ARTA CALOMNIEI

Dumitru Matală

Când una, când alta dintre nenumăratele binefaceri ale democraţiei americane sunt adeseori şi pe larg înfăţişate nu doar în paginile literaturii de specialitate, ci şi în acelea ale literaturii propriu-zise. 

Când unul, când altul dintre marii scriitori, tot americani şi ei, se hazardează să dea la iveală nişte dedesubturi mai puţin onorabile ale propriei lor democraţii. Fireşte, rezultatul este de fiecare dată neconvenabil, însă dacă s-au hotărât ei să divulge cu toţii, in corpore, ca să zic aşa, nişte adevăruri prea de tot incomode, probabil or fi avut anumite motive s-o facă. S-or fi gândit, pesemne, să-i pună în gardă şi să-i ferească pe alţii, din afară şi de mai târziu, de nişte scăpări – sau neglijenţe – sau consecinţe ale unei democraţii care, oricât ar fi de avansată, nu poate fi niciodată şi pentru totdeauna desăvârşită. Semnalele lor ar putea fi prin urmare preţuite drept un avertisment, iar câteodată chiar drept un ultimatum. L-aş invoca mai întâi pe Hemingway, pentru că mi se pare că spusele sale slujesc de minune debutul unei asemenea demonstraţii. În Insula în derivă, poate cea mai bună carte a scriitorului, pictorul Thomas Hudson întâlneşte, în peregrinările lui prin insule şi prin baruri, un individ, un politician. Îl cunoaşte bine, după figură, „avea o mutră veselă şi nasul turtit”, însă, deloc întâmplător, „de numele lui şi de culoarea politică nu-şi aducea nicidecum aminte”. Pe scurt, iată şi teoria pe care politicianul i-o prezintă pictorului: „Nu există truc mai bun decât apa. Totdeauna poţi stoarce bani promiţând că vei face rost de apă. Niciun politician nu va dărâma un truc ca ăsta căutând să construiască vreun apeduct ca lumea. Învăţăceii în ale politicii se atacă uneori între ei în probleme minore de politică. Dar niciun politician nu va lovi în adevărata bază a economiei politice.” Cu alte cuvinte, ceva mai pe înţelesul politicienilor noştri de azi, promite marea cu sarea şi nu te poticni de nişte mărunte scrupule; dă-le tuturor alegătorilor asigurări că vei face şi vei drege, că vor trăi bine numai dacă te vor alege pe tine – nu-i neapărată nevoie să-ţi şi respecţi, pe urmă, cuvântul. Din contră, chiar ar trebui să te sustragi cât îţi stă în putinţă, pentru a nu nimeri cumva în „adevărata bază a economiei politice.” De unde se poate lesne deduce că minciuna devine, cu timpul, inevitabil, adevărul suprem al oricărei campanii politice care se respectă.

Un alt exemplu mă conduce, pe alte căi, la exact aceeaşi concluzie. John Steinbeck afirmă undeva, în celebrul său roman Iarna vrajbei noastre, că, înaintea unor alegeri locale, pretendenţii la cele câteva funcţii eligibile din urbea New Bayton au început să fie chemaţi de Cureta de Juri pentru a da lămuriri cu privire la nişte posibile capete de acuzare. Fireşte, nimic important. Erau, deocamdată, numai simple suspiciuni... rezonabile: aplicarea după bunul plac a unor amenzi contravenţionale; bănuieli de luare de mită; specularea unor contracte de construcţii – şi alte câteva de acelaşi calibru. Ce putea fi mai politicos într-o asemenea convocare sau, mai bine zis, invitaţie? Numai că, discret, autorul insistă: „Chiar dacă erau nevinovaţi, candidaţii nu se mai puteau reabilita înainte de alegerile comunale. Şi chiar dacă, până la urmă, omul e achitat, acuzaţia tot nu se uită.” De ce? La întrebarea asta scriitorul nu mai răspunde cu aceeaşi discreţie; dimpotrivă, preferă justificarea cea mai brutală: „În business şi în politică omul trebuie să-şi croiască drum peste capetele altor oameni.”

La urma urmei, nimic mai simplu: potrivit unui străvechi principiu, mult mai străvechi decât însăşi democraţia americană, politicianul e chiar îndemnat să calomnieze; ceva-ceva tot o rămâne. Nu lansase dictonul ăsta încă Beaumarchais, în Bărbierul din Sevilla, ca pe o lozincă mobilizatoare, către toate timpurile şi politicile de mai târziu? Şi n-o fluturase, pe urmă, Rossini, în faimoasa lui arie a calomniei, ca pe un autentic port-drapel, în antrenarea tuturor turnătorilor de ieri – de azi – şi de pretutindeni? Ca dovadă, n-o fredonăm şi noi, de la Marea Revoluţie din Decembrie până azi, o arie răstită, pe două voci, desfăşuraţi pe cele două trotuare ale uneia şi aceleiaşi străzi? Şi asta pentru că, dintre toate frumoasele poveţe pe care le-am fi putut prelua, pe alese, dela democraţia americană, le-am prea-luat tocmai pe cele mai nocive; cele care dăunează grav armoniei. Şi ne călcăm, de atunci, cu un entuziasm duşmănos, unii pe alţii în picioare, numai pentru că, după cum am înţeles noi, ăsta-i principiul suprem în politică.

Nu-i singurul, însă, şi nici cel mai primejdios. Alături de el se situează, cu toată cinstea, minciuna care-l aduce, neprihănită, pe un nevinovat înaintea instanţei; calomnia strecurată cu bună ştiinţă sub înfăţişarea neutralităţii cinice. Nu coincidenţa, posibilă teoretic oricând, aceea de a semna o convocare chiar în ajunul unor alegeri locale, ci regula trasată mai târziu şi dezvoltată treptat, aşadar în-trep-te, de la alegerile locale la cele parlamentare şi de aici la cele prezidenţiale. O regulă care, preluată sau nu de la continentul american, s-a extins apoi la toate celelalte continente şi de la anul de graţie 1960, când o consemnează Steinbeck, până la zilele pe care le trăim cu tot atâta graţie astăzi. Mai mult încă. Sub aparenţele sale cele mai nevinovate, cel puţin principial o regăsim în aproape toate manualele de specialitate, drept una dintre cele mai mari cuceriri ale democraţiei parlamentare. Ceea ce ar însemna că pentru dreptul de a ne huidui, acum unii pe alţii, de pe baricadele celor două trotuare ale aceleiaşi străzi, am înlăturat dreptul care ne strâns-unea până nu demult, acela de a scanda şi ovaţiona toţi, pe o singură voce.

De bine – de rău, din cele spuse până aici se poate totuşi desprinde şi ceva bun. Întotdeauna deci trebuie să existe două trotuare – sau alternative – sau tabere, mai bine zis. Oricât ar fi de restrictivă, democraţia, trebuie să recunoască şi ea cel puţin existenţa a două tabere – altminteri nu s-ar mai numi democraţie. Cel care predă lecţia asta discipolului său Billy Bathgate, adolescentul din romanul cu acelaşi nume scris de E.L. Doctorow, este nimeni altul decât celebrul gangaster Al. Capone, care, mă rog, în roman poartă numele de domnul Schultz. El îl întreabă de-a dreptul pe Billy, de când îşi începe el ucenicia: „Tu-n ce bandă eşti?” „Nu sunt în niciuna, domnule”, răspunde cu gravitate naivul învăţăcel. „Păi, atunci cum vrei să faci ceva pe lumea asta? Cum vrei să-nveţi ceva?” Şi-i predă câteva dintre cele dintâi noţiuni ale propriei sale profesii:
„Legea depinde de cât de bine îi ungi pe toţi, e ca o pălărie pentru mine. Javrele care cică aia-i legală, aia-i nelegală, judecătorii, avocaţii, politicienii, ei ce-or fi altceva decât nişte ăia care cochetează şi ei cu lumea noastră, numai că nu vor să se murdărească pe mâini?” De unde s-ar putea şi de data asta conchide că, cel mult, între două tabere, n-ar încăpea decât încă una; cea de-a treia – justiţia, legea – care s-ar situa undeva deasupra lor, independentă, chipurile. Cerinţă pe care, de altfel, o recunoasc întru totul ambele şlehte, ba chiar o şi poreclamă, cu gura până la urechi, dar şi cu o condiţie, trecută sub tăcere: neatârnarea asta să atârne, totuşi, sub pălăria protectoare a fiecăreia. La urma urmei, până şi „domnul Schultz” o recunoaşte cu mărinimie, mai cu seamă că el ştie prea bine unde trebuie s-o ungă pentru a funcţiona fără sincope.

Cât anume avea să prolifereze fenomenul şi ce proporţii avea să capete subordonarea complice a justiţiei mi le transmite un alt scriitor, Raymond Chandler, şi el „un om silit să trăiască într-o lume unde cinstea s-a demodat.” Doi reprezentanţi ai legii, unul fost poliţist, iar celălalt încă în activitate, îşi povestesc unul altuia întâmplări trăite într-o asemenea lume, de-a lungul romanului Somnul de veci. „Ca poliţist, îmi place să văd că legea triumfă”, i se destăinuie căpitanul Gregory detectivului Philip Marlowe. „Aş vrea să-i văd pe politicienii îmbrăcaţi elegant, de teapa lui Eddi Mars, cum îşi strică manichiura spărgând pietre în cariera Folsom, alături de nefericiţii născuţi la mahala, care au fost înhăţaţi la prima găinărie şi de atunci n-au mai ieşit de la zdup. Asta mi-ar plăcea să văd. Noi doi am trecut însă prin prea multe ca să ne mai închipuim că ar fi posibil să vedem aşa ceva. Nu în oraşul nostru, nici într-un alt oraş, pe jumătate cât el, şi în niciun loc din aceste întinse, verzi şi splendide State Unite.” Ceea ce mi se pare că, pe de o parte, consemnează saltul calitativ de la lumea gangasterilor la clasa politică, ai cărei gangasteri au fost şi sunt întotodeauna zăvorâţi în aşa-numita imunitate parlamentară. Pe de altă parte, şi poate mai semnificativă decât asta, mi se pare dezlănţuirea corupţiei, ca o molimă cu răspândire rapidă, de la câteva cazuri, mai mult ori mai puţin izolate, la contopirea totală a acelor „întinse, verzi şi splendide State Unite.” Să ne mai mirăm că, de-acolo, epidemia s-a năpustit într-o mulţime de teritorii şi că a subjugat, victorioasă, nenumărate ţări şi popoare, care-şi găsiseră în democraţia americană un punct de sprijin sau cel puţin un termen de comparaţie?

N-ar avea niciun rost, oricâte semen de mirare am înşira. Practic, era de-a dreptul inevitabil ca regula de nedezminţit a democraţiei americane, „cea mai bună dintre relele posibile”, să se im-ple-men-te-ze, talequale, şi aiurea, ca şi la noi. Cum începe să se zvonească de niscaiva alegeri, locale – sau parlamentare – sau prezindenţiale, cum îşi dezleagă baierele şi saxofoanele democraţiei noastre. Fie că poartă, la vedere, nume de toată încrederea, fie, ceva mai criptic, doar iniţiale pline de mister, instituţiile răspunzătoare de campanii se întorc una pe alta să-şi exprime supusa recunoştinţă faţă de cei ce le-au dat, în urmă cu nişte ani buni, naştere. Se chinuiesc, în afară, să-şi proclame pe toate faţedele independenţa – şi neutralitatea – şi nesumeţirea mai presus de lege, pentru ca, pe dedesubt şi pe dinăuntru, să-şi exerseze docilitatea – şi slugărnicia – şi lichelismul, ajunse în ultimii ani mai prejos decât orice ţinută morală. Numai zelul inconştient al acestor organisme democratice de a stăvili cu orice preţ ascensiunea unor oameni capabili şi de bună credinţă, „de a-şi croi drum peste capetele oamenilor”, a permis haitei de şarlatani elegant intitulate clasă politică să condamne ţara la subdezvoltare şi sărăcie. Fără discuţie, asta-i cea mai mare realizare cu care se mândresc întinsele, verzile şi splendidele ţinuturi româneşti în ultimii douăzeci şi cinci de ani de democraţie totalitară.

Cel mult, un mic amănunt ar mai trebui precizat, în completare: cum ai putea să-ţi croieşti drum peste capetele altor oameni, dacă nu trântindu-i pe ei la pământ? Adică dacă nu mânjeşti, sâr-gu-in-cios, cu noroi şi la stânga, şi la dreapta, şi înainte, şi înapoi – ştiind cât se poate de bine că ceva-ceva tot va rămâne? Câtă vreme cuvântul de ordine al oricărei haite politice este jaful la scară naţională, câtă vreme interesul naţional este cu bună ştiinţă limitat la teşchereaua personală, n-ar avea nicio logică să ne mai facem iluzii. Nu ne rămâne decât să subscriem, într-un gest de solidaritate, tardivă şi ea, la o definiţie pe care o formula, doar un deceniu mai târziu, William Faulkner, în romanul Nechemat în ţărână, şi care suna ca o sentinţă definitivă, imposibil de anulat de orice altă instanţă superioară: „Toată aiureala gălăgioasă a activităţii politice, care pe vremuri fusese industria noastră naţională minoră şi care acum a ajuns distracţia noastră majoră, toată zarva factică provocată de oameni care promovează cu bună ştiinţă pasiunea naţională pentru mediocritate şi apoi se îmbogăţesc pe spinarea ei.” Pe scurt, asta-i părerea marelui scriitor despre politica şi societatea vremii lui, pe deplin actuală şi azi.

N-ar fi, nici asta, decât o slabă consolare, mediocră şi ea, dar ce altceva ne-ar mai rămâne de făcut, odată ce nici resemnarea nu ne este permisă? Şi ni se oferă, până la saturaţie, când una, când alta dintre binefacerile unei democraţii corpute până-n măduva parlamentară? Cum am putea să ne descotorosim, odată pentru totdeauna, de cei care, şi ei, s-au cocoţat în spinarea noastră şi, de acolo, pretind cu neruşinare că se îmbogăţesc în interesul naţional? Poate vom izbuti numai dacă vom apela şi noi la o soluţie de maximă răzvrătire civică. Saramago, şi el un mare scriitor, european însă de data asta, ne propune în romanul intitulat: Eseu despre libertate, tocmai un asemenea gest absolut ieşit din comun. Într-o ţară, desigur imaginară, dar în orice caz europeană, cetăţenii se prezintă, conduşi fireşte de „un înalt spirit civic”, aproape în unanimitate la alegeri, cu menţiunea că îşi depun în urne votul în alb. Este singura cale prin care alegătorii, aşadar „ocrotitorii supremi ai democraţiei”, după cum îi numeşte chiar autorul, îşi pot exprima protestul faţă de cei pe care tot ei i-au ales. Ei îşi manifestă astfel, paradoxul însă şi fără altă scăpare, nimic altceva decât voinţa de a nu alege. Votul lor în alb echivalează cu o bilă neagră şi grea ca o lespede funerară.

Ce-ar fi dacă am încerca şi noi să preschimbăm experimental ăsta, dintr-o soluţie fantezistă, într-un exerciţiu real? Aş îndrăzni să susţin că doar atunci nu va mai dăuna nimic armoniei şi ne vom izbăvi, în sfârşit, de vocalizele şi modulaţiile din aria calomniei.