Mica zeiță (2)

Ian McDonald

Pe urmă îmi aduc aminte de Kumarima Surâzătoare. Era scundă și rotofeie și avea probleme de respirație, motiv pentru care folosea filtre de aer, albastre și maro. În zilele când piața Durbar era aurie din pricina smogului, le auzeam șuierând ca niște șerpi. Locuia în noua suburbie de pe dealurile din vest, la o mare distanță chiar și pentru automobilul regal care îi stătea la dispoziție. Copiii ei aveau doisprezece, zece, nouă și șapte ani. Era o fire veselă și mă trata ca pe cel de al cincilea copil al ei, mezinul favorit, dar simțeam că, aidoma bărbaților demoni-dansatori, se temea de mine. Oh, să fii mama unei zeițe – ca să spunem așa – era cea mai înaltă onoare la care putea spera o femeie, cu toate că nu puteai aștepta să auzi asta de la vecinii ei din cartier, să te închizi în cutia aia oribilă de lemn, plus tot sângele ala, medieval, medieval, dar ei nu erau în stare să înțeleagă.
Cineva trebuia să-l apere pe Rege de cei care ne-ar fi transformat într-o altă Indie sau, și mai rău, într-o altă Chină; cineva trebuia să păstreze vechile obiceiuri din regatul sfânt. Am înțeles repede care era diferența dintre cele două. Kumarima Surâzătoare îmi era mamă din datorie. Iar Kumarima Înaltă din dragoste.

N-am aflat niciodată adevăratele lor nume. Stăteau cu mine de-a lungul zilelor și al nopților în schimburi a căror lungime creștea și descreștea într-un ritm asemănător cu al fazelor lunii. Kumarima Surâzătoare m-a găsit o dată privind luna plină prin ochiurile unui jali (7), într-una dintre rarele nopți în care cerul era limpede și pur, și a țipat la mine: nu te uita la chestia aia, o să aducă sângele
asupra ta, micuță devi și n-o să mai fii zeiță.

Între zidurile de lemn și regulile de fier din Kumari Ghar, anii seamănă unul cu celălalt, curg fără să o știi. Acum cred că aveam cinci ani când am devenit Taleju Devi. Cred că era în 2034. Dar o parte dintre amintiri răzbat la suprafață, ca florile deasupra zăpezii.

Ploile musonice prelingându-se pe pantele abrupte ale acoperișurilor, apa năvălind și bolborosind în rigole și obloanele care se desprindeau din balamale în fiecare an, zăngănind în bătaia vântului. Pe atunci aveam musoni. Demonii tunetului coborâți din munți, înconjurând orașul, camera mea luminată de licărirea
fulgerelor. Kumarima Înaltă venea să vadă dacă era nevoie să-mi cânte ca să adorm, dar nu-mi era frică. O zeiță nu se poate speria de furtună.

Ziua în care am ieșit să mă plimb în mica grădină, când Kumarima
Surâzătoare a scos un țipăt și a căzut la picioarele mele în iarbă și cuvintele prin care voiam să-i cer să se ridice, să nu mă venereze îmi erau pe buze când a prins, între degetul mare și cel arătător, ceva care se răsucea și se zvârcolea, încercând să găsească un loc de care să-și fixeze ventuza: o lipitoare verde.

Dimineața în care Kumarima Înaltă a venit să-mi spună că oamenii ceruseră să mă arăt în fața lor. La început, am crezut că era minunat fiindcă doreau să vină și să mă privească ieșind pe micul meu jharoka (8), în veșmintele mele, pudrată și plină de bijuterii. Acum găsesc că era exasperant; toți ochii ăia rotunzi și toate
gurile căscate. Era la o săptămână după ce îmi sărbătorisem a zecea aniversare.
Îmi amintesc că peste chipul Kumarimei Înalte a trecut un zâmbet pe care a încercat să și-l ascundă. M-a dus în jharoka, ca să le fac cu mâna oamenilor din curte și am văzut o sută de fețe de chinezi ridicate către mine, apoi le-am auzit vocile înălțându-se, entuziasmate. Am așteptat și am tot așteptat, dar doi turiști nu
se dădeau duși. Erau un cuplu de oameni simpli, cu fețe întunecate, de localnici, cu haine de oameni de la țară.

– De ce ne silesc să așteptăm? am întrebat.

– Fă-le cu mâna, m-a îndemnat Kumarima Înaltă. Nu vor nimic mai mult.

