duminică, 10 ianuarie 2016

IMPERIALUL BREBAN VERSUS CNSAS

Magda Ursache



Am mai scris, şi nu de puţine ori, despre modul de a judeca şi condamna ori absolvi, scuza ori inocenta aceleaşi idei sau fapte cu măsuri diferite, opuse chiar. Pe alese (aleşi), dar şi pe sărite, re-memorarea fiind programată să fie selectivă: îngăduitoare cu unii, necruţătoare cu alţii. Se fac reconsiderări pe sprânceană. Călinescu, nu, Vicu Mândra şi Paul Cornea, da; Marin Preda şi Nichita Stănescu sunt blamaţi ca stâlpi ai Puterii comuniste, nu şi susţinătorii „neptunişti” ai Puterii actuale, de un abominabil servilism. Andrei Pleşu îşi aminteşte de o notă informativă a preşedintelui Băsescu: „benignă”.






Bartolomeu Anania, care a făcut Aiudul cu lanţuri la picioare, a fost condamnat de CNSAS, dar Dincă-Te-Leagă, un monstru creat de sistemul defunct, a avut coroană funerară – zice presa – din partea lui Ion Iliescu, preşedintele care a primit în barca FSN – PDSR – PSD pe lăudăcioşii împuşcatului, vechi pra(g)matii din „rezerva de cadre” PCR.

Noica e lapidat pentru colaborare cu Securitatea, nu şi Z. Ornea, care a dus personal la Secu cartea încredinţată editurii spre tipărire. Secu ducea, aşadar, „muncă de apropiere” cu Noica, Zigu se ducea singur; ca redactor la ESPLA, a predat gradaţilor manuscrisul Povestiri despre om – o carte a lui Hegel, vezi „Observator cultural”, nr. 12, din 14-20 iulie 2005. A fost scuzat, ca om-instituţie literară şi s-a deplâns faptul că n-a intrat în Academie. După ce criterii unul e culpabil, iar celălalt disculpabil?

E-n modă un soi de vintage stalinist: pe Leonte Răutu, care a contribuit din plin la decimarea elitei interbelice, a adevăratei elite, Vladimir Tismăneanu (v. Ghilotina de scrum. Despre nevroze şi evoluţii, Ed. de Vest, ′92) îl consideră „om de imensă cultură”, nu distrugător de cultură. Valter Roman, cenzorul lui Eliade – Cioran – Noica, e lăudat în varii emisiuni, ca-n biserică, pentru înţelepciune. Petre Roman ne spune că Neulander-père fusese şeful unui post de radio independent, fără legătură cu Cominternul. Nu al emisiunii pentru România la Radio Moscova, cumva? Culmea culmilor: fiica lui Pantiuşa, alt monstru creat de sistemul stalinist, decorat în ′71 de Ceauşescu cu ordinul Tudor Vladimirescu pentru prestaţia contra duşmanilor Puterii (populare, cică), poate scrie, neamendată, din Israel, în „Jurnalul naţional” despre „omenia” tătânelui. În vremea aceea, a omenosului Pantelei Bodnarenko, pe ordinul de eliberare din puşcărie era trecută data decesului. Eliberare prin moarte.

Nestorul „Scânteii” şi al „Luptei de clasă”, Ignat, nu se dezice nici la 92 de ani de strâmbăciunile de extremă stângă. Îl pictează pe martirul Iuliu Maniu ca pe un „bătrân senil” care trebuia trimis la azil, nu condamnat la puşcărie, ca să moară acolo şi să se transforme în erou. Şi se publică – liber! – astfel de blasfemii. Scânteistul Sorin Toma (în „Adevărul literar şi artistic” din 27 feb. 2001) vorbeşte despre „virginitatea morală”. A sa, desigur. Demolatorul lui Arghezi nu se îndoieşte neam: „opţiunile mele au fost cele juste”. Adică scoaterea poetului din literatură pentru aproape zece ani, ca „exponent al moştenirii burgheze”, mai exact „cel mai putred” exponent. Perseverare diabolicum? Abuzul ideologic de care s-a făcut vinovat Sorin Toma în stalinism echivala cu lichidarea fizică şi morală. Să fi devenit, după acel decembrie, minima moralia? Post-moralia, dacă „neezitanta comunistă”, cum se declară în memorii Nina Cassian, a fost susţinută de ICR (varianta Patapievici) pentru costisitoare turnee poetice prin lumea largă”?

