duminică, 10 ianuarie 2016

Interviu Anca MIZUMSCHI: „Nu fac poezii. Ele vin pur şi simplu. Sînt scrise pe mine”


Cristian PĂTRĂŞCONIU






Cristian Pătrăşconiu:
Ce este poezia pentru tine? Cum faci, cum scrii o poezie?


Anca Mizumschi: 
„Ce este poezia pentru mine?” este o întrebare foarte nobilă şi sper să găsesc pentru ea un răspuns la fel de nobil. Cei care ştiu cît de cît traiectoria mea în viaţă, ştiu că a existat o perioadă în viaţa mea în care eu am renunţat efectiv la a scrie şi m-am mulţumit să profesez medicina şi, ulterior, psihologia – cele două, şi medicina şi psihologia, reprezentînd cele două calificări pe care le am. Această renunţare vremelnică la poezie a dus, mai devreme sau mai tîrziu, la o formă profundă de alienare, astfel încît, acum, după ce m-am reîntors la poezie cu tot sufletul şi fără nici un fel de rezerve, pot să spun că poezia este pentru mine cea mai importantă latură a identităţii mele.


Cristian Pătrăşconiu:
Ce fel de poezie scrii? Cum ai descrie specificul liricii tale?


Anca Mizumschi: 
Nu ştiu „ce fel de” poezie scriu, deşi m-a preocupat acest subiect mulţi ani.  Dar acum îmi este aproape indiferent.  Pentru că eu nu cred, de fapt, în nişte clasificări de bibliotecă, în care obţii nişte categorii. Cred că pentru studenţii de la Filologie, genul acesta de paradigmă are sens, pentru că reprezintă o metodă didactică care pe ei îi ajută să înveţe, dar pentru mine ideea de canon  nu e ceva important. Felul în care înţeleg poezia şi în care înţeleg să scriu poezie este nemediat de teoria literată . De altfel, din acest motiv nu scriu critică – nu am limbajul profesional necesar. Sînt în stare să spun, cu o precizie aproape matematică, dacă un text poetic este valoros sau nu – fără să introduc un criteriu subiectiv (există poeţi uriaşi care mie nu îmi plac, cu care nu am nici o legătură, dar despre ale căror texte pot spune că sînt foarte bune). Cred că este mult mai uşor să faci nişte ierarhizări pentru proză – acolo este mult mai multă construcţie -, este mult mai uşor să vorbeşti despre eseu sau despre un articol de ziar. Cu poezia este altceva, poezia are o stare de senzitivitate care se apropie de senzitivitatea celui care citeşte. Dacă un articol de ziar sau o carte de istorie le poţi citi în tramvai oricînd, există foarte puţine momente în care chiar ai dispoziţie, chiar ai chef, cînd ţi-e poftă să citeşti poezie, cînd simţi nevoia să citeşti poezie. Şi atunci, cum aş putea eu să categorisesc acest tip de poftă? Nu am cum!…


Cristian Pătrăşconiu:
Revin – cum faci, cum scrii o poezie? Tehnic & sufleteşte…


Anca Mizumschi: 
Nu fac! Nu e verbul potrivit. Ele, poeziile, vin pur şi simplu. Sînt scrise pe mine.Mă refer la un text poetic – şi el nu înseamnă neapărat poezie.  De fiecare dată cînd am avut posibilitatea să mă recomand, mai ales în afara ţării, am spus „Anca Mizumschi – scriitor român”. Nu mă consider poet român, mă consider scriitor român. Adică, un slujbaş al scrisului aflat în slujba limbii române. Este limba în care eu scriu şi este limba care, pentru mine, înseamnă „acasă”. Drept pentru care, în loc de „poezie”, eu prefer să folosesc formula „text poetic”. Ei bine, acest text poetic vine pur şi simplu. Există o anumită stare de tensiune catarctică – îmi vin pur şi simplu anumite cuvinte care îmi vin…-, există o voce interioară pe care eu o aud, există o presiune a scrisului, iar toate acestea apar pur şi simplu în acele momente, haide să le spunem, chiar dacă sună mult prea pompos, de graţie. Nu ştiu cum este să scrii nu doar poezie „la comandă”; eu nu ştiu cum este să scrii orice fel de text în acest fel şi chiar îi admir pe cei care reuşesc să îşi facă o profesiune şi care reuşesc să scrie zi de zi, indiferent dacă textul acela se numeşte „proză”, „jurnalistică”, „poezie”, „eseu”, „critică literară”. Îţi trebuie o disciplină foarte mare ca să construieşti textul – e ca în sportul de performanţă, dacă vrei performanţă trebuie să faci asta mai multe ore pe zi! – şi aceasta este valabilă pentru multe dintre specialităţile scrisului, cu excepţia, aş spune eu, a poeziei. Poezia vine sau nu vine.