Mâna mea ridicată a atras atenția femeii. S-a simțit slăbită și s-a prins de brațul soțului ei. Bărbatul s-a aplecat către ea, apoi și-a înălțat ochii către mine.
Am citit multe emoții pe chipul acela: șoc, confuzie, recunoaștere, mirare, speranță. Teamă. Mi-am fluturat mâna și el și-a smucit soția, uită-te, uită-te-n sus.
Îmi amintesc că am zâmbit, în ciuda tuturor regulilor. Femeia a izbucnit în lacrimi. Bărbatul a strigat ceva, dar Kumarima Înaltă m-a zorit să plec.

– Cine erau oamenii ăia caraghioși? am întrebat. Purtau amândoi niște pantofi atât de albi.

– Mama și tatăl tău, a spus Kumarima Înaltă.

În timp ce mă conducea de-a lungul coridorului Durga (9) cu porunca obișnuită de a nu mătura pereții de lemn cu degetele mele libere, de frica așchiilor, am simțit că mâna în care o strângea pe a mea tremura.

În noaptea aceea am visat visul vieții mele, care nu e un vis, ci una dintre primele experiențe pe care le-am trăit, bătându-mi, bătându-mi și iar bătându-mi la porțile memoriei. E o amintire pe care o alung în timpul zilei, așa că trebuie să se strecoare la vreme de noapte, pe o ușă tainică.

Sunt în cușcă, atârnând deasupra unei viroage. Un râu curge sub mine, departe, tulbure din pricina noroiului și a mâlului, înspumându-se deasupra bolovanilor și a lespezilor desprinse de pe pantele muntelui. Cablul se întinde deasupra apei, pornind din fața casei mele și îndreptându-se către pășunea de vară, iar eu stau în cușca de sârmă folosită pentru transportul caprelor de-a lungul
râului. În spatele meu e șoseaua, răsunând, ca întotdeauna, de zgomotul camioanelor, sunt steagurile de rugăciune și reclama apei îmbuteliate Kinley așezate deasupra ceainăriei familiei, aflată pe marginea drumului. Cușca se mai leagănă încă de pe urma ultimei lovituri de picior a unchiului. Îl văd, cu brațele și cu picioarele înfășurate în jurul cablului, aruncându-mi zâmbetul lui știrb. Are
fața maronie, arsă de soarele verii, și mâinile crăpate și pătate din cauza încărcăturilor pe care le transportă. Ulei impregnat în crețurile pielii. Strâmbă din nas către mine și își desprinde un picior, împingând înainte scripetele de care e agățată cușca. Roata face să se legene cablul, munții, cerul și râul, dar eu sunt în
siguranță în mica mea cușcă pentru capre. Am fost purtată astfel, de multe ori, dea curmezișul viroagei. Unchiul înaintează câțiva centimetri. Așa traversăm râul, o lovitură de picior după alta, un centimetru după altul.

Nu văd niciodată ce i se întâmplă – poate ceva legat de creier, ca boala pe care o capătă oamenii din Ținutul de Jos când se urcă pe înălțimi. Dar, când îmi arunc din nou ochii către el, unchiul se ține de cablu cu brațul și cu piciorul drept.
Mâna și piciorul stâng îi atârnă, zvâcnind ca ale unei vaci cu gâtul tăiat, zgâlțâind cablul și mica mea cușcă. Am trei ani și totul mi se pare caraghios, o șmecherie pe care o face unchiul anume pentru mine, așa că mă legăn și eu, făcând cușca să tresalte, făcându-l pe unchiul să salte în sus și-n jos, în sus și-n jos. Jumătate de
trup nu-l ascultă și încearcă să înainteze lăsându-și piciorul să alunece pe cablu, uite așa, să-și arunce cu iuțeală mâna înainte, ca să nu piardă nici o clipă contactul cu sârma, iar în tot timpul ăsta țopăie în sus și-n jos, în sus și-n jos. Acum încearcă să strige, dar vorbele lui sunt sunete nedeslușite și îi curg balele, fiindcă
i-a paralizat o jumătate de față. Acum văd că strânsoarea degetelor încleștate slăbește. Îl văd răsucindu-se și piciorul cu cârlig i se desprinde. Cade, cu o jumătate de trup întinzându-se, cu o jumătate de gură urlând. Îl văd căzând, îl văd ricoșând de stânci și făcând roata, un lucru pe care mi-am dorit întotdeauna să-l izbutesc și eu. Îl văd izbindu-se în râu și apa cafenie îl înghite.

Fratele meu mai mare a ieșit cu un cârlig și cu o funie și m-a tras înapoi, acasă. Când au aflat că nu țipam, nu tu suspin, nu tu lacrimă, nici măcar o mutră bosumflată, părinții mei au știut că eram menită să fiu zeița. Zâmbeam în cușca mea de sârmă.


