Blindatele morţii (29)

Sven Hassel

Ni s-a întâmplat să fim cuprinşi de mania grandorii. Fiecare a avut dreptul să-şi satisfacă dorinţele cele mai neverosimile în materie de meniuri.
Aruncam ţigările de foi pe jumătate fumate, fapt despre care Micuţul a declarat cu neobrăzare că la el era un obicei.
Bătrânul a cerut un şervet la sfârşitul mesei, iar Legionarul o pernă pe care să stea.
Întro zi, ca să pună capac manierelor noastre elegante, Pluto a pretins sä nu fie tutuit.

CE MENIU DORIŢI?

În ziua aceea poziţiile noastre se aflau în pădure. O pădure minunată, şi atât de liniştită! Câteva grenade ex­plodau la fiecare cinci minute, dar la distanţă destul de mare şi un soare mic de primăvară ne încălzea oasele.
Pluto, dezbrăcat până la brâu, căţărat într‑un copac, îşi cârpea ciorapii, în vreme ce noi îl priveam liniştiţi. Serviciul de aprovizionare ne dublase toate raţiile, inclu­siv raţia de tutun şi ni se acordase un pachet de zece ţi­gări pentru fiecare.
 ― Aşa ceva se fumează la Berlin, strigă Porta foarte mulţumit. Asta îmi aminteşte de minunata Friedrichstrasse şi de puicuţele sale de zece mărci.
 ― Pentru că veni vorba de puicuţe, ne‑ar trebui cât mai curând, spuse Micuţul. Închipuiţi‑vă că încasăm câte un glonţ înainte să mai fi văzut o dată un bordel! Ara­tă‑mi linia vieţii tale, bătrâne, îi spuse el lui Pluto. E mai scurtă decât a mea, m‑am liniştit. Atâta vreme cât eşti aici, e‑n regulă!
Popotarul veni la noi gâfâind şi ne întrebă cu solemni­tate ce vrem pentru masa de a doua zi.
 ― Ai spus „ce vrem"? repetă Porta neîncrezător.
 ― Da, spuneţi ce vreţi şi veţi avea.
 ― Ei bine, o raţă cu toate dichisurile, prune, vin roşu şi restul, ceru Porta dând drumul unei băşini răsunătoare.
Bucătarul scria conştiincios: friptură cu garnitură. Am rămas cu gura căscată şi Stege îşi întinse gâtul cu băgare de seamă:
 ― Pentru mine o budincă cu muştar iute.
 ― Foarte bine, spuse liniştit popotarul.
 ― Asta‑i bună! Ai înnebunit sau ai dat spargere la un palat? zise Bătrânul.
Popotarul îl privi cu reproş:
 ―  Hai, am să uit răutatea pe care‑i spus‑o. Tu ce vrei ca să‑ţi umpli burta?
 ―  Purcel de lapte fript întreg cu cartofi dulci, spuse Bătrânul triumfător, convins că bucătarul îşi va pierde calmul.
Dar el continua să scrie cu o indiferenţă perfectă.
 ―  Spui că voi primi aşa ceva? strigă Bătrânul ridi­cându‑se de pe un tub de obuz care‑i folosea drept scaun.
 ― Doreai altceva?
Bătrânul dădu uluit din cap, cu o înfăţişare complet zăpăcită. Pluto căzu de la locul lui şi‑l pironi cu privirea pe bucătar:
 ―  Două potârnichi, servite à la royale.
 ― Perfect! veni răspunsul. 
Creionul nota mereu.
 ― Ce Dumnezeu, e imposibil, şopti Micuţul. Niciodată nu ne‑au dat atâta. Nu cumva ne împuşcă mâine?
 ― Gura şi spune ce vrei să bagi în tine, i‑o reteză bucătarul.
 ― Ficat de porc cu piure de cartofi şi lapte cald cu gălbenuşuri de ou... Se pare că‑i grozav. O să fie într‑a­devăr singura dată în viaţa mea când o să pot să gust aşa ceva.
 ― Pentru mine găină cu fasole verde şi cartofi prăjiţi, spuse Legionarul în franceză.
 ― Nu ştiu ce‑i asta. Cum se spune în germană?
Legionarul îi întinse o hârtie pe care‑şi tradusese do­rinţele.
 ― Caută într‑un dicţionar, dar vai de tine dacă nu mi‑o faci.
 ― Supă de văcuţă cu legume, praz cu unt şi spa­ghete. Şi 15 ouă la capac cu ceapă prăjită, ceru Bauer care se luminase la faţă.
