Moș Ene de la Dachau: „Mureau oamenii, dar îi înlocuiau cu alţii”(1)

Laurenţiu Ungureanu

Gheorghe Ene are 91 de ani. Locuieşte în satul Petreşti, comuna Coşeşti, Argeş, într-o cameră căreia cu prea multă îngăduinţă poţi să-i spui casă. Un scaun, o masă, un dulap, soba şi un pat tare. 

E scund şi, dacă-ntinde mâna, ajunge la tavan. Dar pe el nu-l apasă pereţii. E mulţumit că e sănătos şi că-l ţin picioarele: dă la păsări şi la animale dimineaţa şi seara, mai merge şi la coasă, îngrijeşte de grădină. Aşa fac oamenii în putere la ţară, iar el e puternic.

Gheorghe Ene

Gheorghe Ene a făcut războiul în Vest şi a ajuns până în Bavaria. Mai precis, la Dachau. În lagăr. Prizonier. Mai trecuse prin câteva lagăre înainte, dar acolo i-a fost cel mai greu. 

A văzut camere de gazare şi şi-a văzut camarazii cum intră pe uşile lor şi nu se mai întorc. A văzut cum ard trupurile oamenilor în crematorii. A văzut moartea. Faţă în faţă. 

Şi-a făcut cruce şi-a mers mai departe. A avut puterea asta de a merge mai departe. E un luptător.

Gheorghe Ene e un povestaş. Un cronicar rece al propriilor tragedii. Fără patimă, aproape fără vreun fel de emoţie, sobru şi cu o precizie brutală. Toate au trecut. Aşa a fost să fie. 

E aici un soi de fatalism confortabil, chiar mântuitor, dar foarte, foarte lucid. E, poate, unicul mod prin care poţi merge mai departe. Iar Gheorghe Ene poate să iasă în curtea casei sale, poate să privească toate dealurile şi toate casele astea care curg pe Râul Doamnei, poate să-şi aşeze pălăria pe cap, să stea rezemat în cazma sau cu mâinile în şolduri şi să se lase copleşit de frumuseţea verde a copacilor. E un învingător.


Armata am făcut-o la Piteşti. Din sat, trebuia să ne încorporăm eu şi un coleg. Am cerut să ne dea la Piteşti la armată. Să fie aproape de casă, să mai vină pe la noi. Cum să spun, când m-a luat militar, tata-mare s-a dus c-un curcan la major acolo, să nu mă arunce prin Craiova. L-a convins. Era primăvară. ’44. Acolo, mi-a dat uniformă: opinci de cauciuc, în creţuri, cu nojiţe, nişte opinci aşa de mari erau! 

Tata-mare s-a dus iar la major: „Domn’e, daţi-i nişte opinci mai mici, că băiatul e mic la picior“. „Alege, taică, de-acolo, din grămadă, care-ţi place“. A luat două, dar nu le-a mai potrivit: una era cu creţuri mici, alta n-avea nojiţă. Mi-a mai dat mănunchiere, de înfăşurat pe picior, ca să ţină pulpa. Erau de la alţi soldaţi. Mi-a dat şi haine, tot de la alţi soldaţi. Erau mici de mine, unele erau pline de sânge, altele – găurite de cartuşe. 

Unii se mai speriau când vedeau hainele şi nu voiau să le poarte, dar n-aveau încotro. Alea erau.

Am făcut o lună şi jumate armata în opinci. După o lună jumate, ne-a dat bocanci. Eu eram al doilea din coadă, cum se zice. Alţii erau înalţi, în faţă. Eu, tre’ să spun, eram mai ager oleacă, mai iute. Am avut un sergent din Bucureşti. Activ de tot! Om sever. Era legionar. Spunea: „Bă, dacă faceţi ce vă spun eu, o să vă fie bine“. 

După trei luni, n-am mai putut să stăm în cazarmă la Piteşti, că erau bombardamente. Ne-am mutat la Smeura, aproape de Piteşti. Acolo m-a instruit sergentul ăsta bine. Pâine, tot ce se-aduce pentru companie, mă trimitea pe mine să iau. 
Când s-a făcut o grupă de antiaeriană, din soldaţii fruntaşi, m-a pus ochitor-trăgător. N-am apucat să mai facem tragere, că ne-a trimis pe front.

Nu e nicio scenografie aici. Chiar aşa arată camera în care locuieşte Gheorghe Ene. Iarna e mai greu, dar a trecut

Mama mea era o femeie şistavă. Paula o chema. Pe timpul războiului din ’16 s-a refugiat. A plecat cu alte fete din sat, de teamă c-o să-şi bată nemţii joc de ea. S-a dus, iar pe drum a răcit. A făcut operaţie la Piteşti. Doctorul Nelecu i-a făcut operaţie, dar a rămas fără auz. 

Tata n-a mai stat cu ea. Dar cu mama, dacă vorbeai faţă în faţă, nu te mai săturai de vorbă, că ştia pe buze. Mama m-a dat la şcoală la Petreşti (n.r. – Argeş). Cinci clase, cum era atunci. Eram la învăţătorul Eugen Protopopescu. 

Au mai rămas, din aceeaşi clasă, un băiat din Coşeşti şi încă unul de aici, din Drăgoieni, mai mare decât mine. Restul au murit. Eu stăteam în banca din fund, a doua.

La şcoală eram oleacă mai vioi. Mă mai pedepsea învăţătorul Protopopescu, mă trimitea să tai nuiele, 4-5 nuiele, i le dădeam şi-apoi îmi zicea: „Ţine palma“. Îmi dădea câteva nuiele zdravene la palmă. E adevărat, şi mie îmi plăceau năzdrăvăniile. 

Cel mai mult îmi plăcea să inventez. Jos, la sora mea, era un butic care vindea praf de puşcă. Un căpăcel era ieftin. Am găsit o ţeavă, i-am făcut eu pat, am legat cu tavă de tinighea, am prins-o în cuişoare şi băgam praf de puşcă, hârtie, băteam bine-bine, puneam pietre şi mă duceam în pădure. Ţinteam fagii. Câteodată intrau pietrele în coaja fagului. Cu asta mă ocupam.


Când ne-au spus să mergem pe front, nu ştiam nimic de război. Ne mai spuneau din armată: „Să fiţi cu mâna pe armă şi cu deştiu’ pe trăgaci şi când vă duceţi la WC!“. 

Înainte, ne dăduseră o armă şi ne-am dus să facem şi noi tragere. Eu nu puteam să-nchid ochiul stâng, ca să ochesc. Îl închideam pe dreptul. Mi se părea mie că pot să trag mai bine pe partea aia. „N-ai voie!“, „Dar nu pot!“, „Legaţi-l la ochi!“ Am tras aşa, dar nici în panou n-am nimerit. 

Comandantul, supărat, a luat arma să-mi arate. A tras şi el, dar de unde?, nici el n-a nimerit panoul. Era arma decalibrată, ca să vedeţi şi voi. M-ar fi trimis aşa pe front. Mi-a dat altă armă, mitralieră, nouă kilograme şi jumătate, aveam ajutorul meu care căra încărcătorul şi o ţeavă de schimb. Calibru de 7,62.

Ne-a trimis pe front în Ardeal. Acuma, ruşii erau cu noi. Pe noi ne-a dus să luptăm contra nemţilor şi-a ungurilor. Când s-a schimbat partidul ăsta al lor, la conducere, acolo, au zis că ne-aliem cu ruşii. Ei, ce se gândeau? Să ia Ardealul înapoi şi să dea Basarabia la ruşi. Auzeam şi noi. Eu, oricum, eram contra nemţilor, îi priveam, ca să spun aşa, cu ură.


Când eram copii, pe văile astea alergam. Mai jucam şi şotron, mijita (n.r. – de-a v-aţi ascunselea). La târlie (n.r. – sanie) ne plăcea cel mai mult. Şi vara ne duceam la râu. Eram copii, dar aveam curaj, eram curioşi şi făceam tot felul de prostii. 

Ţin minte când s-a întors fratele unui băiat din sat în permisie, cu arma după el, să meargă la o nuntă. A plecat şi a lăsat arma acasă, fără cartuşe. Un frate de-al lui mai mic a găsit nu-ştiu-un un cartuş unguresc, dar de calibru mai mare. Îi spune altuia, aşa, în joacă: „Bă, te-mpuşc!“. Nu ştiu cum s-a întâmplat, că a luat foc. I-a trecut glonţul prin gât. Aoleu, ce-a păţit bietul soldat.

Era strict. Eu am făcut doi ani premilitară la Dărmăneşti. În fiecare duminică, de la 8:00 la 13:00. Cam când era slujba la biserică. La 14:00 ajungeam acasă. Dacă nu te duceai, te amenda, nu te lăsa. Erai ca şi-n armată la premilitară. Făceam târâş, aveam arme de lemn, făceam instrucţie cu ele, ni se povestea de război. Era acolo un comandant rezervist din Jupâneşti. 

Am avut şi legionari acolo. Aveam unul, fecior de popă, stătea în Bucureşti, dar neamurile lui erau aici. A murit. Ăsta era legionar mare la Bucureşti. Bărbulescu Nicolae. Apoi, ne-a luat în armată.

Ne-a băgat pe linia întâi. La Oarba de Mureş (n.r. – în toamna anului 1944, la Oarba de Mureş, a avut loc una dintre cele mai mari crime împotriva românilor în cel de-Al Doilea Război Mondial: 11.000 de ostaşi români au fost sacrificaţi de mareşalul sovietic Rodion Malinovski, care i-a trimis la moarte sigură în bătălia cu armata germană). 

Acolo au fost lupte grele. De la Oarba de Mureş, am trecut Tisa. Iar lupte grele. Grele lupte. Ştiţi cum ne secera? Ca pe ciuperci, aşa era. Dar, când e să scapi cu viaţă, scapi. De mine nu s-a atins un glonţ. Barem să-mi zgârie pielea.

Eu, fiind trăgător la puşca mitralieră, unde era mai rău terenul, acolo trebuia să stau. Trebuia să stau şi să trag până înaintează infanteria. Când veneau din urmă, trebuia să înaintez iar eu. Aşa mergea. Aveam un băiat, prieten bun cu mine. Şapte fraţi erau ei. Era băiat sărac rău. 

Când ne-aduceau mâncare, împărţeam cu el. Pe el l-a lovit la Mureş când ne-a dat înapoi nemţii prima oară. Când ne-au respins şi am fugit înapoi, l-a prins din spate. I-am spus: „Vasile, stai pe loc, că vin la tine. Nu te mişca!“. El, de spaimă, s-a mai ridicat o dată. Vrrum!, o rafală de la nemţi l-a lovit direct în spate. M-am dus la el atunci, să-l iau. După mine n-au mai tras. Îi ieşeau aburi din gură. „Măi, Vasile, de ce nu m-ai ascultat?“, îl certam. Dar el era mort. 

S-a dus şi prietenul ăsta. Mureau oamenii, dar îi înlocuiau cu alţii.

Parcă am fost un om de fier, că nu s-a atins de mine un cartuş. Pe băiatul ăsta din Coşeşti l-a rănit pe front. Eu l-am dus la primul post de ajutor, l-am cărat cu o pătură. I-am zis: „Ioane, când te duci în ţară, eu nu ştiu dacă mai viu, mergi la mine acasă şi spune-le că-i iubesc“. După ce l-am dus, am rămas în urmă pe poziţie. Frontul înaintase mult. 

M-am dus şi-am nimerit într-o şleahtă de ruşi. Acolo, erau la chef, la băutură. M-am apropiat de ei. Aveau o sticlă de votcă şi, când o punea la gură, n-o lăsau până când nu-i opreau alţii, că vor şi ei. Ce să fac eu să scap de ăştia? „Bă, mă, duc să-mi fac nevoile!“, am strigat la ei. Mi-au dat un şut în cur de m-au azvârlit cu tot cu armă. Dar am scăpat de ei. 

La băutură, e jale cu ruşii. Şi beau, nene, nu se-ncurcă!

 În viaţa civilă, Ene Gheorghe e olar. În Regimentul V Dorobanţi, era puşcaş

Tata-mare avea pământ mult. Lenuţa, nevastă-mea, n-avea decât locul de casă. Vorba aia, se duceau copiii şi-şi făceau nevoile după casă. N-aveau nici unde să-şi pună un WC. Ea era mai mare ca mine cu doi ani. Era de meserie olar. Tata-mare zice: „Dacă-ţi dă 10.000 de lei, o iau în casă. Şi pământul pe care-l are!“. Avea şi ea două petecuţe, acolo: o grădină pe deal şi un loc pe luncă. Soacră-mea zice: „Le dăm şi pe-alea!“. 

Din vară până-n iarnă, au muncit de-au făcut toţi banii. I-au dat lu’ tata-mare. Ea era curăţică, să ştiţi. Avea şi ea un frate la Piteşti, în unitate. Nu se mai ştie nimic de el. S-a dus şi el pe front şi dus a fost. Parcă l-a înghiţit pământul.

*

Şi-am venit aşa, cu frontul înainte, am intrat în Ungaria – lupte iar. Ruşii băteau cu „pungi“. Încercuiau. Lăsau faţa şi înaintau cu flancurile. Şi făceau o „pungă“. Îi prindeau pe nemţi ca-n cleşte. Ruşii aveau şi tactică, şi dotare. Aveau o armă, katiuşa. 

Nemţii aveau „măgarul lui Hitler“ (n.r. – lansatorul de rachete Nebelwerfer, numit astfel din cauza zgomotului pe care-l făcea). Katiuşele au tras şi lângă mine: era o maşină care stătea numai trei minute pe loc, că o descopereau. Ridica panoul ăla în sus şi proiectilele mergeau pe o şină. 7-8-10 proiectile. 

La fiecare divizie, ruşii aveau câte-o katiuşă. Noi mergeam cu ruşii, dar, unde era mai rău, ne băgau pe noi în faţă.