Cristian Pătrăşconiu:
Cum scrii mai bine, cum îţi e mai la îndemînă? De mînă, la computer?


Anca Mizumschi: 
De mînă, fără discuţie. Acele prime gînduri poetice de obicei le scriu de mînă pe hîrtie sau, dacă nu am la îndemînă, fac un fel de „ciorne în sms”. Poeziile în sine, variantele, inversiunile de frază, chestiunile mai sofisticate le pot scrie, cîteodată, la computer – dar numai dacă am deja o ciornă în faţă.


Cristian Pătrăşconiu:
Şi, cînd scrii cu mîna, cu ce scrii mai comod – pix, creion, stilou…?


Anca Mizumschi: 
Cu pixul, pentru că e instrumentul de scris pe care îl am cel mai des la îndemînă, pe care îl folosesc în viaţa mea de zi cu zi. Dar, dar – există o nostalgie a scrisului cu stiloul pe care eu o să o am întotdeauna. Fac parte dintr-o generaţie care a învăţat, în clasa întîi, să facă beţişoare cu stiloul pe hîrtie. Am rămas undeva în sufletul meu cu o nostalgie a acelei perioade a copilăriei pentru că, de fiecare dată cînd intru într-un magazin şi văd stilouri, sînt foarte foarte atrasă de ele ca de nişte bijuterii. Mie îmi plac stilourile!

Şi mai am o nostalgie legată de scris – îmi plăcea foarte mult să scriu la maşina de scris. Am o maşină de scris care a fost cel mai bun prieten al meu, o maşină de scris pe care am declarat-o, ani de zile, la miliţie, înainte de 1989, pe care nu o mai folosesc de foarte multă vreme. Tocmai am aflat de curînd că există încă o firmă în Germania care face panglică de maşină de scris şi mi-ar plăcea să îmi comand această panglică ca să mai scriu încă o dată la ea, la maşina de scris pe care mi-a făcut-o tata cadou cînd aveam 12 ani…


Cristian Pătrăşconiu:
Există un ritual al scrierilor tale?


Anca Mizumschi: 
Nu am aşa ceva. Nu ştiu în ce măsură am fost crezută. Pentru că, în realitate, lucrurile stau aşa: atunci cînd merg pe stradă sau sînt într-un magazin sau sînt în maşină, la volan, există o idee, o fulguraţie, un gînd. Pur şi simplu, îmi trece ceva prin cap – spus pe româneşte. Şi mă opresc şi de fapt opresc acea imagine în mine rezumînd-o printr-un sms. Cîteodată, dacă sînt în maşină la stop, nici nu am timp să scriu toată imaginea – aşa cum mi-a venit ea în cap şi atunci scriu nişte cuvinte-cheie pe care le salvez în telefonul meu mobil la „ciorne”. Este foarte important pentru mine să prelucrez acea imagine în următoarele ore, după ce ajung acasă, pentru că dispare. Cum spune prietenul meu, Vasile Mureşan-Murivale, „îngerul nu trece în fiecare zi pe lîngă noi” şi atunci cînd auzi îngerul, trebuie să îi auzi foşnetul şi să îi prinzi mişcarea. Am avut, e adevărat, situaţii în care am salvat nişte cuvinte-cheie în sms, am lăsat să treacă mai multă vreme şi nu am mai reuşit niciodată să reconstitui acea imagine poetică, pentru că pur şi simplu nu a mai existat fluxul respectiv. Asta e o modalitate constantă de a scrie. Iar a doua modalitate de a scrie este atunci cînd citesc – dacă există ceva ce mă inspiră în cartea pe care o citesc sau văd un film sau orice fel de creaţie care naşte în mine un reflex, mă duc şi scriu cu pixul pe hîrtie, dacă am hîrtie în apropiere. Foarte multe dintre poeziile mele pe care le iubesc au început prin a fi nişte ciorne pe plicuri de facturi, pe cutii de medicamente, scrise cu pixul sau cu ce am avut la îndemînă atunci, la începutul lor. Nu vreau să creez o imagine idilică. Între acest moment iniţial al unui gînd poetic şi forma finală, trec multe multe variante intermediare. Adică, există poezii pe care le-am scris şi rescris şi timp de doi ani de zile. Momentul iniţial este „trecerea îngerului” – şi de acolo pînă la a da un text poetic care să aibă o formă finită şi să spună cu adevărat ceea ce îmi doresc eu să spună, este o muncă destul de susţinută.