 ― Sigur că da, fiule, şi ceapa ta chiar prăjită bine, spuse popotarul.
După ce luă toate comenzile, bucătarul închise carne­tul şi‑l puse sub bonetă.
 ― Veţi avea tot ce‑aţi cerut, proştilor, e ordinul lui von Barring. Se pare că batalionul a pus mâna pe un de­pozit clasa‑ntâi. Puţin îmi pasă că von Barring face ri­sipă, totul e să nu vă calce picioarele în cantina mea!
 ― Şi tu? Tu ce vrei? zise Porta pe un ton de in­chizitor.
 ― Ciolan de porc cu varză, legume tocate, sturz cu ghimber, porumbei fripţi şi friptură de pui. Dacă pot să îndop mai mult de‑atât, îmi fac şi o budincă.
Muţi, l‑am urmărit din priviri în timp ce se pierdea în tranşee. Pluto se căţără din nou în copacul lui ca să se întoarcă la cârpitul ciorapilor şi Bătrânul se răsuci spre Peters, care, după obiceiul lui, stătea la o parte.
 ― De fapt, ce‑ai făcut de‑ai ajuns în Regimentul 27? spuse el.
Peters îl privi o clipă pe Bătrânul, îşi goli pipa, apoi o umplu cu mişcări încete şi studiate.
 ― Vrei să ştii de ce sunt aici? Privirile noastre atente părură că‑l încurajează. In fond, e dreptul tău. Ai auzit vorbindu‑se de Schernberg, aproape de Salzburg? Nu? Atunci, uite: în 1933 familia soţiei mele a ajuns să aibă o pozi - ţie foarte importantă, având în vedere că socrul meu era şeful grupării de nazişti din părţile acelea. Eu nu eram privit cu ochi buni. De faţă cu martori, mi s‑a dat să în­ţeleg că ar fi mai bine să plec, dar eram încă naiv şi am refuzat. Pentru a doua oară am primit acelaşi sfat, întărit de o ameninţare uşoară, dar tâmpitul de mine n‑am în­ţeles nimic. Au stat liniştiţi doi ani. Apoi, într‑o dimi­neaţă, a venit ultimul avertisment şi seara poliţia era acolo: opt săptămâni într‑o pivniţă. După care am fost dus în faţa unui mic secretar‑şef, corect, foarte corect: cravată, pălărie, pantofi, bine ras, frizat ca nimeni altul. Fiecare cuvânt pe care l‑am rostit a fost stenografiat de o femeie care‑şi bătea jec de mine. Când secretarul‑şef i‑a cerut părerea în legătură cu soarta mea, şi‑a suflecat fus­tele, şi‑a scărpinat coapsa şi a spus: „Ar trebui să‑l băr­bierim".
Lându‑mă în pivniţă, încă nu ştiam nici un cu­vânt din ceea ce eram acuzat. S.S.‑istul care mergea în urma mea s‑a sfătuit cu colegii lui despre ceea ce tre­buiau să‑mi facă. „La Moabitt, securea", a spus unul. Atunci, în loc să tac din gură, mi‑am susţinut nevinovă­ţia, dar m‑au lovit râzând. Mă trezeau cu lovi - turi de pi­cior şi cu palme de trei sau de patru ori pe noapte şi mă puneau să sar în lungul unui culoar, împreună cu alţi de­ţinuţi, urlând sau croncănind, după inspiraţia lor. L‑au forţat pe un bătrân să stea în mâini şi, atunci când nu reuşea, îl loveau între picioare cu o măciucă.
 ― Cât timp ţinea asta? întrebă Stege.