Am mers tot înainte, până am intrat în Cehoslovacia. Am mers pe jos. Din Piteşti până în Cehoslovacia, pe jos am mers. Tot drumul. Cu frontul. Am intrat 10 kilometri în Cehoslovacia. Acolo m-a luat pe mine prizonier. Era noiembrie. Cum se întâmplase?

La un moment dat, s-au schimbat toţi comandanţii. Păi, de frică, păi, c-au fost răniţi, nu ştiu. Au venit alţii noi. Se apropia timpul friguros, trecuse vremea. Când m-a luat prizonier era deja noiembrie. Nu venise zăpada.

Aveam în faţă o linie de unguri şi alta de nemţi, în spate. Comandantul ăsta nou zice: „Băieţi, mergeţi înainte pân-oi zice eu «Ho!»“. 

Şi-aşa am făcut. Am mers înainte. Când a zis „Ho!“, n-am apucat să dăm un rând de lopeţi pentru amplasament, când încărcătorul meu zice: „Nene, suntem încercuiţi!“ „Cum, mă?“ Zice: „Ia ridică-te şi te uită“. Păi, acu’ veneau cinci unguri: trei cu mâinile sus şi doi cu pistoalele. 

În spatele lor – nemţi. „Bă, da’ de ce nu se dau ăştia la noi, mă?“. Am deschis foc, dar n-am tras direct în ei. Numai să-i sperii voiam. Cum am deschis foc, mi-au omorât încărcătorul. S-au apropiat de mine. Ungurii, cu pistolul la tâmplă: „Predă-te, predă-te!“.

Mi-au luat arma, mi-au găsit în sacul de merinde două grenade ofensive. Nu le-aruncasem. M-au escortat patru inşi. Stăteau în cruce: unul în faţă, în spate, în dreapta şi în stânga. Stăteau cu pistoalele la mine. 

În ziua aia, îmi dăduseră bocanci noi şi un pieptar nou, un cojocel frumos, frumos. Vine un neamţ la mine care m-a văzut cu bocancii şi cu pieptăruşul. Mi-a dat bocancii şi tunica lui şi mi le-a luat pe-ale mele. M-au băgat în turmă. Eram vreo 17 inşi, toţi căzuţi atunci din divizia mea. Ce ne-am închipuit noi? De ce ne-o fi zis comandantul să mergem înainte până zice el „Ho!“? Nu cumva a avut gânduri rele? Căzuse şi el, era cu noi, acolo. Ne-am repezit să-l omorâm.

*

Zicea tata-mare: „Bă, Lilo – că aşa o chema pe soacră-mea, iar lu’ socru-meu îi ziceau Nae –, îmi dai fata ta?“. Ea era vrednică tare. Făcea orişice. Era vestită pentru cusut. Veneau mulţi băieţi la ea s-o ia. Era să se ducă după unul din sat, dar i-a zis tata-mare: „N-ai auzit că vine băiatul acasă? Păi, ce? Ai aşteptat atâta vreme şi acum, când vine, nu mai poţi?“. 

Am venit în martie, în ’45, şi, până la Crăciun, am avut nunta. Până toamna am ridicat casă. Lenuţa a făcut cărămida, cu mâinile ei.

N-a durat mult şi s-a îmbolnăvit. S-a îmbolnăvit de o boală grea. Am avut cu ea cinci copii. Unul a murit de mic. O fată a murit şi ea. Ea se şi căsătorise. Un băiat s-a căsătorit, a luat o fată de prin Moldova. El a murit la uzină, a avut un accident. Avea şi el cinci copii. Are o fată care e prin Norvegia. Ea e ajuns înstărită tare, a prins bănet mult. S-a luat cu un băiat din Retevoieşti, care urma să fie popă. Acum, îl mai am pe Gicu. Mai am pe Olga.

 Gheorghe Ene în camera care îi este casă

Ne-au dus într-un sat şi ne-au băgat într-o şcoală. Unul dintre ai noştri, de prin Ardeal, ştia limba ungurească. Nu ştiu cum a făcut, cum s-a strecurat, c-a evadat. A avut noroc.

În ziua ailaltă, ne-a pornit pe toţi. Turmă. Ne-a dus într-un lagăr, în Germania. Lamsdorf (n.r. – astăzi, Łambinowice, în sud-estul Poloniei). Ne-a băgat în lagăr. Erau oameni din toate naţiile din Europa de unde-au adus nemţii. 

Numai americani nu erau. Era lagărul ăsta ca un fel de oraş. Aveam o pâine de 1,7 kilograme la toţi 17 inşi. Un polonic de supă, şase cartofi şi 20 de grame de unt. Ne dădea 6 bucăţi de lemne să facem focul. În baracă la noi erau numai români. 14 zile am stat acolo.


va urma