Cristian Pătrăşconiu:
Cîte versiuni au poemele de Anca Mizumschi? Există o medie a acestor poeme? Sau, ca să nuanţez: există unele poeme care vin la modul pur, perfecte, de neschimbat nici o virgulă la ele? Şi altele pe care le munceşti chiar şi ani de zile?


Anca Mizumschi: 
Da. Sînt unele poeme care îmi ies cap-coadă şi nu simt nevoia să schimb la ele nimic. Le copiez din mine. Le transcriu pe curat din mine. Dar acestea sînt situaţii mult mai rare, în ceea ce fac eu în poezie şi, de obicei – fapt interesant – sînt cele mai reuşite poeme ale mele. Pentru că au o stare de flux interior aproape intangibilă. Ies, sînt pur şi simplu, rotunde…


Cristian Pătrăşconiu:
Sînt ale tale?


Anca Mizumschi: 
M-am întrebat de foarte multe ori… am o smerenie a scrisului şi răspunsul cel mai corect este că nu ştiu. Eu nu ştiu de unde vin. De altfel, ca psiholog, am încercat de foarte multe ori să mă apropii de inconştientul poetic – ca să îmi dau nişte explicaţii. Dar, indiferent dacă ele sînt sau nu sînt ale mele, indiferent dacă ele sînt sau nu sînt opera mea 100%, nu pot să spun despre asta decît un singur lucru: anume, că nu mi se pare normal, dacă ai privilegiul să poţi face aşa ceva, să devii orgolios. Este pur şi simplu un-dar-care-ţi-s-a dat-ca-să-îl-dai-mai-departe. În secunda în care tu nu reuşeşti să relativizezi acest lucru şi ţi se pare că ai devenit un mic Demiurg şi că lumea este la picioarele tale, din punctul meu de vedere, este o mare greşeală. Eu cred că „ţi se dă” atîta vreme cît poţi să îţi menţii starea de receptor. Orgoliul este o stare de manifestare umană care fibrozează starea de receptivitate.


Cristian Pătrăşconiu:
Unde ajunge poezia ta? Şi unde vrei să ajungă poezia ta?


Anca Mizumschi: 
Aici lucrurile sînt destul de simple pentru că, în viaţa de zi cu zi,  am ales să profesez o altă meserie decît meseriile legate de scris, de pildă, decît aceea de a fi angajata unui ziar sau a unei instituţii culturale. Trăiesc destul de izolată de lumea scriitorilor în sine, de acea lume instituţionalizată şi sindicaliazată, gen Uniunea Scriitorilor, Ministerul Culturii, ICR şi aşa mai departe. Or, cînd mi-am dat seama că scrisul şi ceea ce îmi doresc eu să fac cu viaţa mea în această direcţie reprezintă o parte foarte consistentă a existenţei mele, m-am întrebat: ok, vrei să scrii nişte cărţi,ce vrei să faci cu ele, de ce le scrii? Răspunsul a fost foarte simplu: pentru că vreau să ajungă la nişte oameni. Care să le citească. Şi atunci, nefiind afiliată unei grupări literare, a trebuit să muncesc mult mai mult şi să construiesc puntea dintre mine şi cei care citesc sau pot să citească poezii scrise de mine. Din fericire, una dintre specializările pe care le am este în marketing şi în psihologia consumatorului, aşa încît am putut să abordez destul de profesionist canalele prin care se poate ajunge la acest public şi să încerc să fac ceea ce se cheamă marketing cultural.

Sînt total lipsită de iluzii în ceea ce priveşte soarta poeziei şi a cititorilor de poezie în România. Spuneam aşa: România are 20 de milioane de locuitori, poate că aceia care vor aprecia poeziile mele vor fi 2.000 de oameni. Problema mea cea mai mare este că eu nu pot ajunge la aceşti 2.000 de oameni. Pentru că soarta cărţilor de poezie este binecunoscută, librarii nu iau cărţi de poezie – care, de altfel, în general, nu se vînd. Pentru ei, este un cost – cărţile de poezie ocupă un loc pe raft. Ca atare, editorii sînt reticenţi în a publica cărţi de poezie. Există, totuşi o excepţie: în primii ani ai crizei. Interesant. Însă eu vorbesc despre un fenomen global – povestea aceasta pe care o rezum eu nu se întîmplă doar în România cu cărţile de poezie. Şi atunci, întrebarea e: bun, ai, într-adevăr, un număr foarte mic de cititori – cum faci să ajungi la ei, mai ales că nici nu există cine ştie ce bugete de promovare? Şi atunci, neavînd aceste bugete la dispoziţie, am folosit o resursă pe care Dumnezeu mi-a dat-o – creativitatea. Şi, în acest sens, fiecare lansare de carte a fost, din fericire, un eveniment. Lansările mele au fost happeninguri. Din fericire pînă acum, şi pentru că am prieteni extraordinari, toate aceste evenimente au avut răsunet şi şi-au meritat efortul pe care l-am investit în ele, mai ales că au fost făcute fără bani, dar cu o uriaşă cantitate de suflet din partea celor implicaţi.

Ca să revin la întrebare:  scriu nişte cărţi pentru nişte oameni. Faptul că ajung foarte greu la ei nu este nici vina lor, nici vina mea. Singurul lucru pe care îl sper  este că, pe măsură ce trece timpul şi oamenii vor auzi din ce în ce mai multe poezii de Anca Mizumschi, să îşi dorească să ajungă la cărţile mele şi atunci, în acest fel, pe sistemul bulgărelui de zăpadă, să existe o propagare a ceea ce scriu.


Cristian Pătrăşconiu:
Cum ai învăţat să scrii poezie? De cînd scrii poezie?


Anca Mizumschi: 
Dintotdeauna. Am din clasa I nişte caiete cu primele mele poezii – de cînd am învăţat să scriu. Mama spune că, înainte de a învăţa să scriu, spuneam poveşti şi fabulam tot timpul. Trăiam în lumea mea şi le povesteam despre animale imaginare, despre ce mi s-a întîmplat mie la grădiniţă, deşi, în mod evident, nu avea cum să mi se întîmple lucrul acela. A existat întotdeauna în mine o nevoie de evadare din real şi de a crea alte lumi paralele. Deci, răspunsul este: de cînd m-am născut. Nu ştiu de cînd ştiu să scriu poezie, pentru că ştiu să scriu dintotdeauna. Nu cred că este vreun merit din partea mea. Singura problemă – şi unul dintre editorii mei o spune amar – este că, în arta scrisului, se poate trişa mult mai uşor. La muzică, atunci cînd compui, trebuie să fii în stare să pui nişte note pe portativ. La pictură, trebuie să fii în stare să faci o casă care să arate ca o casă în spaţiu. La scris, toţi învăţăm să scriem la şcoală, în clasa întîi. Şi atunci cînd sîntem îndrăgostiţi şi scriem prima scrisoare de dragoste şi prima poezie, ni se pare că sîntem scriitori.  Există foarte mulţi oameni care trăiesc cu această imagine despre ei toată viaţa. Am auzit de atîtea ori – „o, de aş scrie eu romanul vieţii mele…” Deci, toată lumea are senzaţia că scrisul este ceva care se poate face cu foarte multă uşurinţă. Aş vrea să spun că eu cred cu tărie că scrisul este ceva care necesită un efort crîncen. Totdeauna i-am invidiat pe sculptori – pot să dea cu dalta în piatră…I-am invidiat şi pe pictori – care au pasta de culoare, au ceva concret…La scris, singurul lucru pe care îl frămînţi la nesfîrşit este propriul tău creier. Şi este angoasant, dureros şi este cîteodată foarte greu să îţi menţii echilibrul în viaţă atunci cînd, la nesfîrşit, propriul tău creier este lutul cu care lucrezi.


Cristian Pătrăşconiu:
Ai învăţat de la cineva anume să scrii? Ai maeştrii? Ai poeţi cu care, să zicem, te simţi pe aceeaşi pagină?


Anca Mizumschi: 
Pe aceeaşi pagină, evident. Nu am învăţat de la nimeni să scriu în mod didactic. Aşa cum am spus, nu sînt absolventă de filologie, nu am urmat în viaţa mea un curs de creative writting, dar scriu „prin contagiune”. Există foarte multe texte care vin în mine, după ce citesc un alt text scris de un alt scriitor, care este un alt text foarte bine făcut şi care transmite foarte mult. Eu, înainte de a fi scriitor – dacă îmi este îngăduit să spun că sînt scriitor -, sînt un cititor profesionist, citesc de cînd mă ştiu cu o poftă nebună. Citesc cărţi pe hîrtie.  Am nevoie de atmosfera pe care ţi-o dă o carte pe care o deschizi atunci cînd te aşezi în fotoliu sau pe o canapea şi începi să citeşti. Pentru mine, am nevoie de atingerea fizică a hîrtiei. În viaţa de zi cu zi citesc enorm de multe documente pe computer, dar ele nu îmi transmit nimic. De la textul literar, am nevoie de mult mai mult. Am nevoie de un anumit tip de atingere şi un anumit tip de atmosferă care se creează în jurul cărţii. De intimitate.  Am o relaţie de cuplu cu cărţile, o relaţie pe care nu pot să o am cu un text aflat pe computer. Nu vreau să fiu greşit înţeleasă – citesc cărţi profesionale pe computer, mi se pare un lucru foarte bun, însă textul literar este ceva atît de intim în relaţie cu creierul meu, încît eu am nevoie de o formă de atingere.

Evident că am şi eu scriitori preferaţi, poeţi preferaţi, numai că nu vreau să numesc pe nimeni şi o să spun imediat de ce nu vreau să dau nume. E simplu: nu cunosc pe nimeni a cărui operă să îmi placă, aşa cum se spune, cap-coadă. Îmi plac poeme, îmi plac volume, îmi plac texte, imi plac – în cazul unui regizor – anumite filme sau anumite imagini; iar toate acestea se referă tot la starea respectivă, la starea în care eram eu cînd am citit acea carte, acel text, acel volum sau cînd am văzut acel film. În plus, scriitorii care m-au inspirat foarte mult s-au schimbat; lista cu ei s-a schimbat, de-a lungul etapelor din viaţa mea, pentru că şi eu m-am schimbat. Sînt, e adevărat, unii care vor rămîne întotdeauna alături de mine, pe lista favoriţilor mei, dar locurile pe această listă variază în funcţie de modul în care ei mă „amprentează” la un moment sau altul.

Evident – şi eu, ca toată lumea, am nişte modele literare. Şi eu, ca toată lumea, empatizez cu anumiţi scriitori. Sînt, fără discuţie, un om care se simte bine în literatura română şi care îşi trage sursa de inspiraţie din literatura română. Aici sînt rădăcinile mele, în acest tip de spiritualitate.

Per ansambu, o să fiu întotdeauna mai apropiată de poeţii viscerali, de poeţii care comunică organic decît de poeţii „de cap”. De cei născuţi, mai degrabă decît de cei făcuţi. Spre deosebire de mulţi dintre cei din generaţia mea sau de generaţia care mi-a urmat, nu sînt o persoană care rezonează foarte tare cu literatura anglo-saxonă. Toată moda aceasta – în care beatnicii au fost rebrenduiţi în ultimii zece ani m-a lăsat rece. Pentru că beatnicii, aşa cum au fost ei, în acei ani, reprezentau o revoluţie a textului atunci, într-un anumit context.  Aveau, atunci, o stare de prospeţime extraordinară,  aduceau ceva nou, inovau ceva. Or, să faci acum aşa ceva, la noi, este cel mult mimetism. Acest tip de curente culturale există şi vor exista întotdeauna; nu ai cum să le eviţi. Singurul lucru pe care îl poţi face este să fii conştient de această modă şi să nu încerci cu orice preţ să te supui ei. Lucrurile curg, oamenii se schimbă, apar generaţii noi, apar tipuri noi de sensibilitate. Eu încerc să fac altceva; încerc să ajung la un tip de sensibilitate de profunzime, de mare profunzime dacă se poate, în aşa fel încît să fie comună tuturor generaţiilor. Să fie comună speciei umane în sine. Mie mi-ar plăcea să pot să reuşesc să scriu un text pe care un om din Australia, unul din Argentina şi unul din Norvegia să îl citească la fel.


Cristian Pătrăşconiu:
E ceva ce te deranjează în ceea ce înseamnă receptarea poeziei pe care o scrii?


Anca Mizumschi: 
Sînt mai multe lucruri care mă deranjează. Mă deranjează o alterare a ierarhiilor valorilor în lumea literară românească, una care se subscrie spiritului timpului în întreaga noastră societate. Mă deranjează faptul că persoane cu foarte multă subţirime intelectuală şi cu o evidentă lipsă de cultură încep să aibă un brand prin alianţe promoţionale. Şi o cotă invers proporţională cu valoarea lor în sine. Mă deranjează foarte tare lipsa culturii generale. Am obosit să văd defilînd tot felul de şmecheri deştepţi care sînt carismatici şi care se erijează în lideri de opinie fără să aibă decenţa de a citi ce s-a scris înaintea lor. O minimă decenţă, de altfel. Ca să rejectezi un lucru, o carte, trebuie să le cunoşti. Dacă spui că îl refuzi doar pentru că aşa vrei tu sau numai fiindcă acest spirit de frondă este acum la modă, din punctul meu de vedere, este ceva de neacceptat. Pot să accept că trăiesc într-o ţară cu fotbalişti de succes şi neveste de fotbalişti – ca să folosesc nişte stereotipuri culturale – pentru că, pînă la urmă, acei oameni sînt nişte oameni care aşa gândesc, care aşa trăiesc, care sînt egali cu ei înşişi şi care chiar au obţinut un succes. Ei sînt modelul de succes al societăţii noastre. Monica Columbeanu, de exemplu, nu cred că şi-a construit ea o campanie în urma căreia ea să devină un model de succes românesc. Societatea românească are în ea, a găsit în ea un model de succes – fata care a plecat de jos, de la Bacău, şamd. Mi-a venit numele acesta – luaţi-l în sens generic. Ea mi se pare mai onestă în a accepta tipul acesta de succes în care a societatea românească a transformat-o decît anumiţi oameni de cultură din România care s-au transformat, într-un fel, în…Monica Columbeanu. Poate că sînt foarte exigentă, poate că sînt şi naivă crezînd că, cu cît acumulezi mai multă cultură, cu atît creierul tău ar trebui să fie mai deschis şi cultura ar trebui să se transforme nu într-o foame de putere, nu într-o foame de imagine, nu într-o foame de bani, ci în modul de a trăi al persoane generoase.

Şi mă mai deranjează foarte tare modul în care lucrurile se amestecă în societatea românească. Este foarte uşor să spui – nici unul dintre noi nu sîntem în întregime buni sau în întregime răi. Da, e foarte adevărat şi sînt ultima care să împartă lumea pe criterii exclusiv maniheiste. Dar, nu, nu toţi sîntem la fel. Există anumiţi oameni care nu fac un anumit tip de compromisuri. Cred că acest mod de a amesteca şi nivela totul este o primejdie. Poate că dramatizez în momentul de faţă, dar tot cred că este o primejdie. Fiindcă exact ceea ce au obţinut oamenii politici din România – au făcut ca o generaţie care are acum douăzeci şi ceva de ani să fie total dezinteresată de politică – acelaşi lucru sînt pe cale să îl facă anumiţi oameni de cultură din România. Vor ajunge ca o întreagă generaţie să refuze orice fel de formă de acceptare a unei culturi – în afară de o masă foarte mică – tocmai din acest cumul de motive.


Cristian Pătrăşconiu:
E ceva care te stîrneşte în mod aparte, care te provoacă atunci cînd scrii text poetic?