Construim trecut şi asta ca să ne tot întrebăm: a fost sau n-a fost? E ca-n proza nobelizabilului Philip Roth: „nu ştim dacă ştim ceea ce ştim”. Victimele Securităţii sunt din nou victimizate, blamate, calomniate, iar ofiţerii recrutori – recompensaţi. „Operativul” Ilie Merce a ajuns demnitar, pe prozatorul Banu Rădulescu, fondatorul revistei „Memoria”, l-au agresat, în stradă, doi securişti. Alt „operativ”, căpitanul Gh. Atuduroaie, a fost implicat în prinderea lui Mugur Călinescu, personaj non-fictiv în romanul lui Gellu Dorian, O lume de lepădat, Limes, 2009. Elevul de liceu scria cu creta lozinci „duşmănoase” pe Palatul Administrativ din Botoşani şi pe asfalt, înnebunind autorităţile. Şi câte mii de probe grafologice n-a strâns Atuduroaie ca să rezolve „Cazul Panoul”. Spre mulţumirea chilerului de serviciu al socialismului, Fleşiţă, da, cu f în romanul lui Gellu Dorian. Avansat la Timişoara ca adjunct al şefului Inspectoratului Judeţean de Securitate, căpitanul a împărţit luptătorilor antitero 43 de pistoale mitralieră. Virgil Măgureanu însuşi l-a reabilitat după achitare, numindu-l şef la SRI Iaşi. Din Securitate în Sereitatea reformată şi reformatoare. Cum să nu fi continuat să funcţioneze stimulatoarele de foc şi zgomot?

În loc ca publicarea Dosarelor de Urmărire Informativă să fie bine-venită pentru igiena morală a societăţii civile, ca medicament care vindecă bolile coloanei vertebrale, ea a făcut şi mai mult rău. S-au amplificat dezbinarea, suspiciunea, voluptatea bârfei. Dar când n-a semănat „Securiţica” vrajbă şi ură? S-a „aţâţat” (verb proletcultist) războiul scriitorului român contra scriitorului român, poate şi din teamă că literatura, buturuga mică, va răsturna carul mare al Securităţii.

De ce nu s-a vrut aplicarea legii Gauk, ca-n Germania, ceea ce ar fi dus la o curăţenie morală reală? Ca să se poată manipula cu ajutorul uriaşei arhive informative. Unele „dosare strategice” au rămas „sub pecetea tainei”; băieţii mai deştepţi le-au ars pe altele sau le-au trunchiat şi le-au zvârlit presei ca pe oase.

Ne-am lăsat păpuşeriţi toată vremea, de la „otrăvirea apelor” încoace, anunţată cu strigăt mare de Brateş, devoalat apoi ca turnător. Citesc în „Curentul” de 27.12.2012 în intervenţia lui N. Bucur: „Ofiţerii Securităţii au deschis porţile revoluţionarilor ca să intre în TVR”. Însuşi col. Gh. Raţiu, singurul şef de direcţie (I-a) nearestat, i-a spus lui Petre Constantin să nu acţioneze butonul de întreruperea emisiei TV în 22 dec. Aha, deci Securitatea a liberat TV-ul, băgaţi la cap!

Secu şi-a trimis oameni în partidele istorice; în GDS s-au descoperit 4-5 „surse”. În memoriile lui Brucan, Generaţia irosită, profetologul apare pozat cu G. Liiceanu (ca ilustrare a Apelului către lichele?). Unde? În curtea GDS, fondat şi de Pavel Câmpeanu, vechi profesor de marxism-stalinism. Însuşi Brucan râdea cinic-dispreţuitor de noua postură a ilegalistului Câmpeanu. Securiştii re-socializaţi au devenit analişti politici, directori de ziare de mare/mic tiraj şi de mare manipulare. Primul ziarist al TVR libere, Em. Valeriu, a fost şi primul deconspirat ca turnător de ziarişti.

La fine de dec. ′89, Alexandru Drăghici bântuia pe culoarele CC. Venise să ocupe loc în noile structuri, ca victimă a lui Ceauşescu. Ion Ilici Iliescu a dat repejor, în 26 dec. ′89, ordinul de trecere a Securităţii la Ministerul Armatei. Brucan îl ameninţase că-şi ia pălăria şi pleacă dacă mai colaborează cu gen. Iulian Vlad. Cu N. Militaru, agent sovietic dovedit, putea colabora? Cum să nu? Brucan fusese lucrat de Dir. a III-a, Contraspionaj.

