasem pe cel din urmă într-o dimineaţă, după toate aparenţele, în conva­lescenţă.
—  Daţi-mi de veste dacă mai aveţi alte cazuri, spune Rieux.
A mai telefonat câtorva medici. Dusă în felul acesta, an­cheta îi descoperi vreo douăzeci de cazuri asemănătoare timp doar de citeva zile. Aproape toate fuseseră mortale. Îi ceru atunci lui Richard, preşedintele corpului medical din Oran, izolarea noilor bolnavi.
—  Dar nu am căderea, zise Richard. Ar fi nevoie de măsuri ale prefecturii. De altfel, cine vă spune că există ris­cul unei molimi ?
—  Nimic nu-mi spune asta, dar simptomele sunt neli­niştitoare.
Richard, totuşi, considera că "n-avea calitatea". Tot ce putea să facă era să vorbească cu prefectul.
Dar în timp ce se discuta, vremea se strica. A doua zi după moartea portarului neguri mari acoperiră cerul. Ploi diluviene şi scurte se abătură peste oraş; o căldură prevesti­toare de furtună urmă acestor răpăieli neaşteptate. Marea însăşi îşi pierduse albastrul ei adânc şi, sub cerul de pâclă, căpăta luciri de argint sau de fier, dureroase pentru privire. Căldura umedă a acestei primăveri te făcea să doreşti arşiţele verii. În oraşul clădit în formă de melc pe fâşia lui de podiş, destul de puţin deschis spre mare, domnea o toro­peală posomorâtă. Între zidurile sale lungi şi tencuite, pe străzile cu vitrine prăfuite, în tramvaiele de un galben mur­dar, te simţeai oarecum prizonier al cerului. Singur, bătrânul bolnav al lui Rieux îşi învingea astmul ca să se bucure de această vreme.
—  Coace, spunea el, face bine la bronhii.
Cocea într-adevăr, dar nici mai mult, nici mai puţin decât o febră. Întreg oraşul avea febră, aceasta era cel puţin impre­sia care îl urmărea pe doctorul Rieux în dimineaţa în care se ducea în strada Faidherbe, pentru a asista la ancheta asupra tentativei de sinucidere a lui Cottard. Dar această impresie i se părea lipsită de temei. O atribuia enervării şi preocupări­lor de care era asaltat şi admise că se impunea urgent să facă puţină ordine în ideile sale.
Când a ajuns, comisarul nu era încă acolo. Grand aştepta pe coridor şi s-au hotărât să intre întâi la el, lăsând uşa des­chisă. Funcţionarul de la primărie locuia în două odăi, mobi­late foarte sumar. Observai doar un raft de lemn alb cu două sau trei dicţionare şi o tablă şcolărească pe care se mai putea citi, pe jumătate şterse, cuvintele "alei înflorite". După păre­rea lui Grand, Cottard avusese o noapte bună. Dar se trezise de dimineaţă cu dureri de cap şi incapabil de orice reacţie. Grand părea obosit şi nervos, plimbându-se în lung şi în lat, deschizând şi închizând pe masă un dosar gros, plin de ma­nuscrise.
I-a povestit cu toate acestea doctorului că nu-l cunoştea bine pe Cottard, dar presupune că ar avea o mică avere. Cottard era un om ciudat. Mult timp relaţiile lor se mărginiseră la câteva saluturi pe scară.
—  N-am stat decât de două ori de vorbă cu el. Acum câteva zile am răsturnat pe coridor o cutie plină cu crete, pe care o aduceam acasă. Erau crete roşii şi crete albastre. În momentul acela Cottard a ieşit pe coridor şi m-a ajutat să le adun. M-a întrebat la ce foloseau aceste crete de diferite culori.
Grand îi explicase atunci că încearcă să-şi reamintească puţin latina. De la liceu până acum cunoştinţele lui se pier­duseră.
—  Da, a spus doctorul, m-au asigurat că e folositor pen­tru a cunoaşte mai bine sensul cuvintelor franţuzeşti.
Scria prin urmare cuvinte latineşti pe tablă. Recopia cu cretă albastră partea de cuvânt care se schimba după decli­nare şi conjugare şi, cu cretă roşie, cea care rămânea ne­schimbată.
—  Nu ştiu dacă Cottard a înţeles prea bine, dar a părut interesat şi mi-a cerut o cretă roşie. Am părut puţin sur­prins, dar la urma urmei... Nu puteam, bineînţeles, să ghi­cesc că o să se folosească de ea pentru planul lui.
Rieux l-a întrebat care era subiectul celei de-a doua conversaţii. Dar, însoţit de secretarul său, comisarul sosea şi voia întâi să asculte declaraţiile lui Grand. Doctorul observă că Grand, vorbind de Cottard, îl numea mereu "disperatul". A folosit chiar la un moment dat expresia "hotărâre fatală". Au discutat asupra cauzei sinuciderii şi Grand s-a arătat me­ticulos în alegerea termenilor. S-au oprit, în sfârşit, asupra cuvintelor "necazuri intime". Comisarul a întrebat dacă nimic din comportarea lui Cottard nu lăsa să se prevadă ceea ce el numea "determinarea sa".
—  Mi-a bătut ieri în uşă, spuse Grand, ca să ceară nişte chibrituri. I-am dat cutia mea. S-a scuzat spunându-mi că între vecini... Apoi m-a asigurat că-mi va da cutia înapoi. I-am spus s-o păstreze.
Comisarul l-a întrebat pe funcţionar dacă nu cumva Cottard i se păruse ciudat.
—  Ceea ce mi s-a părut ciudat e că avea aerul că vrea să stea de vorbă. Dar eu tocmai lucram.
Grand s-a întors spre Rieux şi a adăugat, cu un aer în­curcat :
—  O lucrare personală.
Comisarul dorea totuşi să-l vadă pe bolnav. Dar Rieux fu de părere că era mai bine ca mai întâi Cottard să fie pregătit pentru această vizită. Intră deci singur şi îl găsi pe Cottard în odaie, îmbrăcat doar cu o flanelă cenuşie, stând ridicat în pat şi întors spre uşă cu o expresie de nelinişte.
—  E poliţia, nu ?
—  Da, spune Rieux, şi nu vă agitaţi. Două sau trei for­malităţi şi veţi fi lăsat în pace.
Dar Cottard a răspuns că asta nu folosea la nimic, şi că nu-i plăcea poliţia. Rieux se arăta nerăbdător.
—  Nici eu n-o ador. Ţi se cere doar să răspunzi repede şi corect la întrebările lor, ca să se termine o dată totul.
Cottard a tăcut şi doctorul s-a întors spre uşă. Dar omuleţul îl striga înapoi, şi când a fost lângă pat i-a apucat mâinile:
—  Nu se pot atinge de un bolnav, de un om care s-a spânzurat, nu-i aşa, domnule doctor ?
Rieux l-a cercetat un moment şi l-a asigurat în sfârşit că nu fusese niciodată vorba de nimic de felul acesta şi că, de altfel, el era aici ca să-şi apere bolnavul. Cottard păru să se destindă şi Rieux îl pofti pe comisar.
Lui Cottard i s-a citit mărturia lui Grand şi a fost între­bat dacă putea preciza cauzele acţiunii sale. El a răspuns doar atât şi fără să-l privească pe comisar că "necazuri in­time, era foarte bine . Comisarul insistă să afle dacă mai avea poftă să repete ceea ce făcuse şi Cottard, înviorându-se, răspunse că nu şi că dorea numai să fie lăsat în pace.
—  Vă atrag atenţia, a spus comisarul pe un ton iritat, că, pentru moment, dumneavoastră o tulburaţi pe-a altora.
Dar la un semn al lui Rieux, lucrurile s-au oprit aici.
—  Vă daţi seama, a oftat ieşind comisarul, avem ceva mai important de făcut, de când se vorbeşte de această febră...
L-a întrebat pe doctor dacă lucrul era serios şi Rieux a spus că habar n-avea.
—  E din pricina vremii, asta e tot, a încheiat comisarul. Era din pricina vremii, fără îndoială. Totul se năclăia în mâini, pe măsură ce ziua înainta, şi Rieux simţea cum teama lui creşte cu fiecare vizită. În seara aceleiaşi zile, la periferie, un vecin al bătrânului bolnav îşi apăsa vintrele şi vomita în toiul delirului. Ganglionii erau mult mai groşi decât cei ai portarului. Unul începea să supureze şi curând se sparse ca un fruct stricat. Întors acasă, Rieux telefonează la depozitul de produse farmaceutice al departamentului. Însemnările lui profesionale menţionează doar, la această dată: "Răspuns negativ". Şi era chemat acum mereu în alte părţi pentru ca­zuri asemănătoare. Abcesele trebuiau deschise, era evident. Două tăieturi de bisturiu în cruce şi ganglionii revărsau un fel de pastă amestecată cu sânge; bolnavii sângerau sfâşiaţi. Dar apăreau pete pe burtă şi pe picioare, un ganglion înceta să supureze, apoi se umfla din nou. În cele mai multe cazuri bolnavul murea, emanând un miros înspăimântător.
Presa, atât de limbută cu istoria şobolanilor, nu mai scotea o vorbă. Şobolanii doar mor pe stradă, iar oamenii în odaia lor. Şi ziarele nu se ocupă decât de stradă. Însă prefectura şi municipalitatea începeau să-şi pună întrebări. Atâta timp cât fiecare medic nu cunoscuse mai mult de două sau trei cazuri, nimeni nu se gândise să se mişte. Dar, de fapt, a fost de ajuns să aibă cineva ideea să le numere. Rezultatul era consternant. În numai câteva zile cazurile mortale se înmulţiseră şi devenise evident, pentru cei care se preocupau de această boală ciudată, că era vorba de o adevărată epidemie. Acesta este momentul pe care şi-l alese Castel, un confrate al lui Rieux, mult mai in vârstă decât el, să vină să-l vadă.
—  Bineînţeles, i-a spus, dumneata ştii ce este, Rieux ?
—  Aştept rezultatul analizelor.
—  Eu ştiu. Şi n-am nevoie de analize. O parte din cariera mea am lucrat în China, şi am văzut câteva cazuri şi la Paris, acum vreo douăzeci de ani. Numai că nimeni n-a îndrăznit să le dea pe loc un nume acestor cazuri. Opinia publică, asta e sfânt: fără panică, mai ales fără panică. Şi apoi, cum zicea un confrate: "Este cu neputinţă, toată lumea ştie că «ea» a dispărut din Occident". Da, toată lumea ştie asta, în afară de morţi. Rieux, dumneata ştii la fel de bine ca şi mine ce este.
Rieux se gândea. Prin fereastra biroului privea umărul fa­lezei pietroase care se sfârşea în depărtare deasupra golfului.
Cerul, deşi albastru, avea o sclipire mohorâtă care se îndul­cea pe măsură ce după-amiaza înainta.
—  Da, Castel, spune el, e greu de crezut. Dar se pare to­tuşi că ar fi ciuma.
 Castel se ridică şi se îndreaptă spre uşă.
—  Ştii ce ni se va răspunde, a spus bătrânul medic: "A dispărut de ani de zile din ţările temperate".
—  Ce înseamnă asta, a dispărea ? a răspuns Rieux dând din umeri.
—  Da. Şi nu uita: chiar la Paris, în urmă cu aproape douăzeci de ani.
—  Da. Să sperăm că nu va fi mai grav astăzi decât atunci. Dar este într-adevăr de necrezut.


va urma