 ― Nu mult. Fiecare lovitură era scurtă şi precisă, exact în acelaşi loc. Trei lovituri şi bătrânul leşina, dar un om care‑şi pierde cunoştinţa poate fi readus în sim­ţiri de patru şi chiar de şase ori la rând, cu acid sulfuric sau cu alte fineţuri. Într‑o noapte, la ora două, m‑au dus la interogatoriu. Soţia mea a fost primul martor. M‑a ară­tat cu degetul şi a strigat: „Îndepărtaţi‑l pe monstrul acesta care profită de copii!" M‑a scuipat în faţă. Au fost obligaţi s‑o ţină ca s‑o împiedice să se arunce asupra mea. Îmi pierise graiul, vă închipuiţi. Socrul meu m‑a pri­vit în ochi şi mi‑a spus, în sfârşit, ceea ce voiam să ştiu: „Nenorocitule, cum ai putut să‑ţi violezi propria ta fiică? Ne vom ruga pentru sufletul tău!" Vă puteţi închipui res­tul mărturiilor şi, încet‑încet, am sfârşit prin a afla: eram acuzat de raporturi sexuale cu fetiţa mea de doisprezece ani care murise trei luni mai înainte de difterie. Ştiţi res­tul: încă patru zile de pivniţă şi‑am recunoscut tot ce doreau ei; am semnat depoziţia. Judecata a durat zece minute. Erau grăbiţi. În dimineaţa aceea au fost şapte condamnări la moarte. Mi‑au dat cinci ani. „Să râzi, nu alta!" a spus un criminal care luase douăzeci. Sunt prin­tre voi vreunii care cunosc Moabitt? Nu? Supraveghe­torul Boye avea un talent cu adevărat genial ca să ne ţină în formă. Ne făcea să mu- rim de spaimă când venea pe tălpile lui de cauciuc şi deschidea poarta înaltă iute ca fulgerul. Vedeam un şir de bumbi strălucitori pe o uni­formă albastru închis şi vai de tine dacă nu‑i dădeai ra­portul în aceeaşi clipă. Îi plăcea la nebunie să‑ţi stri­vească degetele mari de la picioare. Din nefericire pen­tru mine, a găsit într‑o zi o mină de creion în pământ, sub fereastra mea, unde o aruncasem după ce scrisesem o scri­soare care, printr‑un noroc, îi scăpase. Povestea asta m‑a costat douăzeci de lovituri cu vâna de bou. Şi totuşi Moabitt mi s‑a părut o tabără de vacanţă pe lângă Schern­berg.
Se opri, îşi aprinse pipa şi ridică din umeri.
 ― N‑are rost să intru în amănunte. Cunoaşteţi Tor­gau, Lengries, Dachau, Gross Rossen şi celelalte lagăre. Şi la Schernberg ne legau de radiatoare în aşa fel încât să fim pe jumătate arşi, întâi pe spate, apoi pe burtă. Apoi de trei ori câte 25 de lovituri la fund, cu vâna de bou. Ajun­seseră maeştri în varietatea execuţiilor. Auzeam adesea zgomotul securii şi când funia vreunui condamnat se ru­pea, îl obligau pe alt prizonier să‑l execute cu o lovitură de ciocan în frunte, cum fac măcelarii la abator. Era şi un paznic care executa cu o vechi - tură de sabie de cava­lerie, dar asta a fost, totuşi, interzisă de comandant. To­tuşi acelaşi comandant l‑a cufundat pe un trădător al pa­triei într‑o baie de acid sulfuric, de unde‑i ieşea numai capul.
Porta îl pironi cu privirea pe S.S.‑ist:
 ― Ce părere ai, frate?
 ― Nşte monştri, se bâlbâi S.S.‑istul. Ar trebui să le rupem oasele. Vă cred pe toţi şi jur că‑l urăsc pe Hitler şi şleahta lui; arătaţi‑mi‑i pe unul dintre ei şi‑o să vă aduc capul lui.
Porta începu să râdă:
 ― O să ne gândim. Te cred pe cuvânt, prietene, o să vii la vânătoare cu Josef Porta. Ciuleşte urechile când o să‑ţi dau semnalul!
 ― Într-o zi am fost chemat la medic, continuă Pe­ters. M‑a sterilizat: cazul meu ţinea de articolul 175. Câ­teva luni mai târziu eram aici, la voi, şi pot spune că mă simt ca şi acasă, căci sunt liniştit pentru prima dată. Pen­tru nimic în lume n‑aş vrea să‑mi revăd casa. I‑au curs lacrimi pe obraji. Dacă într‑o zi îmi va lipsi curajul, să nu vă supăraţi pe mine, nu de moarte mi‑e teamă, ci de un singur lucru: de închisoarea în Germania sau la cei din faţă.
 ― N‑ai nici o grijă, hotărî Porta bătându‑l pe umăr, te întorci cu noi şi o să facem revoluţie.
 ― Da, spuse Bătrânul, vor fi încheiate nişte socoteli, dar ceea ce mă mâhneşte este că nu vom fi crezuţi. Cine va crede adevărul despre frumoasa Wehrmacht sau des­pre „stabilimentele de detenţie şi cercetare"? Se va spune că exageraţi, că e imposibil. Poate că vă băteau? În fond, nu se moare din asta! Şi să te răzbuni pentru că ai fost bătut înseamnă mult zgomot pentru nimic!
 ― Deci crezi că nu vom avea nici măcar posibili­tatea să ne răzbunăm?
 ― În mod sigur nu.
 ― Atunci ştiu ce‑mi rămâne de făcut, spuse Porta rân­jind. Începând de azi, lichidez toţi membrii de partid sau S.S.‑iştii pe care‑i găsesc!
Îşi apucă puşca şi‑i manevră chiulasa cu un zgomot ameninţător.
 ― Prostii, spuse Bătrânul. Nu fii tâmpit şi stai liniştit dacă nu vrei să te vezi iar la Torgau.
 ― Fricosule! rânji Porta.
Aşezaţi pe parapetul tranşeei, discutam întorcându‑le spatele ruşilor pe care‑i vedeam plimbându‑se în sectorul lor, la fel de nepăsători. Nu se auzea nici un foc de armă, doar câteva obuze trasoare explodau destul de departe ca să nu fie periculoase. Porta îşi bălăngănea picioarele şi cânta la flaut, în vreme ce pisica torcea pe genunchii lui. Micuţul strigă la Pluto, cocoţat încă în copacul lui:
 ― Dacă vezi ceva venind, anunţă‑ne, ca să dispărem!
 ― S‑a făcut, strigă Pluto cu o voce atât de tunătoare, încât ruşii ne‑au privit cu mirare.
Când au văzut că totul era liniştit, ne‑au făcut semne râzând şi unul dintre ei îi strigă lui Pluto:
 ― Atenţie să nu te tragă curentul acolo sus! Şi îi arătă fumul de la explozia unui obuz.
 ― Mulţumesc pentru sfat, o să fiu atent, strigă Pluto.
 ― Aveţi vodcă la voi? spuse rusul.
 ― Nu, răspunse Pluto.
 ― De‑o săptămână n‑avem! Ce porcărie de război, nici măcar vodcă! Adăpostul vostru e uscat? Noi, din feri­cire, avem o sobă bună. Pluto trâmbiţă cu mâna căuş la gară:
 ― Şi la noi e uscat. Nouă ne lipsesc mai ales femeile. Şi vouă?
 ― Şi nouă! Nimic de cinci luni!
Au făcut semne şi au dispărut. Pluto se întoarse spre noi:
 ― Ştiaţi că cel care a compus cântecul „E atât de fru­mos să fii soldat" s‑a sinucis?
 ― Ia te uită, de ce? întrebă Porta,
 ― Fiindcă atunci când a cunoscut viaţa de soldat şi‑a dat seama că a fost atât de tâmpit când a clocit chestia aia, încât l‑a apucat o tristeţe de moarte şi s‑a spânzurat cu bretelele lui vechi în fâţa uşii colonelului...
Pluto se tăvălea de râs.
În aceeaşi clipă un obuz trasor explodă foarte aproape, Ne‑am răsturnat în tranşee în mijlocul şuierăturilor schi­jelor care ricoşau pe parapet. Ceva mă lovi în spate. Am pus mâna şi un lichid vâscos mi‑a năclăit degetele: sânge! M‑am ridicat uluit. Deodată am căscat gura şi am simţit în vine un fior de gheaţă. Chiar în faţa mea, capul lui Pluto, desprins de trup, mă privea cu ochii stinşi. Un soi de zâmbet îi dezvelea dinţii, fâşii mari din piele atârnau de gâtul sfâşiat care sângera pe pământul uscat.
Am rămas o clipă înlemnit. Apoi am scos un urlet şi am sărit spre parapet. Dacă Bătrânul nu s‑ar fi agăţat de mine, aş fi fost împuşcat pe loc.
L‑am îngropat pe Pluto în pădure, sub un brad. Porta scrijeli o cruce în scoarţa copacului şi scrise numele prie­tenului nostru.
 ― Încă unul dintre bătrânii din '39! oftă Bătrânul. Am rămas foarte puţini dintre veterani!

Micuţul a fost profund zguduit. "Data viitoare o să fie rândul meu, linia vieţii lui abia era mai scurtă decât a mea", gemu el.
Nimeni nu i‑a răspuns. Stege a făcut inventarul averii lui Pluto: un portmoneu vechi care conţinea mărci şi ru­ble; o fotografie mică, făcută de un amator, aproape şearsă, în care se mai distingea încă o fată, ţinând o bicicletă; un briceag, trei chei, un inel sculptat artistic în ea şi două timbre albastre, apoi o scrisoare neterminată, pentru o fata din Hamburg. Era tot ce avea pe acest pă­mânt soldatul de rangul întâi Gustav Eicken.
Am pierdut un camarad minunat. Niciodată nu vom merge cu el, aşa cum hotărâsem, să ne aşezăm pe malul Elbei şi să scuipăm în apă ca să facem cercuri. Am rămas mult timp fără să rostim un cuvânt.

va urma