Cel mai bine îmi amintesc festivalurile, pentru că numai în timpul lor ieșeam din Kumari Ghar. Dasain, care se ținea la sfârșitul verii, era cel mai important. Vreme de opt zile, orașul era roșu. În ultima noapte stăteam în pat, trează, ascultând vocile din piață, vocile bărbaților care jucau cărți sperând să aibă parte de norocul lui Lakshmi, devi a bogăției, vocile ce se uneau într-un singur
muget, aducând cu ceea ce îmi imaginam că este vuietul mării. Tata și unchii mei jucaseră în ultima noapte de Dasain. Îmi amintesc că am coborât și am vrut să știu de ce râdea toată lumea, iar ei și-au luat ochii de la cărți și au râs într-adevăr. Nu-mi închipuisem că în lume existau atâtea monede câte erau pe masa aia, dar asta
nu era nimic pe lângă ceea ce vedeai în Kathmandu în a opta noapte de Dasain.
Kumarima Surâzătoare mi-a povestit că unii dintre preoți aveau nevoie de un an întreg ca să recâștige tot ceea ce pierdeau. Pe urmă venea a noua zi, ziua cea mare, și îmi părăseam palatul, pentru ca orașul să mă venereze.

Călătoream într-o lectică legată de patru pari de bambus, tot atât de groși cât trupul meu, și purtată de patru bărbați. Înaintau cu delicatețe, făcând cu mare grijă fiecare pas, pentru că străzile erau alunecoase. Stăteam pe tronul meu de aur, înconjurată de zei, de preoți și de asceți saddhu înnebuniți după cele sfinte. Lângă
de mine erau Kumarimele, cele două Mame ale mele, atât de superbe și de împodobite cu machiajul și cu rochiile și voalurile lor roșii încât nu mai semănau deloc cu niște făpturi de pe acest pământ. Dar glasul Kumarimei Înalte și zâmbetul Kumarimei Surâzătoare mă făceau să mă simt în siguranță în timp ce înaintam,
alături de Hanuman și Taleju, înconjurată de urale, de cântece, de steaguri strălucitoare profilate pe cerul albastru și de mirosul pe care mi-l aminteam din noaptea în care devenisem zeiță, mirosul sângelui.

De sărbătoarea Dasain din anul acela, orașul m-a întâmpinat așa Cum nu o mai făcuse niciodată. Vuietul din noaptea lui Lakshimi continua în timpul zilei. În calitatea mea de Taleju Devi, era de așteptat să nu acord atenție unor creaturi atât de umile ca oamenii, dar priveam, cu coada ochilor mei fardați, dincolo de roboții
de pază care mergeau în cadență cu purtătorii lecticii mele, și vedeam că străzile răsfirate din stupă (10) din Chhetrapati erau ticsite de trupuri. Țineau în mâini sticle de plastic din care azvârleau în văzduh jeturi scânteietoare de apă ce se împrăștiau
în curcubeie minuscule, revărsându-se asupra lor și udându-i până la piele, dar nu se sinchiseau de asta. Aveau chipurile răvășite de delirul rugăciunii.

Kumarima Înaltă mi-a observat nedumerirea și s-a aplecat ca să mi se adreseze în șoaptă.

– Fac puja (11), cerând ploaie. Musonii au lipsit pentru a doua oară, devi.

Când am vorbit, Kumarima Surâzătoare m-a ascuns în spatele evantaiului, ca să nu mi se vadă buzele mișcându-se.

– Nouă nu ne place ploaia, am spus, cu hotărâre.

– O zeiță nu poate face numai ceea ce îi e pe plac, a răspuns Kumarima Înaltă. E o problemă serioasă. Oamenii nu au apă. Râurile au început să sece.

M-am gândit la râul care curgea departe, jos, cu mult sub casa în care mă născusem, la apa vijelioasă de culoarea untului, împestrițată de spumă galbenă. O văzusem înghițindu-mi unchiul și nu izbuteam să-mi imaginez că ar fi putut sărăci vreodată, pierzându-și vlaga și subțiindu-și undele.

– Atunci de ce aruncă apa? am întrebat.

– Pentru ca devi să le dea mai multă, mi-a explicat Kumarima Surâzătoare.

Dar nu pricepeam ce sens putea avea asta, fie și pentru zeițe, și m-am încruntat, străduindu-mă să-i înțeleg pe oameni, așa că mă uitam exact spre el când a venit către mine.


Note:

(7) Dantelă de piatră, specifică arhitecturii islamice și mai ales celei indiene (n. tr.).

(8) Balcon acoperit, ieșit în afara fațadei (n. tr.).

(9) Zeiță vedică a violenței, identificată adesea cu Parvati, soția zeului Shiva, sau cu o ipostază feminină și violentă a acestuia (n. tr.).

(10) Altar budist în formă de dom (n. tr.).

(11) Formă rituală de devoțiune (n. tr.).


va urma