Moș Ene de la Dachau: „Mureau oamenii, dar îi înlocuiau cu alţii” (2)

Laurenţiu Ungureanu

După 14 zile au venit nişte ruşi de la batalioanele de muncă, au intrat în lagăr şi au adus vestea: „Se evacuează lagărul, frontul e la 20 de kilometri!“. Aşa a fost. Ieşeai afară şi te-ncolona armata de nemţi. Pe cinci coloane. Când te uitai în urmă, ziceai că e un fluviu. Parcă erau zeci de kilometri de capete de oameni. 

Ne-au dus în interiorul Germaniei. Am mers o lună, o lună şi ceva. Cel mai greu a fost când mergeam pe jos. Toată ziua mergeam pe jos. Dacă nu mai putea să meargă şi leşina de foame, îl mai luau camarazii unul de-un braţ şi altul de-un braţ. Când nu mai puteau nici ei să-l care, îl lăsau. Îl omorau mişeleşte. Îl omorau şi nu ştia nimeni de el. Asta am văzut. Nu consumau cartuşe pentru el! Mişeleşte îl omorau. Cu pumnii sau cu bocancii.

Am mers spre Germania, în coloană. Ne făcuserăm 60 de prizonieri români. În faţă – ruşi, în spate – ruşi. Când am trecut printr-un sat, am văzut o căruţă cu pâine. Ruşii s-au repezit la căruţă. Şi m-am repezit şi eu. Dar n-a rămas nici frimitură de pâine, să-nghit o dată. Caier s-a făcut! Praful s-a ales de pâinea aia! 

Când au văzut, nemţii au intrat în noi. Şi dă-i, şi omoară. Băteau şi cu pumii, şi cu picioarele, şi cu ţeava puştii, cu tot. În fine, unul din ruşi a murit. L-au omorât pe loc acolo. Când a scos neamţul pistolul la mine, am strigat: „Mi-e foame! De ce nu-mi daţi să mănânc? Mi-e foame!“. Mă ia şi-mi dă un şut şi mă bagă înapoi în coloană. Am plecat mai departe. Ăla a rămas mort acolo. 

Am mers, am mers tot înainte. Mâncare – ce găseam prin gunoaie, pe drum. Ziua tot mergeam, iar noaptea ne opream. Am mers aşa săptămâni întregi. Nici nu ştiam unde.


Aici, am luat un nepot, băiatul Olgăi, să mă moştenească pe mine. Era muncitor, era voinic, dar îi cam plăcea băutura. Eu îl certam. Făcea dogărie şi făcea bine. Tocmai făcuse un butoi pentru cineva din sat. Un milion primise pe butoi. 

Şi l-am certat rău atunci: într-o oră ai cheltuit atâţia bani?, îi ziceam. Nu banii mă interesau, dar mă supăram că-i dădea pe băutură. Mi-a zis atunci o vorbă urâtă, nici nu mai spun. Mă, copilul meu, pe care l-am crescut, să-mi zică aşa? Dacă nu-l ţinea fratele lui, mai avea puţin şi mă lovea.

Eu aveam doi prieteni, chiar de la mine din pluton. Anghel Ion şi Piţigoi Constantin. Le ştiu numele, dar nu mai ştiu din ce localitate erau. Ce găseam împărţeam. Numai aşa puteai să rezişti. Orice: coji de cartofi, tot ce puteam să băgăm în gură. 

Într-o seară, am staţionat la un civil. Ăsta avea o magazie mare. Sus erau paie, dedesubt era pleavă. Eu le-am spus la ăştia doi: „Băi, Anghele, eu mă simt că nu pot să mai rezist. Chiar dacă mor...“. (se opreşte câteva clipe să-şi adune gândurile) Am emoţii. „Bă, uite care e situaţia. Eu, dacă scap cu viaţă, spun de voi. Voi, dacă scăpaţi, să spuneţi de mine“. Ne-am dat adresele unul altuia şi-am hotărât să rămân. Noaptea, am scormonit în paiele alea şi m-am băgat în pleavă cât am putut să respir. Ei au mers înainte. Acum, mai ştiu nimic de ei acum.

S-a făcut ziuă. Nemţii au făcut numărătoarea şi au văzut că lipsesc. Caută ’colo, caută ’colo. Auzeam vocile lor şi lătratul câinelui, c-aveau şi-un câine lup. Câinele a simţit unde sunt şi-a venit direct la mine. Prin paie a putut să-şi facă loc, dar prin pleavă – nu. Dar stătea acolo şi lătra. Nemţii au luat nişte fiare şi-au început să-nţepe. A trecut un fier pe lângă picior şi altul pe lângă mână, dar nu m-a atins niciunul. Dac-a văzut că nu sunt, a plecat. 

S-a făcut linişte. Am stat aşa, o juma de oră, şi iar am auzit câinii. Nici a doua oară nu m-a găsit. Au plecat şi nu s-a mai auzit nimic. Am stat trei zile acolo – mă mai ridicam oleacă să răsuflu din când în când. 

Trei zile am stat acolo. Cum ar veni, azi, mâine şi poimâine. Aveam şase cartofi nefierţi. Dar, să ştiţi, cartofii lor erau mai dulci decât ai noştri. Aveau alt gust.

A treia zi, am ieşit. Mi-am făcut curaj şi-am zis că mă duc în casă, să cer mâncare. I-am găsit la masă: bărbatul cu femeia şi cu o fetiţă de 6-8 ani. Stăteau la masă. Când am intrat, pe mine era furnicar de păduchi. „Mi-e foame“, zic. Şi arătam cu degetul la gură. Mi-au dat trei chifle. Le-am mâncat. Mi-au mai dat trei chifle şi încă trei cartofi. Le-am mâncat şi pe alea. Mi-au mai dat cartofi, dar n-am mai putut, că mă durea stomacul.

M-au luat la întrebări, dar nu ştiam ce-mi zic. Văzusem unde e grajdul, i-am luat de mână şi i-am dus acolo. Am pus mâna pe furcă, pe lopată, pe mătură să le-arăt că rânesc acolo să-mi dea să mănânc. Ne-nţelegeam prin semne. A doua zi, văd că dispare femeia şi rămâne bărbatul acasă.

*

Eu, cu olăria mereu. Mă duceam prin Oltenia, prin Bărăgan, prin Moldova. Am fost cu căruţa până la Iaşi. Eu aveam şi puţin pământ, şi vite. Când mergeam cu căruţa, prin Oltenia, am avut necaz mare. 

Eram cu doi vecini, ei au murit acum, şi, la o oprire, am găsit nişte coceni să dau la cai noaptea. Am lăsat felinarul aprins în stânga căruţei, să ne vadă maşinile de sondă când trec. Cum s-a întâmplat că, de la felinar, cocenii şi coviltirul au luat foc. M-am deşteptat şi-am fugit să dau coviltirul jos, să nu ardă căruţa. Am luat coviltirul cu smoală şi l-am dat la o parte, dar a căzut pe-o parte şi a luat căruţa foc de jos. S-au spart toate oalele. M-am ars la mână rău. Mi-a luat şi podul palmei cu smoala. Îmi arsese carnea. Dacă puneam mâna în soare, îmi vedeam arterele. Îmi arsese carnea, ce să mai. Am fost la spital la Piteşti cu trenul că aveam acolo o rudă. „Ce fac, domnule doctor, mă mai fac eu bine?“, „Am avut eu pe unul care nu mai avea carne pe picior. A plecat de aici mergând. Te fac cum ai fost“. Am trecut şi peste asta.

*

Cam după masă mă pomenesc cu trei haidamaci de soldaţi îmbrăcaţi aşa luxos, împodobiţi cu coifuri în cap, le străluceau coifurile pe ei. Mă iau la întrebări. Le arătam spre grajd, că rânesc la animale pentru mâncare. După câteva minute, doi dintre ei pleacă. Al treilea vine la mine: „Du, ich, lager gut“. „Gut“ e bun. „Lager“ trebuie să fie lagăr. Ăsta mă duce în lagăr. Ce bucurie era pe el! M-a luat de gât, zâmbea. 

Eu îl împingeam că ştiam cum stau păduchii pe mine. El, nimic: „Du, ich, lager gut“. Se duce apoi la omul casei. Femeia îmi dă o trăistuţă de cartofi fierţi şi o pâine de vreo două kile. Făcea pâine moale, era bună. Iau mantaua pe umăr şi plec după ei.

Casa civilului ăstuia era aşa, mai sus, în pantă, pe un deal. Jos, era şoseaua asfaltată. Am mers toţi patru spre şosea. Eu – la mijloc. În timpul ăsta, a venit un bombardament american. Bombardau de se dârdâia pământul. Ei vorbeau între ei: „Gut amerikanisch bombardiert“. „Bă, da’ cine-s ăştia de-i laudă pe americani?“, mă gândeam eu. Zic: „Da, bombardează bine americanii“. Aşa era.

Când am coborât în şosea, doi dintre ei s-au despărţit. Ăla cu care am vorbit eu a rămas cu mine. Era o distanţă cam de patru kilometri până la un orăşel. Eu mi-am închipuit că ăsta mă scoate în câmp şi mă împuşcă. 

Când am ieşit din sat, îmi zice iar: „Du, ich, lager gut“. Că el mă duce într-un lagăr bun. A zis cred că de zece ori „Nová Paka (n.r. – oraş din nordul Cehiei)“. Şi-mi da cu deştiul în cap, să ţin minte. Am zis şi eu după el: „Nová Paka“.

Am intrat în oraş. El înainte, eu după el. Am intrat într-o clădire. O sală mare, cum e la noi, la Piteşti, la tribunal. Pe mine m-au băgat într-o boxă, cu santinela lângă mine. Ce m-au întrebat n-am ştiut. Am reuşit să spun că sunt român. M-au dus prin subteran, într-o cameră, unde mai erau trei oameni. Unul era sârb, de lângă Calafat, un rus şi un cehoslovac bolnav de plămâni. Când am intrat, sârbul: „Venişi şi tu, române!“.

„Fă deparazitarea!“, îmi zice santinela. Ce deparazitare, că aveam furnicar pe păduchi pe mine. Jale ce era. Când se uită: „Aoleu, dezbracă-te în pielea goală“. Mă ia, îmi face toate hainele mototol, şi-mi spune să le arunc în camera de foc. Mă duce la baie, mă bărbieresc, mă spăl. Tot cu santinela, vin în cameră. Mai aveam doar bocancii de la neamţ, atât. 

Vine masa: 5-6 feluri de mâncare la masă! „Ce e cu noi aici?“, „E Comandamentul Cehoslovac. Vor să ne predea la americani. Să nu facem gălăgie“. A doua zi, vin trei francezi, tot prizonieri. A treia zi, au mai venit încă trei. Uniformă kaki, îmbrăcaţi luxos, se vedea că erau culţi. Aveau nişte rucsacuri rotunde şi înalte. Acolo aveau ei mâncare, conserve. Au intrat şi n-au zis nimic. Au scos ce-aveau în rucsac şi au făcut pachete cu mâncare pentru toţi. Ăştia erau radiotelegrafişti. Îi prinseseră şi pe ei.

*

Eu, cu sănătatea n-am avut probleme. Am venit odată, într-o zi, de pe deal. Şi mi-a venit cam rău. Le-am spus acasă: „Mă simt cam rău, mă duc să mă culc“. 

M-am culcat şi, când m-am deşteptat, m-am pomenit la spital, legat şi de mâini, şi de picioare. Când mi-am revenit, întrebam: „De ce mă legaţi?“, „Nu eşti cuminte!“ Ei îmi legaseră perfuzii, dar eu, dacă nu ştiam, m-am mişcat, le-am dat jos.

Am mai stat o dată în spital. Trebuia să pun caii în ham. Un cal şi-o iapă. E, eu am vrut să leg iapa înainte, dar n-a vrut să stea. Mi-a dat un picior direct în testicul. S-a cangrenat. Am fost nevoit să mă duc la spital. Mă lovise puternic, dar m-am vindecat.

Şi am mai stat odată în spital, mic, când am făcut scarlatină. Toţi copiii aveau. Era tot spitalul plin. Mi-aduc aminte că era lucios pe jos şi seara dădeam cu apă şi cu oleacă de săpun şi ne dădeam pe picere (n.r. – picioare). Veneau părinţii pe la noi cu mâncare, dar nu îi lăsa să intre. Când a venit tata la mine şi mi-a dat pachetul în mână, l-au dat afară imediat. Nu-l lăsa.

*

Am stat acolo patru zile. A cincea zi, ne-au descoperit nemţii. Ne-au scos afară, într-un câmp plin cu prizonieri. Oamenii din comunele din jur au venit să ne-aducă la fiecare câte-o bucată de pâine.

Ne-am încolonat şi am luat-o înainte. În coloană. Acuma, ne-a băgat în coloană cu ruşii. Ruşii erau răi, îmi dădeau numai cu gamelele-n cap. Am zis că mor atunci. Ce feţe aveau ruşii! Ei nu ştiau că noi suntem aliaţi cu ei de-acum, căzuseră prizonieri de mult. A dat Dumnezeu şi santinela, când a văzut că mă bat ruşii, m-a băgat într-o coloană cu francezi şi englezi. Eram 52 de inşi. Am mers în coloană cu ei. Am trăit cu ei o lună de zile. De front, nu ştiam nimic. Se auzeau bombardamente, dar nu ştiam nimic.

Aşa am ajuns la Dachau. Acolo, se lucra şi cu gaze. Căutau să scape de ei. Nu prea ţineau la oameni. La Dachau era aspru rău. Am scăpat şi de-acolo. Luau pe ales, cum li se păreau. Era număr fix de oameni mereu, dar în lagăr tot mai veneau în fiecare zi. Comandantul lagărului arăta pe cine să trimită la moarte. Şi din cei noi, şi din cei vechi. Gardienii, să ştiţi, erau cam scârboşi. Erau duri.