Trebuia adusă la Putere reţeaua comunistă, cu sintagma lui Marx Almond, „Cominformul Noii Ordini Mondiale”. Cominternul a fost actantul bolşevizării atroce; bătrânii şi fiii lor – actanţii „capitalismului” de tranziţie. „Securezul”, cum îi spune Goma, s-a dovedit adaptabil la capitalism, dar şi cameleonic. Credeţi că îşi scot ochii corb la corb şi colonel la colonel? Nu faptele de arme ale „luceferilor din catacombe”, cum îi numeşte Petre Pandrea pe capii Secu, se amendează, ci căderile unora, nu rezistenţa greu plătită în recluziune, ci cedările sub tortură. Persecutorii rebelilor n-au stat pe gânduri să devină iarăşi acuzatori, iar linia de filaj a fost reactivată. „Aţi minţit poporul cu televizorul”, dar şi cu CNSAS-ul, în regia aripii Kaghebiste a Securităţii. S-a dorit nu revoluţie de catifea, ci sânge, acum e clar. Dracu’ ştie (sau Iliescu) dacă parola lui N. Militaru: Opriţi măcelul! nu semnifica altceva. Care măcel? Cel care ar fi justificat teoria teroriştilor?

Când a fost anchetat (şi scos de sub urmărire penală) gen. Pleşiţă, au fost chemate şi victimele lui, cele care au scăpat vii? Şi de ce n-aş spune-o? Pleşiţă a învins. Pentru Dan Zamfirescu (v. cartea interviu Dan Zamfirescu şi V. Patrichi, Ochii şi urechile poporului, Ianus Inf. SRL, Buc., 2001), Pleşiţă e văzut om înzestrat, sensibil, complex, dar şi… talentuos. Un nepot de mort în puşcărie şi urmăritor-urmărit, după Cartea albă a Securităţii de Mihai Pelin, scrie despre Pleşiţă ca despre unul dintre „marii fii ai naţiunii”, învingător în bătălia periculoasă şi „mai grea decât toate bătăliile voievozilor şi decât războaiele demnitarilor şi regilor”. Dacă nu mă credeţi (şi nu-i de crezut), deschideţi cartea citată, la p.8-9.

Da, Aura Christi are dreptate: „Securitatea triumfă şi prin CNSAS”. Gen’alu e „o legendă vie”, iar N. Breban, care a fost permanent „operat” de Secu şi „raportat”, e defăimat de CNSAS pentru că ar fi avut 3 „convorbiri” cu Pleşiţă. În fapt, javră bătrână, Pleşiţă cunoştea procedurile „moderne”: dădea „faţă umană” anchetelor, considerate convorbiri à l’amiable.

N. Breban nu era uşor de intimidat, de înfricoşat. După Ion Simuţ: „balaur cu 7 capete, periculos şi imprevizibil, greu de înfruntat, imposibil de înfrânt”. Şi greu de ucis. Mă şi mir cum nu i-a pus la cale Secu un accident (sau i-a pus?), cum nu l-a exterminat. Publicat şi cunoscut de editurile din Vest, Breban putea să dea interviuri în presa occi. Secu se temea de reacţiile lui. În discuţia lui Ceauşescu cu membri ai conducerii USR, din noiembrie ′68, prozatorului nu i-a fost frică să-i spună deschis: „Cum facem ca închisoarea să se spargă?”. Cu alte cuvinte, prin interstiţiile Cortinei de Fier, să iasă tinerii scriitori, să plece cu burse afară. E asta atitudine de „amărât de şoricel”? Cum să faci Scoica dintr-un disident un colabo e „operă” CNSAS. Alegând fragmente voit incriminante, scoase din context. Ceaţă organizată à la Smolensk.

Cum era să nu arăţi „receptivitate şi maleabilitate” faţă de Secu? Să-i trânteşti telefonul în nas lui Pleşiţă? Conducerea USR era obligată să fie în contact cu ofiţerul Achim, care „răspundea” de scriitori. Vorbeai cu un străin, declarai, plecai dincolo, declarai. Membrii CNSAS, care au bursat în Vest, n-au dat declaraţii la întoarcere? Şi dacă n-au dat, atunci aveau regim special?

Ce putea spune N. Breban în conversaţiile cu ofiţerul Secu? Că-i contra lui Ceauşescu? Dar a şi afirmat-o, lejer-arogant, declarându-se „incomod”, „problematic”, nu şi „anti-patriot”. A furnizat Breban informaţii menite să priveze pe cineva de libertate de exprimare şi de viaţă privată? Nu zău! Hotăra Breban anulări de titluri din planuri editoriale, topirea unor tiraje, scoateri din biblioteci? Atunci ce-a făcut cenzura?

Sub conducerea sa, comunistizata, suprapolitizata „Gazeta literară” a devenit „România literară”, restabilind cota valorică a marilor personalităţi marginalizate de proletcultişti. N.B. a rezistat la prelucrările Partidului, dar şi la atacurile vechilor „cadre de propagandă”. S-a expus pentru convingerile lui, pentru ideile lui şi a plătit la greu fronda: marginalizare şi şomaj, trai modest, stopare profesională, ameninţări, agresări psihice. A avut parte de ostilitatea aparatului, dar şi de lipsa de solidarizare a co-breslaşilor, la fel ca Paul Goma. Romanul Bunavestire a fost atacat în plenara CC/PCR la 28-29 iunie ′77, dar şi la Europa liberă. Ca să se zvonească mai apoi că textul a fost comandat de Monica Lovinescu şi că ar fi fost scris de un informator Secu. Dar câte intoxicări n-au circulat pe seama lui! Că ar fi „agent”, pentru că a avut curaj să se întoarcă în România. Asta o spun cei care, lipsiţi de spirit de sacrificiu, nu concep că trebuie făcut ceva pentru ţara lor. Cât despre cobreslaşi, Paul Everac a propus să fie condamnat pentru „trădare de patrie”. Persecutorii, Secu-larii caselor noastre microfonizate, n-au stat pe gânduri să devină iarăşi acuzatori, postdecembrist. Victimele se bucură de statutul lor de victimă, iar securiştii de statutul lor. Marii gradaţi au fost salvaţi (rimă involuntară). Ca prim-ministru, Năstase l-a avut consilier pe Ristea Priboi, un apropiat al lui Pleşiţă; Gheorghe Goran, care intra la 19 ani ca „organ de cercetare” la Rahova, a fost folosit drept consilier de Gelu Voican-Voiculescu, atunci când „gestiona fostele structuri”. Participase la anchetarea lui Paul Goma de către Pleşiţă. „Aţi văzut cum m-a bătut?” l-a întrebat Goma. „Nu, eu sunt aici ca să nu văd nimic”, a răspuns „martorul”. V-aţi simţit în… Siguranţă când aţi citit în presă că acest Goran a formulat proiectul de decret pentru înfiinţarea Consiliului Siguranţei Naţionale? Şi tot Goran, fost şef al Securităţii Municipiului Bucureşti, audiat în 4 mai ′94 de Comisia Senatorială pentru cercetarea evenimentelor din dec. ′89, a declarat: „Mulţi dintre actualii disidenţi au fost informatorii noştri”. Ca să mulţumim serviciilor pentru disidenţă sau ca să fie compromişi adevăraţii disidenţi şi înlocuiţi cu alţii, foşti „seci” – spre a le spune ca Luca Piţu?

Ce s-a reuşit bine? Ca breasla să fie socotită o adunătură de lichele şi vârfurile literare să fie compromise. CTP deţine recordul calomnierii, scriind despre Goma că ar fi fost… linguşitorul lui Ceauşescu, pentru el Goma fiind Gomora. Precizare necesară: Goma a fost exclus din USR, în aprilie ′77, când era sub arest, la indicaţia venită de la Securitate. Comitetul care a semnat excluderea a colaborat sau nu cu Organa? Singurul scriitor care a încercat, atunci, să-l ajute pe Goma să publice o carte, convins fiind că o carte tipărită e cea mai bună apărare contra Securităţii, a fost N. Breban. A făcut-o dintr-un dezvoltat simţ al prieteniei. Nu-i aberant să vezi „un act de poliţie politică” în intervenţia lui la Cornel Burtică şi la Pleşiţă? Şi ce aiureală să-l pui pe Breban în aceeaşi oală cu Pleşiţă, pentru că nu i-a condamnat „atrocităţile” (contra lui Goma). Ba chiar le-ar fi provocat. Breban „a îngrădit dreptul la viaţă privată”, cum sună concluzia CNSAS? Cum? Intervenind ca mama prietenului Matei Călinescu să obţină paşaport pentru SUA? Sau rugându-l pe Pleşiţă, întâlnit întâmplător în curtea USR, să-l elibereze pe Ion Negoiţescu, arestat de două zile?

Ca să se întreţină zâzania (solidarizarea scriitorilor – eta prablema!), s-a transmis că Breban ar fi spus că Goma n-are talent. Eu sunt convinsă că a vrut să diminueze protestul lui Paul Goma în ochii lui Pleşiţă, nimic mai mult. Dacă n-ar fi crezut în talentul lui, nu l-ar fi sprijinit.

Când organele au venit să-l aresteze pe Dim. Cuclin, i-au cerut compozitorului să predea armele ascunse în casă. El le-a întins stiloul. Asta da, armă în lupta de clasă intelectuală.

Imperialul prozator şi eseist Nicolae Breban o deţine.




















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu