CORĂBIILE TIMPULUI (46)

STEPHEN BAXTER

Salt în Viitor

Din nou, Soarele se avântă ca o rachetă prin văzduh, iar Selena, încă verde, se răsuci prin fazele sale, lunile succedându-se mai repede decât bătăile inimii; curând, vitezele ambelor globuri crescuseră în aşa măsură încât fuzionară în acele panglici neîntrerupte de lumină pe care le-am descris înainte, iar cerul căpătă cenuşiul de oţel al contopirii zilei cu noaptea. Pretutindeni în jurul nostru, observându-se limpede din înalturi, câmpurile de gheaţă ale Albului Pământ se întindeau până dincolo de orizont, absolut neschimbate, pe măsura curgerii anilor fără sens, vizibile doar ca o suprafaţă sclipitoare, netezită de rapiditatea tranziţiei.
Mi-ar fi plăcut să pot zări magnificele vele interstelare care se înălţau în Spaţiu, însă rotaţia Pământului făcea imposibil de distins acele nave fragile şi, de îndată ce am început călătoria în timp, deveniră invizibile pentru noi.
La câteva secunde de la plecare – privite din perspectiva noastră diluată -, apartamentul fu demolat. Se evaporă din jurul nostru ca roua, lăsându-ne capsula transparentă izolată pe acoperişul plat al turnului. M-am gândit la ansamblul de camere bizare, dar confortabile – cu baia mea de aburi, tapetul ridicul, ciudata masă de biliard şi celelalte. Acum, totul se topise la loc în informitatea generală, iar apartamentul, nemaifiind trebuincios, se transformase într-un vis, într-o amintire platoniciană, în imaginaţia de metal a Constructorilor Universali!
În ciuda acestui fapt însă, nu fusesem abandonaţi de Constructorul nostru răbdător. Din punctul meu de vedere accelerat, am remarcat că el părea să se odihnească aici, la câţiva iarzi de noi – o piramidă gheboşată, cu agitaţia cililor uniformizată de trecerea noastră prin timp după care sărea brusc, acolo, pentru a zăbovi preţ de câteva secunde, şi tot aşa. De vreme ce o simplă secundă pentru noi dura secole în lume, din exteriorul cronomobilului, puteam să calculez câtă vreme rămânea Constructorul în apropierea amplasamentului nostru, complet imobil, uneori şi pentru o mie de ani.
I-am atras atenţia lui Nebogipfel asupra acestui aspect.
— Închipuie-ţi, dacă poţi! Să fii Nemuritor este una, dar să fii atât de devotat unei singure misiuni... Parcă e un cavaler solitar care îşi străjuieşte Graalul74, în vreme ce erele istorice şi grijile efemere ale oamenilor obişnuiţi se perindă pe lângă el.
Aşa cum am descris deja, clădirile cu care ne învecinam erau nişte turnuri, ridicate la două-trei mile depărtare unul de altul, risipite pe toată valea Tamisei. În cele câteva săptămâni pe care le petrecusem în apartament, nu văzusem vreo urmă de schimbare la aceste turnuri, nici măcar deschiderea unei uşi. Acum însă, graţie percepţiilor mele accelerate, am remarcat cât de lent se târa evoluţia pe suprafeţele acelor edificii. Chipul neted ca oglinda unei structuri cilindrice din Hammersmith se băşică, ca şi cum ar fi fost mâncat de vreo boală ar metalului, până ce se stabiliză într-un nou tipar, cu umflături şi făgaşe dreptunghiulare. Alt turn, din zona Fulhamului, dispăru cu desăvârşire! Într-o clipă exista, iar în următoarea nu – nu mai rămăseseră nici măcar umbrele fundaţiei din sol care să indice locul unde se aflase, căci gheaţa acoperi pământul expus mai repede decât am putut urmări eu.
Acest gen de evoluţie fluidă continuă pe întreaga durată a călătoriei. Pesemne că ritmul prefacerilor în această nouă Londră se măsura în secole, mi-am dat eu seama – şi nu în ani, aşa cum se transformau anumite regiuni ale propriei mele Londre dar schimbarea se producea, neîndoios.
I-am arătat asta lui Nebogipfel.
— Nu putem decât să emitem ipoteze cu privire la scopul acestei reconstruiri, spuse el. Poate că metamorfoza aspectului exterior corespunde unei modificări a destinaţiei interioare, însă până şi aici acţionează lentul proces al degradării. Şi poate că, din când în când, se produc incidente mai spectaculoase, cum ar fi căderea unui meteorit.
— În mod cert, nişte inteligenţe atât de impresionante cum sunt aceşti Constructori reuşesc să prevină asemenea accidente ca prăbuşirea unui meteorit, supraveghind rocile căzătoare cu telescoapele, sau poate folosind Corăbiile lor cu vele sau rachete pentru a înlătura astfel de obiecte.
— Într-o oarecare măsură. Sistemul solar este însă un loc dominat de întâmplare şi haos, zise Nebogipfel. Nu poţi fi niciodată sigur că ai eliminat toate calamităţile, indiferent de resursele disponibile, indiferent de sistematizările şi observaţiile făcute... Şi totuşi, chiar şi Constructorii trebuie să reclădească uneori – până şi turnul în care locuim noi.
— Ce vrei să spui?
— Ia gândeşte-te, rosti Nebogipfel. Îţi este cald? Te simţi comod?
După cum am consemnat, aparenta expunere la pustiurile Albului Pământ, de care mă despărţea numai domul invizibil al Constructorilor, îmi dăduse fiori, însă ştiam că aceasta nu putea fi decât o reacţie internă.
— Mă simt foarte bine.
— Normal. La fel şi eu. Şi, de vreme ce noi călătorim de vreun sfert de oră, ştim că aceste condiţii confortabile persistă în clădire de mai mult de jumătate de milion de ani.
— Dar, am zis eu, urmându-i cursul gândurilor, turnul acesta este la fel de supus urgiilor timpului ca oricare altul... aşadar, Constructorul nostru trebuie să repare structura întruna, pentru a-i da posibilitatea să ne susţină în continuare.
— Aşa este. Altminteri, domul care ne adăposteşte, în mod cert, s-ar fi făcut fărâmiţe şi s-ar fi prăbuşit de multă vreme.
Nebogipfel avea dreptate, bineînţeles – era vorba de o altă faţetă a extraordinarei tenacităţi a Constructorilor dar asta nu prea mă făcea să mă simt mai bine! M-am uitat în jur, cercetând pardoseala de sub noi; parcă turnul ar fi devenit la fel de insubstanţial ca un muşuroi de termite, săpat încontinuu şi refăcut de Constructorii Universali, iar acest lucru îmi provocă un vertij cumplit!

Acum mi-am dat seama de o schimbare în aspectul luminii. Peisajul glaciar se întindea în jurul nostru, aparent neschimbat, însă aveam impresia că gheaţa era mai întunecată decât înainte.
Panglicile Soarelui şi Lunii, ce deveniseră înceţoşate şi indistincte din cauza mişcărilor de precesie, continuau să se legene pe cer; dar – deşi Luna încă strălucea cu verdele violent al vegetaţiei transplantate – Soarele trecea printr-o succesiune de prefaceri.
— Se pare, am observat eu, că Soarele pâlpâie – variază în intensitate, pe o scară ce acoperă secole sau chiar mai mult.
— Cred că ai dreptate.
Tocmai nesiguranţa luminii, aveam eu certitudinea, producea acea iluzie stranie, derutantă, a unei umbre pe tărâmul îngheţat. Dacă veţi sta lângă o fereastră şi vă veţi ţine mâna în faţa ochilor, cu degetele răşchirate, atunci poate că o să vă faceţi o idee despre ceea ce vreau să spun.
— S-o ia naiba de pâlpâire! am protestat eu. Este o modalitate de a pătrunde dincolo de suprafaţa ochilor, de a stânjeni ritmurile minţii, poate...
— Priveşte însă lumina, rosti Nebogipfel. Fii atent la compoziţia ei spectrală. Se schimbă din nou.
Mi-am continuat îndeletnicirea, şi numaidecât am fost răsplătit cu imaginile fugare ale altei modificări în comportamentul ciudat al Soarelui. Avea o anumită tentă verzuie – numai la răstimpuri, când vedeam un fel de verde palid întinzându-se de-a lungul traiectoriei celeste a astrului dar reală.
Acum, fiindcă ştiam de acest fenomen verde, am izbutit să detectez o scânteiere de smarald pe deasupra dealurilor de gheaţă şi a clădirilor mohorâte ale Londrei. Era o privelişte emoţionantă, o umbră a vieţii dispărute de pe aceste coline.
— Am impresia că pâlpâirea şi străfulgerările-verzui sunt legate...
Soarele, arătă Nebogipfel, constituie cea mai importantă sursă de energie şi de materie a sistemului solar. Până şi Morlocii săi îl utilizaseră, pentru a realiza Sfera din jurul astrului.
— Acum, mă gândesc că şi aceşti Constructori forează în enormul corp al Soarelui, pentru materia primă de care au nevoie...
— Plattnerita, am precizat eu, cu un entuziasm crescând. Aceasta este semnificaţia străfulgerărilor verzi, nu? Constructorii extrag Plattnerită din Soare.
— Sau folosesc alchimia pentru a transforma materia şi energia solară în Plattnerită, ceea ce conduce la acelaşi lucru.
Pentru ca strălucirea Plattneritei să fie vizibilă pentru noi, susţinu Nebogipfel, trebuia ca seminţia Constructorilor să alcătuiască uriaşe cochilii din această materie în jurul stelei. Când erau finalizate, aceste cochilii erau expediate, în convoaie imense, la şantierele din altă parte a sistemului solar, după care începea producerea unei noi cochilii. Pâlpâitul pe care îl observam reprezenta, pesemne, asamblarea şi dezasamblarea accelerată a enormelor grămezi de Plattnerită.
— Este extraordinar, am şuierat eu. Constructorii probabil că extrag materia din Soare în tranşe comparabile cu masa celei mai mari dintre planete! Aceasta pune în umbră până şi edificarea imensei voastre Sfere, Nebogipfel.
— Ştim că aceşti Constructori nu-s lipsiţi de ambiţie.
Acum, am avut impresia, că licărul răbdătorului Soare deveni mai puţin manifest, ca şi cum Constructorii s-ar fi apropiat de sfârşitul operaţiunii. Am putut să observ în văzduh mai multe crâmpeie din verdele tipic al Plattneritei, însă ele erau separate de banda solară; zburau pe boltă oarecum în maniera unor false Luni. Erau structuri de Plattnerită, mi-am dat eu seama – gigantice edificii din această materie, răsucindu-se în spaţiu -, ce se stabilizau pe o orbită lentă în jurul Pământului.
Lumina tremurătoare a Plattneritei scânteia pe carcasa liniştitului nostru Constructor, care rămase lângă noi în vreme văzduhul trecea prin aceste evoluţii uluitoare!
Nebogipfel consultă cronometrele.
— Am străbătut aproape opt sute de mii de ani... destulă vreme, socot eu.
Trase de manetele cronomobilului, care zvâcni, cu acea poticneală atât de caracteristică pentru călătoria în timp, iar pe mine mă cuprinse o greaţă cu care trebuia să mă lupt, pe lângă teamă şi sentimentul strivitor de veneraţie.
De îndată, Constructorul nostru dispăru din câmpul meu vizual. Am scos un ţipăt – nu m-am putut stăpâni – şi m-am agăţat de banca cronomobilului! Cred că nu mă simţisem niciodată atât de pierdut şi de singur ca în acel moment când credinciosul nostru însoţitor de opt mii de secole ne abandonă pe neaşteptate – ori aşa se părea – stranietăţii.
Panglica solară îşi diminuă spasmurile precesionale, se netezi şi dispăru; în câteva secunde, am perceput acea fluctuaţie deconcertantă a luminii ce marchează trecerea nopţilor şi a zilelor, după care cerul îşi pierdu aspectul spălăcit, de un cenuşiu-deschis.
Iar acum, strălucirea verde a Plattneritei umplu văzduhul de deasupra mea; se afla pretutindeni în jurul domului, întunecând nepăsătoarele întinderi ale Albului Pământ cu pâlpâirea ei lăptoasă.
Fâlfâitul zilelor şi al nopţilor încetini, până la o bătaie mai lentă decât pulsul meu. Exact în acea ultimă clipă, am avut viziunea – nu mai lungă de-o secundă – a unui câmp de stele străpungând epiderma lucrurilor, ameţitor şi apropiat, şi am izbutit să zăresc imaginea adumbrită a câtorva cranii enorme, cu nişte ochi umani imenşi. Apoi, Nebogipfel împinse manetele până la capăt – vehiculul se opri -, noi ieşirăm în Istorie, iar mulţimea de Observatori pieri; eram cufundaţi într-o mare de lumină verde.
Eram înglobaţi într-o Corabie de Plattnerită!

Corabia

Eu însumi, Morlocul, mecanismele şi aparatura micului nostru cronomobil – totul era scăldat în strălucirea de smarald a Plattneritei, care se găsea pretutindeni în jur. N-aveam nici cea mai vagă ideea cu privire la adevăratele dimensiuni ale Corabiei; într-adevăr, întâmpinam oarece dificultăţi în a mă orienta în interiorul structurii ei masive. Nu aducea cu un vas din secolul meu, căci îi lipsea compartimentarea bine definită, cu pereţi şi panouri care să delimiteze secţiunile interne, sala motoarelor şi altele. În schimb, trebuie să vă închipuiţi un năvod, o alcătuire din fire şi noduri, scânteind tot în acea nuanţă verzuie a Plattneritei, aruncat parcă în jurul nostru de un pescar invizibil, în aşa fel încât Nebogipfel şi cu mine eram prinşi într-o imensă montură din bare şi curbe de lumină.
Această plasă nu se extindea până la cronomobil: părea să se oprească aproximativ acolo unde fusese domul nostru. Deocamdată, nu aveam probleme cu respiraţia şi nu părea mai frig decât înainte. Pesemne că ne aflam la adăpostul mediului protejat al domului, prin cine ştie ce mijloace, şi mi-am închipuit că domul însuşi încă exista, căci am zărit pe o suprafaţă de deasupra o reflecţie extrem de slabă – dar atât de nesigură şi de schimbătoare era strălucirea Plattneritei, încât nu puteam fi sigur.
Nici pardoseala de sub cronomobil nu izbuteam să o desluşesc. Plasa părea să se întindă sub noi, în adâncurile materialului clădirii de care îmi aduceam aminte. Cu toate acestea, nu pricepeam cum acea pânză diafană era în stare să suporte o masă atât de mare ca aceea a cronomobilului nostru, şi am simţit un acces subit, şi nedorit, de vertij. Am respins cu hotărâre asemenea reacţii primitive. Situaţia în care mă găseam era ieşită din comun, însă voiam să mă comport bine – mai ales dacă acestea erau hărăzite să-mi fie ultimele clipe ale vieţii – şi nu aveam chef să-mi irosesc vreo fărâmă de energie pentru a alina tulburarea maimuţei înfricoşate dinlăuntrul meu, care credea că era posibil să cadă din acest copac ce ardea verzui.
Am cercetat plasa din jurul nostru. Firele principale păreau să aibă o grosime cam cât degetul meu mic, deşi luceau aşa de intens, încât îmi venea greu să fiu sigur dacă nu cumva grosimea nu era doar un efect al propriei mele sensibilităţi optice. Aceste fire defineau nişte celule având poate un picior lungime, de forme neregulate: cât vedeam cu ochii, nu existau două celule cu o formă similară. Nişte fire mai subţiri treceau prin aceste celule principale, alcătuind o structură complexă de subcelule, care erau, la rândul lor, împărţite de fire şi mai fine, şi tot aşa, până la limita capacităţilor mele vizuale. Asta îmi amintea de cilii arborescenţi ce acopereau suprafaţa exterioară a unui Constructor.
În nodurile în care se uneau firele principale, licăreau nişte puncte de lumină, de un verde la fel de sfidător ca şi restul; globulele nu păreau să rămână statice, ci migrau de-a lungul firelor ori explodau, în scânteieri minuscule, fără zgomot. Trebuie să vă imaginaţi aceste mici mişcări desfăşurându-se necontenit, pe toată întinderea plasei, astfel încât întregul ansamblu era iluminat de o lucoare blândă, instabilă, iar structura şi lumina se aflau într-o perpetuă evoluţie.
Totul transmitea un sentiment de fragilitate – de parcă aş fi fost înfăşat în straturi de pânză de păianjen -, însă construcţia avea ceva organic, şi îmi trecu prin minte că, dacă m-aş fi întins, neîndemânatic, şi aş fi sfâşiat nişte găuri mari în această structură complexă, ele s-ar fi reparat numaidecât.
Şi toată Corabia, trebuie să vă închipuiţi, avea acea înfăţişare bizară, contingentă, indusă de Plattnerită: parcă nu ar fi fost împlântată solid în lumea lucrurilor materiale, parcă ar fi fost complet insubstanţială şi temporară.
Pânza era suficient de rară pentru a putea vedea prin diafana carcasă exterioară a navei „noastre” spre lumea de dincolo. Dealurile şi clădirile anonime ale Londrei Constructorilor se găseau încă acolo, iar Gheaţa eternă nu dădea niciun semn de prefacere. Era noapte, şi cerul era senin; Luna, o seceră de argint, trecea prin înalturi, în mijlocul astrelor invizibile...
Şi, lunecând pe bolta dezolantă a acestui Pământ părăsit, am zărit alte Corăbii de Plattnerită. Aveau o formă lenticulară şi erau imense, sugerând aceeaşi structură ca şi plasa care ne îngloba pe mine şi pe Nebogipfel; nişte lumini mai mici, aidoma stelelor captive, licăreau şi mişunau în interioarele lor complexe. Pretutindeni, gheaţa Albului Pământ era scăldată de strălucirea Plattneritei; Corăbiile parcă erau nişte nori gigantici şi muţi, plutind nefiresc de aproape de sol.
Nebogipfel mă cercetă. Plattnerita împrumutase un luciu de un verde-intens părului ce îi acoperea trupul.
— Eşti bine? Pari un pic agitat?
A trebuit să râd la întrebările lui.
— Te pricepi, Morlocule! Agitat? Eu ar trebui să spun asta...
M-am răsucit pe scaunul meu, am întins mâna în spate şi am găsit un bol plin cu fructe şi nuci neidentificabile, pe care mi-l furnizase Constructorul. Mi-am îngropat degetele în mâncare şi am îndesat-o în gură; am găsit că acţiunea simplă, de animal, a mâncatului constituia a evaziune binevenită de la chestiunile năucitoare, de-abia comprehensibile, din jurul meu. M-am întrebat, de fapt, dacă aceasta avea să fie ultima masă pe care o luam – ultima cină pe Pământ!
— Am impresia că mă aşteptam ca acel Constructor al nostru să se afle aici şi să ne întâmpine.
— Dar eu cred că, într-adevăr, se află aici, zise Nebogipfel, apoi ridică mâna, şi lumina de smarald licări pe degetele sale pale. Această Corabie este în mod limpede alcătuită după aceleaşi principii arhitecturale ca şi Constructorii. Bănuiesc că am putea afirma că acel Constructor „al nostru” se găseşte încă aici, dar acum, conştiinţa sa e reprezentată de un set dintre aceste puncte mobile de lumină, din interiorul plasei de Plattnerită, iar Corabia este, cu siguranţă branşată la Marea de Informaţie. Într-adevăr, s-ar putea afirma că acesta este un nou Constructor Universal. Corabia e vie... la fel de vie ca şi Constructorii. Şi totuşi, de vreme ce este alcătuită din Plattnerită, trebuie să fie mult mai mult decât atât. Mă studie, cu singurul său ochi adânc şi întunecat din spatele ochelarilor. Pricepi? Dacă aceasta este viaţă, atunci e un nou tip de viaţă – Plattnerită vie -, primul tip care nu-i îngrădit, precum noi ceilalţi, de învârtirea lentă a rotiţelor Istoriei. Şi a fost construită aici, cu noi înşine în focarul ei... Corabia se găseşte în acest loc pentru noi, ca să ne transporte înapoi în timp, exact aşa cum a promis Constructorul. El este aici, pricepi?
Fireşte că Nebogipfel avea dreptate, dar mă întrebam, cu un soi de privire interioară nervoasă, cât de multe dintre celelalte Corăbii, care hălăduiau pe cerurile fără stele ale Pământului ca nişte animale enorme, se aflau şi ele jos din pricina prezenţei noastre?
În clipa aceea însă, uitându-mă spre bolta acoperită cu Plattnerită, mă frapă un alt detaliu.
— Nebogipfel, priveşte Luna!
Morlocul se întoarse, şi eu am văzut cum, peste lumina verde ce îi juca pe părul feţei, se suprapunea acum o delicată lucoare argintie.
Observaţia mea era elementară: aceea că Luna îşi pierduse verdeaţa fermecătoare. Culoarea vieţii ce se înălţase de pe Pământ şi pusese stăpânire pe ea, pentru toate acele milioane de ani, se veştejise, scoţând la iveală albul steril de os al munţilor şi mărilor colbuite de dedesubt. Acum, satelitul era absolut identic, prin paloarea sa moartă, cu Luna propriei mele vremi, cu excepţia, poate, a unei străluciri mai puternice deasupra părţii întunecate: în braţele Lunii Noi se adăpostea o Lună Veche însufleţită – iar eu am înţeles că această strălucire mai intensă era cauzată, pesemne, doar de reflecţia sporită a Pământului acoperit cu gheaţă, care trebuie că ardea în acele văzduhuri selenare lipsite de aer ca un al doilea Soare.
— Poate că a fost din pricina variaţiei provocate a Soarelui, speculă Nebogipfel. Proiectul cu Plattnerita al Constructorilor... E posibil ca acesta să fi deteriorat, în cele din urmă, echilibrul vieţii.
— Ştii, am rostit cu o undă de amărăciune, cred, chiar după toate cele văzute şi auzite, că persistenţa acestui crâmpei de verde pământesc, acolo pe firmament, îmi aducea un dram de confort. Gândul că undeva – nu imposibil de departe – o bucăţică din Pământul de care îmi aminteam încă dăinuieşte, că acolo ar putea exista o junglă neverosimilă, în gravitaţie scăzută, prin care încă umblă fiii Omului... Însă acum nu mai pot exista decât ruine şi urme uşoare de paşi întipărite pe acea suprafaţă stearpă – mai mulţi, pentru a forma perechi cu aceia împânziţi pe scoarţa Pământului.
Şi tocmai în acel moment, când mă aflam în această stare sentimentală, se auzi un pocnet nefiresc de asemănător cu o lovitură de tun, iar domul nostru protector se fisură, aidoma unei coji de ou!

Am văzut că o serie de crăpături – alcătuind o deltă complexă – se răspândiseră pe suprafaţa domului. Chiar în timp ce le urmăream, un fragment minuscul din dom, nu mai mare decât mâna mea, se desprinse şi porni prin aer, plutind ca un fulg de zăpadă.
Iar dincolo de domul ce se spulbera, firele reţelei de Plattnerită a Corăbiei se extindeau – creşteau, în jos, către mine şi Nebogipfel.
— Nebogipfel, ce se întâmplă? Fără dom vom muri?
Mă aflam într-o stare febrilă, electrizantă, în care suspiciunea şi groaza îmi însufleţeau fiecare terminaţie nervoasă.
— Trebuie să încerci să nu-ţi fie frică, zise Nebogipfel, iar apoi, cu un gest simplu, uluitor, mă apucă de mână cu degetele lui subţiri de Morloc, şi o ţinu aşa cum un adult ţine un copil.
Era pentru întâia oară când îi simţeam atingerea degetelor după acele cumplite momente în care Constructorul mă reclădise, şi un îndepărtat ecou al tovărăşiei noastre din Paleocen reînvie pentru a-mi da căldură, aici în mijlocul gheţii Albului Pământ. Mă tem că am izbucnit în ţipete atunci, covârşit de spaimă, şi m-am înfundat mai adânc în locul meu, dorind numai să scap; iar degetele slabe ale lui Nebogipfel se strânseră pe ale mele.
Domul continuă să se fisureze, şi am auzit un ropot uşor de fragmente răsunând pe cronomobil. Firele de Plattnerită pătrunseră mai adânc în domul nostru ce se năruia, cu noduli de lumină şiroind de-a lungul lor.
— Constructorii au intenţia să ne transporte cu ei – aceste creaturi de Plattnerită – până în zorii timpului, şi poate chiar dincolo..., zise Nebogipfel. Însă nu în felul acesta. Indică spre propriul său trup firav. N-am fi capabili să supravieţuim – nici măcar un minut... Pricepi?
Tentaculele de Plattnerită îmi mângâiară creştetul, fruntea şi umerii; m-am lăsat în jos, pentru a evita strânsoarea lor rece.
— Vrei să spui, am rostit eu, că trebuie să devenim ca şi ei. Asemenea Constructorilor... trebuie să ne oferim atingerii cililor de Plattnerită! De ce nu m-ai avertizat în legătură cu acest aspect?
— Ţi-ar fi ajutat la ceva? Este singura cale realizabilă. Temerea ta e firească, dar trebuie să ţi-o stăpâneşti, doar pentru încă o clipă, iar apoi – apoi vei fi liber...
Am perceput apăsarea răcoroasă a spiralelor de Plattnerită lipindu-mi-se de picioare şi de umeri. Am încercat să rămân nemişcat, însă am simţit că unul dintre acele cabluri şerpuitoare mi se mişca pe frunte, şi am izbutit să sesizez, foarte limpede, colcăitul cililor pe carnea mea. Nu am fost în stare de a mă abţine să ţip şi am început să lupt cu acea greutate uşoară, însă de-acum eram incapabil să mă ridic din locul meu.
Mă cufundasem în verdeaţă, iar lumea de dincolo – Luna, întinderile de gheaţă ale Pământului, până şi structura mai vastă a Corabiei – nu se mai vedea. Acele noduri mobile de lumină, cvasianimate, îmi trecură peste trup, orbindu-mă. Castronul cu fructe îmi scăpă din degetele ce-mi amorţeau şi răpăi pe podeaua vehiculului, dar chiar şi acel răpăit se stinse curând, în vreme ce simţurile îmi deveniră tot mai confuze.
Urmă colapsul final al domului – o grindină de fragmente ce căzură peste mine. Pe frunte simţeam ceva friguros, răsuflarea depărtată a iernii, după care rămăsese numai răceala degetelor lui Nebogipfel – era tot ce puteam percepe în afara omniprezentei forfote fluide a Plattneritei! Mi-am închipuit cilii detaşându-se şi – aşa cum mai făcuseră o dată – scurmându-mi în interstiţiile corpului. Această invazie de lumină înaintă atât de rapid, încât nu mai eram în stare să mişc măcar un deget, nici nu puteam să plâng – parcă eram ţintuit într-o cămaşă de forţă -, iar acum tentaculele îmi pătrunseră printre buzele, ca tot atâţia viermi, intrându-mi în gură, ca acolo să mi se dizolve pe limbă; am simţit o apăsare rece pe suprafaţa ochilor...
Eram pierdut, destrupat, cufundat în lumina de smarald.


va urma