Anca Mizumschi: 
Există cred două aspecte. Nu scriu cu un obiectiv anume, nu am un număr de cărţi pe an care trebuie să îmi apară, un plan personal editorial, nu cred că trebuie să scriu o nouă carte dacă este la fel cu cea anterioară. De altfel,  încerc în permanenţă ca  uriaşa competitivitate externă care mă înconjoară pe mine ca scriitor să se  transforme în competitivitatea mea internă. Singurul tip de competitivitate pe care îl accept este ca următoarea mea carte să fie mai bună decît cea de dinainte. Competitivitatea externă este distructivă şi energofagă, pe cînd cea internă construieşte. În plus, atunci cînd eşti singur cu tine însuţi, nu te mai poţi minţi. Eşti singur, pe un munte golaş; tu, cu ceea ce ştii să faci. Dacă nu ştii să faci, nu ai  cum să disimulezi acest lucru.

Al doilea aspect este  că tot ceea ce încerc să fac este să transmit un mesaj prin ceea ce scriu. Mi-e teamă că, la fel ca şi în cazul cuvîntului „patriotism” ori „ţară”, cuvîntul „mesaj” sau sintagma „operă cu mesaj” au fost devalorizate masiv în ultimele două decenii. Am curajul de a spune că nu cred într-o operă artistică fără mesaj. Dacă gestul artistic respectiv nu transmite, este un gest care nu se justifică din punct de vedere al creatorului. Şi atunci, ca să răspund pînă la capăt, pentru că nu am un obiectiv în scris şi nu există anumite stări provocate deliberat, lucrurile care facilitează scrisul pot pleca de la orice. Pot pleca de la un film pe care l-am văzut, de la o carte pe care am citit-o, chiar de la un singur paragraf dintr-o carte. Pot pleca de la o discuţie cu un om care îmi place sau, pur şi simplu, pot pleca de la un lucru care mi-a atras atenţia pe stradă şi care a născut în mine un tip de vibraţie pentru că preiau acea vibraţie, şi simt nevoie să fac ceva cu ea, ca să pot să o transmit mai departe. Este un mecanism foarte simplu. Sînt zile şi săptămîni în care eu nu scriu nimic – şi săptămînile trec egale şi am o viaţă cotidiană absolut banală, aşa cum sînt zile şi săptămîni în care trăiesc într-o perpetuă transă şi poeziile vin de la sine. Tot ce pot să spun este că, între volumele mele de poeme, există o perioadă de timp pe care  o las, o perioadă de refacere. În general, o carte demarează foarte greu şi se opreşte foarte greu. Pentru că, la un moment dat, am tentaţia de a scrie la nesfîrşit – sînt aceleaşi obsesii pe care le scrii în imagini diferite, dar, de fapt, lucrurile se repetă. Şi atunci, ştiu că trebuie să mă opresc cu acea carte de poezie. Deci, tema respectivă, pentru mine, este încheiată. După care, urmează o altă etapă, un alt ciclu, o altă reaşezare a lucrurilor. Nu îmi provoc însă starea aceasta care duce la demarajul pentru o nouă carte. De asta spunem şi mai înainte: nu cred că vanitatea scriitorului este ceva care trebuie valorizat în vreun fel. Pentru că vanitatea este o formă de osificare a stării de receptivitate. Cînd ţii se pare că deţii un anumit tip de secret al scrisului, cînd începi să crezi că ai atins un nivel de la care nu mai ai ce învăţa, din punctul meu de vedere, spiritul tău este mort. Eu am şi scris pe Facebook că următorul meu volum va fi, întotdeauna, volumul meu de debut. Pentru că eu sper că de fiecare dată cînd îmi apare o carte, să fie o nouă lume, să fie altceva. Şi sper să am suficient de multă energie ca să îmi menţin acestă stare de deschidere permanentă care, pentru mine, duce la scris. Şi eu, ca şi ceilalţi oameni din jurul meu trăim într-o Românie care te aplatizează şi te alienează, cotidianul pragmatic vine peste tine în mod brutal şi atunci ai anumite momente de oboseală psihică în care te întrebi –  de ce mai scriu? Lupta mea cea mai mare nu este să scriu; lupta mea cea mai mare este să trăiesc avînd deschisă în permanenţă starea de receptivitate şi nelăsîndu-mă învinsă şi copleşită de resemnare şi cinism.
























Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu