vineri, 5 februarie 2016

Ciuma (7)

Albert Camus






În timp ce concetăţenii noştri încercau să se împace cu acest neaşteptat exil, ciuma punea paznici la porţile oraşului şi schimba direcţia vapoarelor care erau în drum spre Oran. De la închiderea porţilor nici un vehicol nu intrase în oraş. Începând din această zi, toţi au avut impresia că automobi­lele începuseră să se învârtească într-un cerc. Portul oferea şi el, pentru cei care îl priveau de la înălţimea bulevardelor, o înfăţişare ciudată. Obişnuita animaţie care făcea din el unul din primele porturi de pe coastă, se stinsese brusc. Câteva vase menţinute în carantină, era tot ce se mai vedea. Dar pe cheiuri, macarale mari părăsite, vagoneţii răsturnaţi pe o parte, grămezi singuratice de butoaie sau de saci constituiau o dovadă că şi negoţul murise de ciumă.
În ciuda acestor privelişti ieşite din comun, concetăţe­nilor noştri le era, pe cât se pare, greu să înţeleagă ceea ce li se întâmpla. Existau sentimentele obişnuite ca despărţirea sau frica, dar toţi continuau totodată să pună pe primul plan preocupările personale. Nimeni încă nu acceptase în realitatea ei boala. Cei mai mulţi erau sensibili mai ales la ceea ce le deranja sau le atingea obiceiurile ori interesele lor. Îi sâcâia sau îi irita şi acestea nu sunt sentimente cu care poate fi înfruntată ciuma. Prima lor reacţie, de pildă, a fost să învinuiască administraţia. Răspunsul prefectului faţă de criticile al căror ecou se făcea presa ("Nu s-ar putea lua în conside­raţie o înmuiere a măsurilor preconizate ?") a fost destul de neprevăzut. Până atunci, nici ziarele, nici agenţia Ransdoc nu primiseră o comunicare oficială a statisticilor bolii. Prefectul le comunica, zi de zi, agenţiei, rugând-o să le dea publicităţii printr-un anunţ săptămânal.
Nici atunci, totuşi, reacţia publicului nu fu imediată, într-adevăr, anunţul că a treia săptămână de ciumă numărase trei sute doi morţi nu spunea mare lucru imaginaţiei. Pe de-o parte, poate că nu muriseră toţi de ciumă. Şi, pe de altă parte, nimeni în oraş nu ştia câţi oameni mureau pe săptămână în vremuri obişnuite. Oraşul avea două sute de mii de locuitori. Nu se ştia dacă această proporţie de decese era normală. Este exact genul de preciziuni de care oamenii nu se preocupă niciodată, în ciuda interesului evident pe care ele îl prezintă. Publicului îi lipseau, într-un anume sens, termenii de comparaţie. Şi numai cu timpul, observând creşterea deceselor, opinia publică a căpătat conştiinţa ade­vărului. A cincea săptămâna dăduse într-adevăr trei sute douăzeci şi unu de morţi şi a şasea, trei sute patruzeci şi cinci. Creşterile, cel puţin, erau elocvente. Dar ele nu erau suficient de puternice pentru concetăţenii noştri ca să păstreze, în miezul neliniştii lor, impresia că era vorba de un accident fără îndoială supărător, dar la urma urmelor tem­porar.
Astfel continuau să circule pe străzi şi să se aşeze la mese pe terasele cafenelelor. În ansamblu, nu erau laşi, schimbau între ei mai multe glume decât tânguiri şi aveau aerul că ac­ceptă cu bună dispoziţie nişte inconveniente evident trecătoare. Aparenţele erau salvate. Totuşi, către sfârşitul lunii şi aproximativ în săptămâna de rugăciuni de care va fi vorba mai departe, transformări mai grave au modificat aspectul oraşului nostru. Întâi de toate prefectul a luat măsuri cu privire la circulaţia vehiculelor şi la aprovizionare. Apro­vizionarea a fost limitată şi benzina raţionalizată. S-au prescris chiar economii la electricitate. Numai produsele strict necesare au mai ajuns, pe şosele şi pe calea aerului, la Oran. Astfel, s-a văzut cum circulaţia scade treptat, până ce a devenit aproape inexistentă, s-au văzut magazine de lux închizându-se de la o zi la alta, altele afişând în vitrine anunţuri de interdicţie, pancarte negative, în timp ce şiruri de cumpărători staţionau În faţa uşilor lor.
Oranul a luat astfel o înfăţişare ciudată. Numărul de pie­toni devine considerabil mai mare şi chiar la orele pustii în mod obişnuit mulţi oameni, reduşi la inactivitate prin închiderea magazinelor şi a unor birouri, umpleau străzile şi cafe­nelele. Pentru moment nu erau încă şomeri, ci în concediu. Oraşul dădea atunci, pe la orele trei după-amiază, de pildă, şi sub un cer frumos, impresia falsă a unei cetăţi în sărbă­toare, a cărei circulaţie ar fi fost oprită şi magazinele închise pentru a permite desfăşurarea unei manifestări publice, şi ai cărui locuitori ar fi invadat străzile ca să ia parte la serbări.
Fireşte, cinematografele profitau de acest concediu şi făceau afaceri bune. Dar reţelele pe care filmele circulau în departament erau întrerupte. După două săptămâni, cinema­tografele au fost obligate să-şi schimbe între ele programele şi, după câtva timp, au sfârşit prin a proiecta mereu acelaşi film. Cu toate acestea, încasările nu se micşorau.
Cafenelele, în sfârşit, datorită stocurilor considerabile acumulate într-un oraş în care comerţul cu vinuri şi cu alcooluri deţine primul loc, au putut de asemenea să-şi servească clienţii. La drept vorbind, se bea mult. O cafenea afişând că "vinul prob fereşte de microb" — ideea, familiară dinainte publicului, că alcoolul te apără de boli infecţioase, s-a fixat bine în mintea tuturor. Noapte de noapte, cam pe la ora două, un număr destul de considerabil de beţivi daţi afară din cafenele umpleau străzile cu un şuvoi de pălăvrăgeli optimiste.
Dar toate aceste schimbări, într-un sens, erau atât de ex­traordinare şi se săvârşiseră atât de repede, că nu era uşor să le consideri normale şi durabile. Rezultatul era că puneam mai departe pe primul plan sentimentele noastre personale.
Ieşind de la spital, două zile după închiderea porţilor oraşului, doctorul Rieux l-a întâlnit pe Cottard care-şi ridica spre el aceeaşi faţă a mulţumirii. Rieux l-a felicitat pentru felul cum arăta.
—  Da, îmi merge bine de tot, spunea omuleţul. Spuneţi-mi, domnule doctor, cu ciuma asta a dracului, hm ! începe să se îngroaşe gluma.
Doctorul a recunoscut faptul. Şi celălalt a constatat cu un fel de voioşie:
—  Acum n-are de ce să se mai oprească. Şi totul o să fie dat peste cap.
Au mers un timp împreună. Cottard povestea că un mare băcan din cartierul lui stocase produse alimentare pentru ca să le vândă la preţ de speculă şi că fuseseră descoperite sub patul lui cutii de conserve atunci când au venit să-I ia ca să-l ducă la spital. "A murit acolo. Ciuma nu rentează". Cottard avea astfel capul plin de istorii adevărate sau false, asupra epidemiei. Se spunea, de pildă, că în centru, într-o dimi­neaţă, un om prezentând simptomele ciumei şi în delirul bolii se repezise afară, se aruncase asupra primei femei pe care o văzuse şi o strânsese în braţe răcnind ca avea ciumă.
—  E în regulă ! observă Cottard, pe un ton binevoitor care nu se potrivea cu această afirmaţie, o să înnebunim cu toţii, asta e sigur.
Tot aşa, în după-amiaza aceleiaşi zile, Joseph Grand îi făcuse până la urmă destăinuiri personale doctorului Rieux. Observase pe birou fotografia doamnei Rieux şi îşi întorsese apoi privirea spre doctor. Rieux a răspuns că nevasta lui îşi îngrijea sănătatea în afara oraşului. "Într-un fel, spusese Grand, este un noroc." Doctorul răspunse că era un noroc, fără îndoială, şi că trebuia doar sperat că nevasta i se va vindeca.
— A! făcu Grand, înţeleg.
Şi pentru prima oară de când Rieux îl cunoştea, a început să vorbească uşor, cu elocinţă. Deşi îşi mai căuta şi acum cu­vintele, reuşea aproape tot timpul să le găsească,  parcă s-ar fi gândit de mult la ceea ce tocmai spunea.
Se însurase foarte de tânăr cu o fată săracă de prin împre­jurimi. Tocmai pentru a se însura îşi întrerupsese studiile şi îşi luase o slujbă. Nici Jeanne, nici el nu ieşeau niciodată din cartierul lor. Se ducea s-o vadă la ea acasă şi părinţii ei râdeau puţin de acest pretendent tăcut şi stângaci. Tatăl era feroviar. Când era liber, îl vedeai totdeauna şezând într-un colţ lângă fereastră cu mâinile lui enorme răşchirate pe pulpe, gânditor, privind mişcarea de pe stradă. Mama se ocu­pa totdeauna de gospodărie, Jeanne o ajuta. Era atât de subţirică încât Grand nu putea s-o vadă traversând o stradă fără să fie neliniştit. Vehiculele i se păreau atunci nemăsurat de mari. Într-o zi, în faţa unei prăvălii aranjate de Crăciun, Jeanne, care se uita pierdută la vitrină, se răsucise deodată spre el: "Ce frumos!" El îi strânsese încheietura mâinii. În felul acesta se decisese căsătoria.
Ce-a urmat, după părerea lui Grand, era foarte simplu. Cu toţi se întâmplă la fel: te însori, iubirea mai durează puţin, munceşti. Munceşti atât de mult încât uiţi să mai iubeşti. Jeanne muncea şi ea, de vreme ce şeful de birou nu-şi ţinuse promisiunile. Aci trebuia puţină imaginaţie ca să înţe­legi ce voia Grand să spună. Mai punând la socoteală şi obo­seala, devenise nepăsător, din ce în ce mai tăcut şi n-o susţinuse pe tânăra lui soţie în ideea că era iubită. Un bărbat care munceşte, sărăcia, un viitor ale cărui orizonturi se întu­necă încet, tăcerea serilor în jurul mesei... Într-un asemenea univers nu este loc pentru pasiune. Jeanne suferise probabil. Cu toate acestea rămăsese lângă el: se întâmplă să suferi multă vreme fără să ştii. Anii trecuseră. Mai târziu, ea îl părăsise. Bineînţeles, nu plecase singură. "Te-am iubit mult, dar acum sunt obosită. Nu sunt fericită că plec, dar nu e ne­voie să fii fericit ca s-o iei de la capăt". Asta era, în mare, ceea ce îi scrisese.
La rândul său Joseph Grand suferise. Ar fi putut şi el s-o ia de la cap, cum l-a făcut să observe Rieux. Dar uite, nu mai credea că e posibil.
Pur şi simplu se gândea mereu la ea. Ceea ce ar fi dorit el era să-i scrie o scrisoare să se justifice. "Dar e greu spunea el. De mult mă gândesc la asta. Atâta timp cât ne-am iubit, ne-am înţeles fără cuvinte. Dar iubirea nu durează mult. La un moment dat ar fi trebuit să găsesc cuvintele care ar fi reţi­nut-o, dar n-am putut". Grand îşi ştergea nasul cu un fel de şervet în carouri. Apoi şi-a şters mustăţile. Rieux îl privea.
—  Iertaţi-mă, domnule doctor, zise bătrânul, dar cum să spun ? ... Am încredere în dumneavoastră. Cu dumnea­voastră pot vorbi. Şi atunci, asta mă emoţionează.
Vizibil, Grand se afla la o mie de kilometri de ciumă.
Seara, Rieux i-a telegrafiat soţiei sale că oraşul fusese închis, că el era sănătos, că ea trebuia să continue sa se îngri­jească şi că se gândea la ea.
Trei săptămâni după închiderea porţilor, Rieux a găsit, la ieşirea din spital, un tânăr care îl aştepta.
—  Presupun, îi spune acesta din urmă, că mă recu­noaşteţi.
Lui Rieux i se părea că-l cunoaşte, dar ezita.
—  Am fost la dumneavoastră înaintea acestor eveni­mente, spune celălalt, să vă cer informaţii asupra condiţiilor de viaţă ale arabilor. Mă numesc Raymond Rambert.
— A, da, spune Rieux. Ei bine, aveţi acum un subiect gras de reportaj.
Celălalt părea nervos. Spuse că nu despre asta era vorba şi că venea sa-i ceară doctorului Rieux să-l ajute.
— Îmi cer scuze, adaugă el, dar nu cunosc pe nimeni în oraşul ăsta şi corespondentul ziarului meu are nefericirea să fie imbecil.
Rieux îi propune să meargă împreună până la un dispen­sar de centru, deoarece avea de dat câteva ordine. Au coborât străduţele din cartierul negru. Se apropia seara, dar oraşul, atât de zgomotos altădată la ora asta, părea ciudat de singu­ratic. Câteva sunete de goarnă sub cerul încă auriu dovedeau doar că militarii voiau să pară că-şi fac meseria. Între timp, de-a lungul străzilor abrupte, printre zidurile albăstrii, galben-roşcate şi liliachii ale caselor maure, Rambert vorbea, foarte agitat. Îşi lăsase soţia la Paris. La drept vorbind, nu era soţia lui, dar era acelaşi lucru. Îi telegrafiase îndată ce se închiseseră porţile oraşului; îşi spusese la început că era vorba de o chestiune provizorie, şi căutase doar să-i scrie cât mai des. Confraţii lui din Oran îi spuseseră că nu aveau nici o putere, la poştă fusese refuzat, o secretară de la prefectură îi râsese în nas. După o aşteptare de două ore la o coadă, izbu­tise să i se accepte o telegramă în care scrisese: "Totul e în ordine. Pe curând."
De dimineaţă, sculându-se, îi venise brusc ideea că, la ur­ma urmelor, nu ştia cât timp putea să dureze situaţia asta. Se hotărâse să plece. Cum avea recomandări (în meseria lui ai înlesniri), putuse să ajungă la directorul cabinetului prefectoral şi îi spusese că nu avea nici o legătură cu Oranul, că nu era treaba lui să rămână aici, că se află aici accidental şi că era drept să i se dea voie să plece, chiar dacă, o dată plecat, trebuia să fie supus unei carantine. Directorul îi spusese că înţelege foarte bine, dar că nu se poate face o excepţie, că are să vadă, dar că, de fapt, situaţia era gravă şi nu se putea hotărî nimic.
—  Dar, în sfârşit, eu sunt străin de acest oraş, spusese Rambert.
—  Fără îndoială, dar la urma urmelor, să sperăm că epi­demia n-are să dureze.
În încheiere, directorul încercase să-l consoleze pe Rambert mai adăugând că putea să găsească la Oran material pentru un reportaj interesant şi că nu există eveniment care, dacă te gândeşti bine, să nu aibă partea lui bună. Rambert dăduse din umeri. Ajungeau în centrul oraşului.
—  Este stupid, domnule doctor, înţelegeţi. N-am venit pe lume ca să fac reportaje. Dar poate că am venit pe lume ca să trăiesc cu o femeie. Asta nu este firesc ?
Rieux spuse că în orice caz asta părea de înţeles.
Pe bulevardele din centru nu mai era mulţimea obiş­nuită. Câţiva trecători se grăbeau spre locuinţe îndepărtate. Nici unul nu zâmbea. Rieux credea că din pricina anunţului de astăzi al agenţiei Ransdoc. După douăzeci şi patru de ore concetăţenii noştri reîncepeau să spere. Dar, în aceeaşi zi, cifrele erau încă prea proaspete în memoria fiecăruia.
—  Fiindcă, spune Rambert pe neaşteptate, ea şi cu mine ne-am cunoscut de curând şi ne înţelegem bine.
Rieux nu spunea nimic.
—  Dar vă plictisesc, reia Rambert. Voiam doar să vă întreb dacă nu puteţi să-mi daţi un certificat în care să se afirme că n-am boala asta afurisită. Cred că asta mi-ar putea folosi.
Rieux aprobă din cap, prinse un băieţel care i se repezise printre picioare şi îl repuse încet în picioare. Au pornit din nou şi au ajuns in Piaţa Armelor. Crengile ficuşilor şi pal­mierilor atârnau nemişcate, cenuşii de praf, în jurul unei statui a Republicii, prăfuite şi murdare. S-au oprit sub monument. Rieux tropăia, scuturându-şi unul după altul picioarele lui acoperite cu un fel de grund albicios. S-a uitat la Rambert. Cu pălăria de fetru puţin pe spate, cu gulerul cămăşii descheiat pe sub cravată, prost bărbierit, ziaristul avea un aer încăpăţînat şi îmbufnat.
—  Fiţi sigur că vă înţeleg, spune în sfârşit Rieux, dar raţionamentul dumneavoastră nu este bun. Nu pot să vă dau acest certificat pentru că, de fapt, nu ştiu dacă aveţi sau nu această boală şi pentru că, chiar în cazul că n-o aveţi, nu pot să certific că între secunda în care veţi ieşi din biroul meu şi cea când veţi intra la prefectură nu vă veţi fi infectat. Şi apoi chiar...
—  Şi apoi, chiar ? spune Rambert.
—  Şi apoi, chiar dacă v-aş da acest certificat, nu v-ar fo­losi la nimic.
—  De ce?
—  Pentru că sunt în acest oraş mii de oameni în situaţia dumneavoastră şi nu pot fi totuşi lăsaţi să plece.
—  Dar dacă ei n-au ciumă ?
—  Nu este un argument suficient. Povestea asta este stu­pidă, ştiu foarte bine, dar ea ne priveşte pe toţi. Trebuie luată aşa cum este.
—  Dar eu nu sunt de aici!
—  Începând de acum, din păcate, veţi fi de aici, ca toată lumea.
Celălalt se aprindea:
—  E o chestiune de umanitate, v-o jur ! Poate că nu vă daţi seama ce înseamnă o despărţire ca asta pentru doi oameni care se înţeleg bine.
Rieux nu răspunse imediat. Apoi spuse că el credea că îşi dă seama. Din toate puterile dorea ca Rambert să-şi regăsească soţia şi ca toţi cei ce se iubesc să fie împreună, dar existau ordonanţe şi  legi, exista ciuma, rolul lui era să facă ceea ce trebuia. 
—  Nu, spune Rambert cu amărăciune, nu puteţi să înţelegeţi. Dumneavoastră folosiţi limbajul raţiunii, veniţi dintr-o lume a abstracţiilor.
Doctorul ridică privirea asupra statuii Republicii şi spune că nu ştia dacă foloseşte limbajul raţiunii, dar fo­loseşte limbajul evidenţei şi asta nu e neapărat acelaşi lucru. Ziaristul îşi aranjă cravata:
—  Va să zică înseamnă că trebuie să mă descurc altfel. Dar să ştiţi, reluă el cu un fel de sfidare, din oraşul ăsta tot plec.
Doctorul spune că-l înţelege şi acum, dar că asta nu-l privea.
—  Ba nu, vă priveşte, spune Rambert cu o izbucnire neaşteptată. Am venit la dumneavoastră pentru că mi s-a spus că aţi contribuit într-o mare măsură la hotărârile luate. M-am gândit atunci că cel puţin într-un caz aţi putea desface ceea ce aţi contribuit să se facă. Dar vă este indiferent. Nu v-aţi gândit la nimeni. N-aţi ţinut seamă de cei care erau despărţiţi.
Rieux recunoaşte că, într-un sens, era adevărat, nu voise să ţină cont de asta.
— A! ştiu, face Rambert, o să-mi pomeniţi de serviciul public. Dar binele public este alcătuit din fericirea fiecăruia.
—  Lăsaţi, spune doctorul, care părea să iasă dintr-un moment de neatenţie, e asta şi mai e şi altceva. Nu trebuie să ne judecaţi. Dar greşiţi supărându-vă. Dacă o să puteţi scăpa din aceasta istorie, voi fi cât se poate de fericit. Pur şi simplu, sunt lucruri pe care funcţia mi le interzice.
Celălalt scutura capul cu nerăbdare.
—  Da, n-am dreptate să mă supăr. Şi v-am răpit şi aşa destul timp.
Rieux i-a cerut să-l ţină ia curent cu demersurile sale şi să nu-i păstreze pică. Există, desigur, un teren pe care ei se puteau întâlni. Rambert părea deodată nedumerit:
—  Şi eu cred asta, spune el, după o tăcere, da, o cred împotriva mea şi împotriva a tot ce mi-aţi spus.
Şovăia:
—  Dar nu pot să vă aprob. Îşi trase pălăria pe frunte şi plecă cu un pas rapid.
Rieux l-a văzut intrând în hotelul în care locuia Jean Tarrou.
După un moment doctorul a dat din cap. Ziaristul avea dreptate în nerăbdarea lui de a fi fericit. Dar avea oare drep­tate când îl acuza ? "Dumneavoastră trăiţi într-o lume ab­stractă". Erau oare într-adevăr o lume abstractă acele zile petrecute în spitalul lui în care ciuma o lua din ce în ce mai repede, ridicând la cinci sute media morţilor pe săptămână ? Da, există în nenorocire o parte de abstracţie şi de irealitate. Dar când abstracţia începe să te ucidă, trebuie neapărat să te ocupi de abstracţie. Şi Rieux ştia numai că asta nu este lucrul cel mai uşor. Nu era uşor, de pildă, să conducă acest spital auxiliar (existau trei acum) de care răspundea. Amenajase într-o încăpere dând în sala de consultaţii o cameră de pri­mire. Podeaua scobită forma un lac de apă cu creolină, în mijlocul căruia se afla o insuliţă de cărămizi. Bolnavul era transportat pe insulă, dezbrăcat iute şi hainele lui cădeau în apă. Spălat, uscat, îmbrăcat cu cămaşa aspră a spitalului, trecea pe mâinile lui Rieux apoi era transportat într-una din săli. Fuseseră obligaţi să folosească partea acoperită a curţii de recreaţie a unei şcoli care conţinea acum în total cinci sute de paturi, dintre care aproape toate erau ocupate. După recepţia de dimineaţă, pe care o conducea el însuşi, şi după ce bolnavii erau vaccinaţi şi ganglionii deschişi, Rieux mai verifica statisticile şi se întorcea la consultaţiile lui de după-amiază. Seara, în sfârşit, îşi făcea vizitele sale obişnuite şi se întorcea acasă noaptea târziu. Ieri, la o astfel de oră, mama lui observase, întinzându-i o telegramă a tinerei doamne Rieux, că mâinile doctorului tremurau.
—  Da, spunea el, dar, perseverând, o să fiu mai puţin nervos.
Era voinic şi rezistent. De fapt, încă nu era obosit. Dar vizitele la bolnavi, de pildă, începeau să-i devină insuportabile. A diagnostica febra epidemică însemnă a ridica iute bolnavul şi a-l duce la spital. Atunci începeau într-adevăr abstracţia şi dificultatea, fiindcă familia bolnavului ştia că nu-l va mai vedea pe acesta din urmă decât vindecat sau mort. "Fie-vă milă, domnule doctor!" zicea doamna Loret, mama cameristei care lucra în hotelul lui Tarrou. Ce însemna asta ? Bineînţeles că îi era milă. Dar asta nu folosea nimănui. Trebuia telefonat. Curând răsuna clopoţelul ambulanţei. Ve­cinii, la început, deschideau ferestrele şi se uitau. Mai târziu se grăbeau să le închidă. Atunci începeau zvârcolelile, lacri­mile, efortul să-i convingi, într-un cuvânt, abstracţia. În aceste apartamente supraîncălzite de febră şi spaimă se des­făşurau scene de nebunie. Dar bolnavul era luat şi dus. Rieux putea să plece.
În primele dăţi se mărginise să telefoneze şi să alerge la alţi bolnavi, fără să aştepte ambulanţa. Dar rudele încuiau atunci uşa, preferând tovărăşia ciumei unei despărţiri al cărei sfârşit îl cunoşteau acum. Strigăte, somaţii, intervenţii ale poliţiei şi, mai târziu, ale forţei armate, bolnavul era luat cu forţa. În timpul primelor săptămâni, Rieux fusese obligat să rămână până la sosirea ambulanţei. Apoi, când fiecare medic era însoţit în vizitele lui de către un inspector voluntar, Rieux a putut să alerge din bolnav în bolnav. Dar, în primele zile de ciumă, toate serile au fost ca aceea când intrase la doamna Loret, într-un mic apartament împodobit cu evan­taie şi cu flori artificiale, şi când mama îi primise cu un zâmbet cam strâmb.
—  Sper că nu este febra de care vorbeşte toată lumea.
Iar el, ridicând cearşaful şi cămaşa, contempla în tăcere petele roşii de pe burtă şi de pe coapse, umflătura ganglioni­lor. Mama se uita la picioarele desfăcute ale fetei şi ţipa fără să se poată stăpâni. În toate serile mame ca aceasta urlau astfel, cu un aer abstract, în faţa unor pântece descoperite, purtând toate semnele morţii, în toate serile braţe se agăţau de braţele lui Rieux, cuvinte inutile, promisiuni şi plânsete se amestecau iute, în toate serile clopoţelul ambulanţei dezlănţuia crize la fel de zadarnice ca orice durere. Şi la capătul acestor lungi vizite, în seri mereu asemănătoare, Rieux nu putea să spere nimic altceva decât un şir nesfârşit de scene de acelaşi gen, reînnoite la infinit. Da, ciuma, ca şi abstracţia, era monotonă. Un singur lucru se schimba poate, şi acela era Rieux. O simţea în seara asta, la picioarele monumentului închinat Republicii, conştient doar de indi­ferenţa apăsătoare care începea să-l cuprindă, privind mereu uşa hotelului pe care dispăruse Rambert.
La capătul acestor săptămâni extenuante, după toate aceste înserări în care oraşul se revărsa pe străzi pentru a se învârti în cerc, Rieux înţelegea că nu trebuia să se mai apere împotriva milei. Mila te oboseşte când este nefolositoare. Şi în senzaţia acestei inimi care se închista încet în sinea ei, doctorul găsea singura uşurare a acestor zile strivitoare. Ştia că asta îi va înlesni sarcina. De aceea se bucura. Când mama lui, întâmpinându-l la ora două noaptea, se îndurera de privi­rea goală pe care fiul o aţintea asupra ei, ea deplângea exact singura alinare pe care Rieux putea atunci s-o primească. Pentru a lupta împotriva abstracţiei trebuie să-i semeni puţin. Dar cum putea Rambert să înţeleagă asta ? Abstrac­ţia,  pentru Rambert, era tot ceea ce se opunea fericirii lui. Şi într-adevăr, Rieux ştia că ziaristul avea dreptate într-un anume sens. Dar el mai ştia de asemenea că se întâmplă ca abstracţia să se arate mai puternică decât fericirea şi că tre­buie atunci, şi numai atunci, să ţii seama de ea. Era ceea ce trebuia să i se întâmple lui Rambert şi doctorul a putut s-o afle în amănunt prin destăinuirile pe care Rambert i le-a făcut ulterior. El a putut astfel să urmărească, şi pe un plan nou, acest fel de luptă posomorâtă între fericirea fiecărui om şi abstracţiile ciumei, lupta care constituia întreaga viaţă a oraşului nostru în timpul acestei lungi perioade.


va urma


























Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu