ORBITOR (45)

MIRCEA CĂRTĂRESCU

Se trezise cu părul zburlit în cap şi pe braţe de un lung şi jall nic urlet de agonie. Ridicîndu-se de pe o fămeie ca o cadra, peT cînd genele zorilor pătrundeau prin fereşti, un flăcău recu­noscuse, în cea pe care-o frămîntase noaptea întreagă, pîntecul care-i dăduse viaţă. Se întorsese, iată, acolo, pe urmele tatălui său, lăsîndu-şi lapţii ticăloşi în odaia de taină unde plutise odată el însuşi, într-o zeamă de aur. Cu lacrimi mari rostogolmdu-i-se din ochi, femeia-l strîngea acum la piept ca o mamă, înfăşurîndu-i picioarele-n părul ei, îndemnîndu-l să se aline şi să uite. Sălbăticit de păcat, flăcăul de nici şaisprezece ani urla ca ura prunc, în genunchi, cu mîinile spînzurîndu-i neputincioase. Cu mare greutate împletitura de trupuri goale se descleşta, şi ochii tîmpi de băutură ai tuturor se-ndreptau spre statuia vie din mijloc, spre noul răstignit şi veşnica mamă a durerii. Toţi fură cuprinşi de-un tremur ce nu venea de pe astă lume. Flăcăul şi izbea cu palmele peste obraji şi-şi smulgea părul. Apoi bîjbîi după cizme şi scoase din carîmb un cuţit lung şi subţire, de jugănit porcii, care aruncă un foc alb cînd zorii-i încercară ascuţişul. Se ridică în picioare, cu maica sa agăţată de el ca o iederî şi, apucîndu-şi mădularul negru şi chircit acum de o vinovăţie de moarte, îl reteză dintr-o fulgerare, împreună cu punga prd ţioasă dindărăt, şi-l azvîrh ca pe-un iepure-nsîngerat, ca pe-un prunc nou-născut, departe de sine. Se tăvălise apoi în propriul sînge pe cînd, stropiţi de acelaşi lichid sfînt, ce-l purtăm în po­tirul trupului nostru şi nu se cuvine să-l arătăm nimănui, toţi cei din jur fugeau ca de-o mînie divină, încurcîndu-şi ţoalele, nemainimerind uşa, privirea celorlalţi arzîndu-i ca apa sfinţită pe cei împieliţaţi. Zile-n şir aveau să rămînă încuiaţi în bordeiele lor, să iasă doar ca să dea mîncare la vite, copleşiţi de ruşine şi de frica lui Dumnezeu. Încet-încet uitau însă, şi-n ei se ridica din nou pofta nesăţioasă, dorul de desfrîu şi de blasfemie, aşa că abia dacă trecea luna şi alt gospodar chema flăcăii şi fetele la alt vapor...

Zile şi nopţi în şir, ca un acarian ce s-ar tîrî prin tubul sol­zos al unui fir de păr, Vasile înainta pe culoarul ce se curba uşor, dar tot mai pronunţat, pe cînd pereţii deveneau tot mai sticloşi şi mai sidefii iar scopiţii de la mese mai înalţi şi mai zvelţi, păs-trîndu-şi pe feţe, însă, aceeaşi teroare sfîntă. Călăuza sa, enigmaticul Mr. Swan, se topea într-un fel de uitare. De cîte ori îl mai privea, Vasile era uimit de schimbările de pe chipul lui: nu mai putea spune, de pildă, ce culoare aveau ochii americanu­lui, pierduţi într-o pată difuză. Gura i se-ntindea pe bărbie şi obraji ca o mîzgăleală de ruj. Trăsăturile se-ntingeau unele-n altele, braţele, cînd îi atingeau trunchiul, se contopeau cu coas­tele, iar picioarele îi erau acum unite prin faldurile unei pieliţe hialine. Hainele i se amestecaseră cu pielea, pielea cu organele şi organele cu vertebrele, încît, în cele din urmă, o melancoli­că pupă străvezie, plină cu un soi de lapte şi pe coaja căreia erau schiţate trăsături crude şi stranii, ca ale cine ştie cărei divinităţi, levita în dreapta lui Vasile, oglindindu-l în şoldul ei bombat şi lustruit ca de sticlă, dar moale totuşi şi cald.

Curba culoarului, urmată de masa de taină ce se lungea şi se subţia tot mai tare, încît căpitanul abia mai ajungea cu creştetul la umărul sfinţilor, era atît de largă încît abia se simţea. N-o per­cepea, de fapt, atît cu ochii, cît cu cele trei canalicule săpate în stîncile sale temporale, în prelungirea urechii interne. Îi părea ca uioată, de fapt, cu mişcări convulsive şi reflexe, prin limfa aurie a acestor canale, prin Herrengrachtul întoarcerii bruşte a capului, Prinsengrachtul tumbelor de circ şi Kaisergrachtul Plutirii imponderabile, în Amsterdamurile minuscule, cu edifirlamande oglindite în apa oliv a canalelor, cu poduri metalice arcuite peste procesiuni de lebede, cu burghezi gravi consultîndu-şi ceasornicele sferice de aur sub ugerele norilor mohorîţi, toate săpate în osul ţestei, de-o parte şi de alta, ca doi  cercei interiori, sensibili la mişcările giratorii ale minţii. Dar, percepute fantomatic de canalicule, curbele se-întrolocau una-n alta, aidoma roţilor din vedenia lui Iezechiel, pînă ce căpitanului îi deveni limpede că se-nşuruba într-o gigantică spirală cu segmentele scăzînd asimptotic în diametru, dar crescînd la infinit în curbură şi tensiune. Muscalii scopiţi, în straiele lor de purpură, azur şi şofran, cu aureolele lor kiriliene, erau subţirii acum şi lungi pînă-n crugul bolţii, ca nişte colonade vii cu ca-l piteluri de privire căpruie. Oasele cutiilor toracice li se arătau! acum ca nişte nuiele prin pieptarele cuvioase, pe care fulgerau! cruci duble de argint filigranat şi relicvarii de eben.

Scopiţi credeau în Selivanov, profetul ce se coborîse-ntr-o bună zi din rai şi binevoise a pătrunde în pîntecele unei mujice din miezul Maicii Rusii, dovedită fecioară şi fără ştire de bărbat, care visase-ntr-o noapte că avea în pîntec un melc cu ghiocul de diamant. Pruncul fusese crescut în izba părintească, în cultul de rit vechi al chlâştilor, creştini care scuipau pe icoane şi le spărgeau cu topoarele, care nu mîncau carne, nici peşte, nici lapte, nici brînză, nici dulce, nu beau băuturi beţive şi nu trăgeau mahorcă pe nări. Stăpînirea îi împuţina din vreme-n vreme, trimiţînd soldaţi care-i căsăpeau, le scoteau ochii şi le smulgeau muierilor pruncii vii din pîntece, prilej de mare bucuria şi de cîntări de biruinţă pentru fericiţii martiri. Toţi mureau cu acelaşi extaz în priviri, cu aceeaşi zgîrcire voluptuoasă a buzei de sus, ca şi cînd şi-ar fi ejaculat sufletele într-un spasm de plăcere supremă. Zîmbetul lor insuportabil era ciopîrţit cu deosebire de cătane, care amestecau, cu jungherele, buze, sînge şi sfărîmături de dinţi pe chipurile sfinţilor agonici. Chlâştii nu aveau, nici unul, de o mie de ani, tată, căci singurul lor părinte era Ava, Tatăl ceresc. Pruncii născuţi în urma vapoarelor ce ţineau de Paşti şi de Crăciun (şi-n afara cărora aleşii nu se-mpreunau niciodată) erau crescuţi de mamele lor şi socotiţi fii legitimi ai Duhului, ţăndări de Dumnezeire în înveliş de cocă pămîntească. Mujicii mai nestăpîniţi, ce erau munciţi de diavol în timpul dintre cele două vapoare, erau sfătuiţi de popi să se-mpreune cu subţioara muierilor pe care le doreau, ispăşind apoi prin post şi rugăciune. Selivanov însă nu cunoscuse păcatul. Rîvna chlâştilor împotriva icoanelor idoleşti, înfrînarea lor la hrana pierzaniei (carnea şi tot ce se atinsese de carne) şi lungile postiri ale nevoilor tinereţii nu i se păruseră îndeajuns pentru premiul mîntuirii promis de Hristos oricui va fi ca El. Căci Hristos nu ştia de vapoare şi nu cunoscuse împreunarea trupească. Şi la Evanghelie scria răspunsul Domnului nostru cînd îl ispitiseră întrebînd a cui avea să fie, în rai, femeia ce avusese şapte soţi: "Fiii veacului acestuia se însoară şi se mărită; dar cei găsiţi vred­nici să aibă parte de veacul acela şi de învierea dintre cei morţi, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita; pentru că nici nu vor mai putea muri, căci vor fi ca îngerii. Şi ei sînt fii ai lui Dum­nezeu, fiind fii ai învierii." Ca să devină îngeri, curînd chlâştii, care se adunau cu miile să asculte vorbele lui Selivanov şi să-i fie martorii semnelor şi minunilor ce le făcea (căci se atingea de bubele de scrofuloză de pe gîtul sătenilor şi ele se desprin­deau şi cădeau în palma lui, unde se preschimbau în mărgă­ritare), se lăsară cu totul de imboldurile cărnii, condamnară des-frîul vapoarelor şi, precum odinioară pustnicii esenieni, hotărîră să-şi înmulţească biserica doar prin luminarea şi aducerea-n sînul ei a cît mai multor oi rătăcite. Cei prinşi în urîciunea îm­preunării trupeşti erau izgoniţi pe loc, cu blesteme grele, din adunarea sfinţilor şi, ştiind că pierdeau astfel strana ce li se pre­gătise în rai, piereau de disperare în crîngurile de mesteceni risipite pe uriaşa cîmpie de zăpadă.

Dar rădăcina păcatului, hidoasă, negricioasă ca un vierme vi­clean, ca şarpele ispititor din mărul cel rotat, atîrna între pulpele fiecăruia, oricît de sfînt s-ar fi făcut cu gîndul, şi era în orice clipă gata să se umfle ca un corn diavolesc. Însuşi Selivanov, o cruce de voinic, roşu-n obraji şi cu barba căzîndu-i în inele Pină la pîntece, simţea adesea, chiar şi cînd se afla în rugăciune, chiar după săptămâni de hrană doar cu ierburi şi borş, învîrtoşarea Adversarului din josul fiinţei sale, învecinat cu locul în­tinării şi al ocarei. Iar nopţile, în toiul viselor cu muieri dezvelite, o zeamă sidefie îi umplea cămeşa de cînepă şi profetul se rezea ud şi-ngheţat, dîndu-se singur, în gînd, anatema. Însă Domnul nostru Iisus Hristos mai zicea la sfînta Evanghelie:
"Dacă mîna ta te face să cazi în păcat, tai-o; este mai bine pen­tru tine să intri ciung în viaţă, decît să ai două mîini şi să mergi  în Gheenă, în focul care nu se stinge. Dacă piciorul tău te face să cazi, taie-l; este mai bine pentru tine să intri în viaţă şchiop, decît să ai două picioare şi să fii aruncat în Gheenă, în focul care nu se stinge. Şi dacă ochiul tău te face să cazi, scoate-l; este mai bine pentru tine să intri în împărăţia lui Dumnezeu numai cu  un singur ochi, decît să ai doi ochi şi să fii aruncat în focul Gheenei, unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge." Profetul mujic găsise bune şi-ntemeiate aceste vorbe sfinte scrise în carte de Marcu, aflat în Duhul. Cînd, rugîndu-se la o parte, într-un asfinţit de foc şi nori argintii, Selivanov văzu o ţărancă aşezată pe vine în dosul unui hambar, cu fustele suflecate şi fundul de carne rotundă şi tare, din care ţîrîia un pîrîiaş străveziu, ştiu că Neprietenul îl ispiteşte peste puterile lui. Cuprins de ură pen­tru ticăloşia din el, pentru carnea din care nu putea afla nici o ieşire (căci o simţea acum ţeapănă sumeţindu-se spre buric), se repezi în izba cu pereţii goi, văruiţi alb, ce le slujea de casă de-nchinăciune şi-şi încleşta mîinile pe uriaşa Evanghelie fere-  cată-n argint de pe masa cea sfîntă. Se răni la deget în încuietoare, şi o dîră de stropi purpurii se-ntinse pe muchea miilor de file unsuroase. "Doamne Iisuse Hristoase, luminează pe ro­bul tău! Miluieşte-mă, iartă-mă şi ajută-mă! Arată-mi Calea către viaţă şi izbăveşte-mă de cel rău!" Bolborosind acestea,  deschise bucoavna la-ntîmplare şi puse degetul pe un rînd scris cu chirilice de chino var: "Nu toţi pot primi cuvîntul acesta, ci numai aceia cărora le este dat; fiindcă sînt fameni care s-au născut aşa din pîntecele mamei lor; sînt fameni care au fost făcuţii fameni de oameni; şi sînt fameni care singuri s-au făcut fameni pentru împărăţia cerurilor. Cine poate să primească lucrul acesta, să-l primească." Ţeasta profetului se umplu atunci de-o strălucire de diamant. Trebuia să ucidă timpul, să scopească istoria, să anuleze infernul, să rămînă doar cu polul spaţial şi paradisiaa al busolei corpului său. Să permită doar erecţia duhului şi ejacularea fierbinte a rugăciunii. Avu revelaţia vulvei materne şi iertătoare ce se deschidea, ca un ochi triunghiular, în ceruri, şi în care trebuia să pătrunzi ca să te poţi naşte a doua oară, din apă şi duh sfînt. Doar făcîndu-te femeie pentru oameni puteai ajungi bărbat pentru Dumnezeu, căci pentru El înţelepciunea acestei lumi e nebunie şi ştiinţa ei deşertăciune.

Iar a doua zi, în odaia fără icoane, zugrăvită însă-n cîntări şi-n vorbire în limbi, în faţa tuturor învăţăceilor lui zdrenţăroşi ce, cu ochii măriţi de revelaţie, îl zăreau parcă înconjurat de raze ascuţite de lumină, Selivanov se dezgoli, arătînd tuturor rădăci­na legăturii sale cu lumea, ancora ce pe toţi îi împiedica să se suie în patria lor adevărată, în împărăţia pregătită lor dinainte de începutul veacurilor. Maţul buricului trebuia retezat iar cre­ierul lui Satan, cele două emisfere din ţeasta dintre picioare, zbîrcită şi păroasă, vecină cu haznaua ocarei, trebuia aruncat cîinilor, precum odinioară trupul netrebnic al Izabelei. Spunînd acestea, profetul, pe chipul căruia curgeau sudori de sînge, aşeză lama unui cosor la rădăcina scrotului său cafeniu, prins şi întins de degetele lui îngereşti. Lama secţiona uşor, fără să curgă un strop de sînge, pielea şi straturile subţiri de muşchi netezi. Abia ajungînd la rădăcina membrului cartilaginos, după ce reteză tubuşoarele sîrmoase prin care cobora sămînţa, întîlni rezistenţă şi simţi o sfîşietoare durere, dar în cele din urmă mădularul pă­catului fu desprins cu totul de trup. Cu şarpele biruit în mîna stîngă, cu cosorul în dreapta şi cu ochiul deschis deodată, în­ţelept şi căprui, sub burtă, Selivanov li se arătă credincioşilor sub chipul noului Mîngîietor promis de Scripturi. Rînd pe rînd, în zilele care urmară, mujicii îşi tăiaseră şi ei maţul ce-i lega de prinţul lumii acesteia, simţindu-se deodată uşori ca aerul şi plini de duh sfînt. Toţi prooroceau, toţi vorbeau în limbi, toţi făceau semne şi minuni, toţi lecuiau orbi, paralitici şi leproşi, pe cînd ţăranii din cele cincizeci de cătune ale îndepărtatei gubernii dădeau slavă lui Dumnezeu.

Dar diavolul, veşnicul duşman al Adevărului şi al Vieţii, intră in ţarină, care, auzind despre răspîndirea cu repeziciune a noii erezii, cuprinsă de scîrbă, începu să-i urmărească pe sfinţi cu ură şi mare asprime. Însuşi profetul fu aruncat în temniţă, împreună cu toţi apostolii şi bătrînii. Dar, minune! Scopiţii, înge­nuncheaţi pe paiele putrede şi îngreunaţi de lanţurile de aramă, Prinseră să-şi cînte cu glasuri de copii ciudatele, înduioşătoarele litanii pînă ce, la vibraţia lor, verigile lanţurilor deveniră fra­gede ca tulpinele de păpădie. Luminate de cîntarea de aur, zidurile beciurilor se făcură şi ele străvezii ca zgîrciurile, lăsînd să se vadă, pe coridoare, gardienii, iar în celelalte beciuri de taină ne­norociţii uitaţi acolo de decenii, cu licheni şi păduchi lînoşi în­crustaţi în spinare. De departe, fortăreaţa se zărea acum ca o uriaşă biserică de cristal.

Curînd, gardienii crezură şi ei, se scopiră şi ei şi descuiară porţile pentru fraţi, mai ales că lui Selivanov i se dezvăluise taina naşterii sale: muma sa nu-i era cu adevărat mumă, ci îl găsise în crîng, la marginea satului, într-un paner acoperit cu valuri de  dantelă albă ca neaua. Alături de prunc era o coroană de aur bătută-n mărgăritare şi un zapis care spunea că Selivanov era nici mai mult, nici mai puţin decît însuşi fiul ţarinei Ecaterina, prigonitoarea fiilor luminii. Cum maică-sa, care-l lepădase de prunc, se făcuse nevrednică de a mai păstori oiţele pravoslavnicei Rusii, ea trebuia răsturnată de pe scaunul domniei din întortocheatul Kremlin şi trimisă în Gheena ca să fie muncită în veac, alături de curva din Babilon. Draci oţărîţi aveau s-o străpungă-n născătoare, mereu şi mereu, cu fiare înroşite în focul nestins. Devenit ţar, profetul avea să aducă împărăţia lui Dumnezeu peste  nesfîrşita ţară a gheţurilor, unde nimeni nu va mai rodi prunci, căci toţi aveau să fie ca îngerii. Şi astfel avea să vină Sfîrşitul.

Ecaterina muri în acelaşi an, şi o urmă în palatul străvechii Moscove fiul ei Alexandru, care porni o prigoană asupra celor aleşi cum nu se mai pomenise din vremurile fiarei cu număr de om. Fiecare scopit pe care cătanele puneau mîna era îndată rupt de viu în bucăţi, şi ciozvîrte de coastă, de şold, capete cu dinţii rînjiţi, ficaţi verzui şi prapur împuţit erau ţintuite pe uşile bise­ricilor din sătucuri, de-a lungul şi de-a latul ţării. Cînd să pună cătanele mîna şi pe el, Selivanov se înălţase la cer, sub ochii multor învăţăcei care dădeau mărturie, iar secta se risipi în ţările-nvecinate ca o turmă fără păstor, aducînd luminarea, prin sfînta scopire, multor creştini de pe alte meleaguri. Străbătură, sprel miazăzi, Principatele Unite, unde vodă Cuza, mason vîndut puterilor întunericului, nu vru să-i primească, trecură măreaţa Dunăre şi poposiră-n Bulgaria turcită, unde prinseră rădăcini din cauza rămăşiţei bogomililor de altădată, cu care castraţii semănau în rit şi-n credinţă. Urmîndu-i pe grădinarii bulgari, trecură iar, după cîteva decenii, Dunărea, tăinuindu-şi cultul şi starea lor de oameni ce nu mai puteau păcătui. Se împămîn-teniră în Bucureştii cei prăfoşi ca vizitii răbdători şi destoinici. Şi nu voiră să aibă nimic de-a face cu cei ce sosiră după ei, mari­narii scopiţi de pe Potemkin şi de pe alte cîteva vase din flota Imperială din Marea Neagră, care, o dată cu înăbuşirea revol­telor de la-nceputul noului secol, invadară din nou Regatul României, aşezîndu-se în ţinuturile răsăritene ale peştelui şi plaurilor, unde continuară să-şi practice credinţa în ascuns. Aceştia urmau calea împărătească a scopirii prin foc, pe cînd cei vechi foloseau numai lama ascuţită a briciunlor. Semnul ha­rului divin? Nu curgea, niciodată, nici un singur strop de sînge, eliberaţii rămînînd, chiar de la-nceput, între coapse cu zîmbetul trandafiriu, curat, al muierilor.

Pe cînd scopirii de la masa cea lungă cu pîine şi vin, acum curbă ca văzută printr-un ochi de peşte, se subţiau spre tavan ca aţele, devenind strunele unei nemaivăzute ţitere, Vasile, fostul Vasili, băiatul fără umbră, ţărănuşul înspăimîntat şi fermecat de aripi­le Mariei, soldatul şi-apoi căprarul neobosit la izirciţ şi-n cele din urmă căpitanul de pompieri încă fercheş, deşi trecut de patruzeci de ani, continua să se răsucească în cochilia tot mai strîmtă şi mai strimtă, asemenea bilei din jocul de răbdare pe care Mircişor, peste trei generaţii, avea s-o facă să alunece pe jgheabul suind în spirală sub o boltă de plexiglas, scoţînd limba de-un cot, pe cînd mama lui sporovăia la o dulceaţă cu mama lui Jenei, naşa lui de pe strada Maica Domnului. Strunele izolate-n mătase şi serasir vibrau uşor, tot mai înalt şi cu un timbru tot mai suav, înălţînd un imn... cui? "Voi vă-nchinaţi la ce nu cunoaşteţi, dar noi ne-nchinăm la ce cunoaştem..." La dreap­ta lui Vasile, fostul circar îşi redefinea, lent, peristaltic, trăsătu­rile în coaja moale a crisalidei. Prin opalul ei se zăreau, în cele două bulbucaturi ale ochilor, doi stropi neclari de azur, şi fila­mente negricioase mai conturau şi-n alte zone organe şi dezvol­tări încă de neînţeles. Culori tulburi, amestecate cu o ceaţă al­burie, se străvedeau prin coaja subţire. Pe cînd ţitera, acum şuie ca o orgă de catedrală, cînta tot mai avîntat, Vasile parcurse ulti­mele ocoluri ale spiralei, atît de strînse încît ultimul nu mai era decît o răsucire a trupului după stîlpul central de sidef, tranda-j firiu ca interiorul ghiocurilor.


va urma