În Dachau, într-o baracă, era la marginea lagărului, aşa, spre pădure, un crematoriu. Ne-a dus acolo să ne bage la gazare. Ziceau că ne bagă în camera de baie. Eu eram ultimul, în partea stângă a uşii. Ne-am despuiat toţi. Au intrat toţi şi, când să intru şi eu, vine un neamţ şi mă ia de ceafă, mă trage înapoi şi-mi arată să mă îmbrac. Mă-mbrac.

În ziua ailaltă, mă ia şi mă duce prin altă parte, să-i scot pe ăia morţi de unde erau acolo, de la gazare, să-i pun pe un cărucior şi să-i duc lângă pădure, la crematoriu. Unii încă nu muriseră, erau aşa, în agonie. Eu mai cunoşteam din ei. „Uite, ăsta e al lu’ cutare“, mă gândeam. Ar fi trebuit să fiu şi eu lângă ei, dar nu eram. Era un fum şi-un miros acolo. Ardeau oamenii de zici că erau daţi cu benzină.

A dat Dumnezeu şi ne-a luat de-acolo. Două săptămâni am stat. Acolo a fost un lagăr aspru, cam de exterminare. Ne-au scos la muncă de acolo, pe calea ferată. A venit zvonul iar că frontul e apoape şi că se eliberează lagărul. Ne-a încolonat şi ne-a dus prin ţinutul Bavaria, dar nu ne mai păzeau.

*

Am văzut şi eu că lumea nu se mai satură de bani. E ca o molimă. Eu, din două pensii, n-am cinci milioane. 1 milion patru sute pensia mea şi 340 de la veterani. Dar mă descurc, mă mulţumesc că sunt sănătos. 

Ieri am fost la coasă. Am brodit o coasă a lu’ gineri-meu, care nu era bună, nu tăia neam. Am bătut-o, cum se zice. Picerele le am bune. Mă mai părăsesc şi picerele, nu zic nu, dar bine că pot să merg. Memoria... am mai pierdut din ea. Din cauza nevoilor, a necazurilor.

ft. Gheorghe Ene5
Gheorghe Ene stă cu picioarele în iarbă şi priveşte cerul

Era într-o zi de aprilie, cam pe la 4, era soare, frumos, când aflăm că se retrag SS-iştii şi ăştia omoară tot ce le vine în cale. Nu ştiam unde suntem. Am intrat într-o baracă, am închis, s-a făcut noapte. Era lună plină. Când colo, dintr-o dată se deschid uşile şi-n faţă şi-n spate. „Raus, raus!“ O vorbă germană. Am îngheţat.

Noi ne uitam la ei, ei la noi. Era armata americană. Atunci, am crezut că am înviat. Am ieşit afară în coloană. Iar. S-a făcut ziuă. Dar acum noi ne duceam după ei şi strigam: „Ura!, ura!“. Ei nu ne lăsau, de teamă să nu ne afle nemţii. Am ajuns într-o tabără unde am stat patru luni. Cât am stat acolo în Bavaria am vrut să venim clandestin. Acolo era frontul ruso-american. Am adunat toţi românii care mai erau să trecem dincolo, către ruşi. Când a venit un transport dinspre Germania, ne-a lăsat şi pe noi în vagon. Eram vreo 30 români.

De-acolo, am venit în Ungaria, până în Budapesta. Am venit clandestin până acasă. În tren, aveam un sac de merinde italian, unde pusesem o cămaşă şi o pereche de izmene americane. Mi-au tăiat nişte civili sacul şi mi-au luat tot. „Ia uite, acum se cunoaşte că am intrat în România“, glumeam. M-am dat jos în tren la Piteşti. Am ajuns acasă.

15 kilometri am venit pe jos. Mergeam pe coastă pe la Negreni şi-n faţa mea o căruţă venea dinspre Piscani. M-am apropiat. Mă, ăsta-i vecinul meu, mă uit mai bine! Dar ce e cu fata asta? „Bă, zice, duminică am avut nuntă, mă!“, „Aoleu, şi la nuntă eram în Budapesta!“, „Un’ te duci?“, „Mă duc la Câmpulung, să fac învârteală, să nu mă ia în armată“. Şi eu eram în legătură cu soţia. Stătusem cu ea. Dar n-aveam căsătoria încheiată. Era vecină, aci, cu mine. Eram în vorbă să ne luăm, dar nu eram legaţi. Eu am ajuns seara acasă. 

Când am venit, mama trăia, tata-mare trăia, mama-mare trăia. Mama dădea în bobi, să vadă când am să viu. Şi-i iese că o să vin. Mai târziu, intru pe uşă. Au rămas încremeniţi. N-au zis nimic. S-au alarmat toţi vecinii. A venit şi Lenuţa, cu mă-sa. Pe 9 martie 1945 am venit. Seara.

final