CORĂBIILE TIMPULUI (50)

STEPHEN BAXTER

Emergenţa

Dar – s-ar putea să nu vă surprindă lucrul ăsta, dacă m-aţi urmărit până aici – această stare sufletească, un soi de împăcare elegiacă, nu persistă prea mult în mine!
Am început să mă uit în jur. M-am sforţat să aud, să văd până în cel mai mic amănunt cea mai neînsemnată fărâmă din cochilia de lumină ce mă împresura, însă o vreme n-am perceput decât o tăcere infinită şi o strălucire intolerabilă.
Devenisem un fir imaterial, probabil nemuritor, şi înglobat în această înfăptuire de nedepăşit: un univers în care forţele şi particulele erau în totalitate puse la dispoziţia Minţii. Era magnific, însă teribil, inuman, înfiorător – şi un fel de deznădejde zdrobitoare pogorî asupra mea.
Oare trecusem dincolo de fiinţă, în ceva care nu era nici fiinţă, nici nefiinţă? Ei bine, dacă aşa era – descopeream eu -, încă nu simţeam tihna Eternului. Încă aveam un suflet de om, cu întreaga încărcătură de curiozitate şi cu setea de acţiune care fuseseră dintotdeauna componente ale naturii umane. Sunt prea occidental, şi în scurt timp mă săturasem de acest interval de Contemplaţie incorporală!...
Apoi, după o perioadă nemăsurată, mi-am dat seama că luminozitatea cerului nu era absolută. La limitele câmpului meu vizual exista un soi de ceaţă – o întunecare de-abia perceptibilă.
M-am uitat de-a lungul câtorva ere geologice, aşa mi se păru, şi am considerat, de vreme ce am aşteptat atât de mult, că ceaţa devenea mai desluşită. La marginea câmpului meu vizual era un soi de cerc, ca şi cum aş fi privit prin gura unei peşteri. Iar apoi, în mijlocul acelei guri spectrale de peşteră, am desluşit un nor neregulat, o pată pe strălucirea atotprezentă: am văzut o aglomerare de bare şi discuri grosolane, toate indistincte, dispuse aidoma unor năluci deasupra stelelor. Într-un colţ al acestei imagini se găsea un cilindru colorat în verde pur.
Am simţit o nerăbdare pătimaşă. Oare ce era această erupţie de umbre în Amiaza interminabilă a Istoriei Optime?
Gura de peşteră din preajmă deveni mai clară; m-am întrebat dacă nu cumva era vreo amintire ascunsă din Paleocen. În ceea ce priveşte grămada nebuloasă de bare şi discuri, am avut impresia că mai văzusem acea dispunere şi înainte: îmi părea la fel de cunoscută ca propria mea mână, mi-am spus, şi totuşi, în acest context modificat, nu mă simţeam în stare să o recunosc...
Imediat, înţelegerea năvăli asupra mea. Barele şi celelalte componente erau Maşina Timpului – liniile de-acolo, acoperind acea constelaţie, erau profilurile de alamă din care fabricasem structura de rezistenţă a dispozitivului, iar acele discuri, încercuite de galaxii, trebuie să fi fost cadranele cronometrice. Era maşina mea iniţială, pe care o crezusem pierdută, dezasamblată şi, în cele din urmă, distrusă în atacul german asupra Londrei, din anul 1938!
Coagularea acestei viziuni continuă încetul cu încetul. Barele de alamă licăriră – am văzut că se aşternuse un pic de praf pe feţele cadranelor cronometrice, ale căror limbi se roteau nebuneşte -, şi am recunoscut licărul de Plattnerită care scălda cuarţul dopat din infrastructură. M-am uitat în jos şi am desluşit doi cilindri mai întunecaţi, groşi şi mari – erau propriile mele picioare, îmbrăcate în tercotul de junglă, iar acele obiecte palide şi cu păr pe ele, complexe, pesemne că îmi erau mâinile, aşezate pe manetele de control ale aparatului!
Acum, în cele din urmă, am înţeles sensul „gurii de peşteră”. Era cadrul orbitelor mele, al nasului şi al obrajilor în jurul câmpului vizual: iarăşi priveam în afară din cea mai întunecată cavernă – propriul meu craniu.
Parcă aş fi fost coborât în propriul meu trup. Degetele şi picioarele se ataşară la conştiinţă. Puteam să percep manetele, reci şi ferme, în mână, şi o broboană de sudoare mă furnică uşor pe frunte. Semăna puţin, îmi închipui, cu momentul trezirii dintr-un leşin provocat de cloroform; domol, subtil, îmi reveneam în fire. Iar acum am simţit un zgâlţâit şi senzaţia de prăbuşire a călătoriei în timp.
Dincolo de Maşina Timpului nu exista decât beznă – n-am izbutit să zăresc nimic din lume -, însă am fost în stare să-mi dau seama, după oscilaţiile în descreştere, că maşina încetinea. M-am uitat în jur şi am fost răsplătit cu povara unui cap greu pe ciotul grumazului; după starea mea incorporală, parcă aş fi răsucit o piesă de artilerie. În imaginea mea însă rămăseseră doar urme vagi din Istoria Optimală; aici, un mănunchi de roiuri galactice, acolo, un crâmpei de lumină astrală. În acea ultimă clipă, înainte ca legătura intangibilă să mi se curme, am văzut din nou silueta rotundă şi solemnă a Observatorului, cu ochii săi imenşi şi gânditori.
Apoi dispăru cu totul, şi am devenit din nou pe deplin eu însumi. Am simţit un şuvoi de bucurie sălbatică, primitivă!
Maşina Timpului se opri cu o zvâcnitură. Aparatul se rostogoli, iar eu am zburat cu capul înainte prin aer, într-o beznă de smoală.

M-am pomenit în urechi cu o bubuitură de trăsnet. O ploaie grea şi neîntreruptă îmi cădea brutal pe creştet şi pe cămaşa de junglă. Într-o clipă, m-am udat până la piele. Ce mai întâmpinare înapoi la corporalitate, mi-am zis!
Fusesem aruncat pe un petic de iarbă jilavă şi moale, în faţa maşinii răsturnate. Era întuneric beznă. Se părea că mă aflam pe o mică pajişte, înconjurat de nişte tufişuri ale căror frunze dansau sub stropii de ploaie. Picăturile ce ricoşau alcătuiau un norişor în jurul aparatului. În apropiere, am auzit susurul unei ape şi ploaia care răpăia pe acea întindere lichidă mai mare.
M-am ridicat şi m-am uitat împrejur. În vecinătate, se găsea o clădire, vizibilă numai ca un contur pe cenuşiul de cărbune al văzduhului. Am remarcat o slabă strălucire verzuie, venind de sub maşina răsturnată, care emana de la un flacon – un cilindru de sticlă cu înălţimea de vreo şase inci. Era un şip de medicamente obişnuit, gradat, de opt uncii77. În mod limpede, fusese prins în cadrul maşinii, însă acum căzuse în iarbă.
M-am aplecat să ridic flaconul. Sclipirea verzuie provenea de la pulberea din interior: era Plattnerită.
M-am auzit strigat pe nume.
M-am întors uluit. Glasul fusese slab, aproape înăbuşit de vâjâitul ploii pe pajişte.
La nici zece picioare de mine, se afla o siluetă: măruntă, ca de copil, dar cu creştetul şi spinarea acoperite de păr lung şi lins, pe care ploaia îl lipise de pielea palidă. Ochii enormi, cenuşii-roşietici, erau aţintiţi asupra mea.
— Nebogipfel?...
Numaidecât, un circuit se închise în mintea mea buimacă.
M-am întors şi am cercetat din nou contururile solide ale clădirii. Puteam vedea un balcon de fier, în altă parte bucătăria mare, cu o ferestruică întredeschisă, iar acolo, forma masivă a laboratorului...
Era căminul meu; maşina mă depusese pe gazonul în pantă din spate, dintre casă şi Tamisa. Mă întorsesem – după toate peripeţiile – în Richmond!

Un cerc se închide

Încă o dată – exact aşa cum mai făcusem, în urmă cu atât de multe cicluri ale Istoriei – am pornit împreună cu Nebogipfel pe Petersham Road, către casa mea. Ploaia şuiera pe caldarâm. Era aproape întuneric beznă – de fapt, singura lumină provenea de la borcanul cu Plattnerită, care strălucea aidoma unui bec electric slab, aruncând o reflexie înceţoşată pe chipul lui Nebogipfel.
Am trecut cu degetele peste feroneria delicată şi familiară a gardului din faţa zonei. Iată o privelişte pe care socotisem că nu aveam să o mai văd vreodată: faţada ce se voia elegantă, pilaştrii verandei, dreptunghiurile întunecate ale ferestrelor mele.
— Ai iarăşi amândoi ochii, i-am atras atenţia lui Nebogipfel în şoaptă.
El coborî privirea spre trupul său reînnoit, deschizându-şi palmele, astfel că pielea lividă îi lucea în lumina Plattneritei.
— Nu am nevoie de proteză, spuse el. Nu mai am nevoie, fiindcă am fost reconstruit, ca şi tine.
Eu mi-am aşezat mâinile pe piept. Materialul cămăşii era scorţos, aspru la pipăit, iar propriul meu stern era rigid, dedesubt. Totul părea destul de consistent. Şi încă părea să fie persoana mea – adică, posedam o continuitate a conştiinţei, un unic traiect, scânteietor, al memoriei, care ducea înapoi prin întregul hăţiş de Istorii, până la vremurile mai simple când eram băiat. Însă nu puteam fi acelaşi om – căci fusesem dezmembrat în acea Istorie Optimă şi refăcut aici. M-am întrebat în ce măsură acel univers strălucitor rămăsese în mine.
— Nebogipfel, tu îţi aduci aminte multe din toate astea – după ce am trecut de Hotarul de la începutul timpului -, de cerul luminos şi aşa mai departe?
— Absolut totul. Ochii săi erau negri. Tu, nu?
— Nu sunt sigur, am răspuns. Acum, am impresia că a fost un fel de vis – mai ales aici, în ploaia asta englezească, rece.
— Dar Istoria Optimă este realitatea, şopti Morlocul. Toate astea – făcu cu mâna spre inocentul Richmond -, toate aceste Istorii sub-Optime, parţiale, ăsta este visul.
Am ridicat borcanul de Plattnerită din mâna mea. Era un recipient de medicamente obişnuit, cu dop de cauciuc. Inutil să mai spun că n-aveam nici cea mai vagă idee de unde venise, nici cum ajunsese printre longeroanele maşinii mele.
— Ei bine, borcanul e destul de real, am rostit eu. Într-adevăr, o soluţie tare elegantă, nu? Precum închiderea unui cerc.
Am păşit către uşă.
— Cred că ar fi mai bine să te tragi înapoi – cât să nu fi văzut – înainte de a suna.
El se retrase în umbra verandei, şi în curând era complet invizibil.
Am acţionat cordonul soneriei.
Am auzit cum se deschidea o uşă, un strigăt uşor – „Vin acum!” apoi nişte paşi grei, nervoşi, pe scară. În broască zornăi o cheie, şi uşa se întredeschise.
O lumânare, sfârâind într-un suport de alamă, fu împinsă prin cadru spre mine, şi apăru chipul larg şi rotund al unui bărbat tânăr, cu ochii umflaţi de somn. Avea douăzeci şi trei sau douăzeci şi patru de ani, şi purta un halat ponosit, ros până la urzeală, aruncat peste o cămaşă de noapte boţită. Părul, şaten-nisipiu, i se ridica din părţile laterale ale ciudatului său craniu mare.
— Da? rosti scurt. Este trecut de trei dimineaţa, ştiai...
Nu fusesem sigur ce intenţionam să spun, însă acum că venise momentul, toate cuvintele îmi fugiră din minte. Am suferit acel şoc bizar, tulburător, al recunoaşterii. Nu cred că vreo persoană din secolul meu ar putea vreodată să se obişnuiască cu experienţa întâlnirii cu sine însuşi, indiferent de câte ori ar fi exersat-o – iar în acea clipă, peste vălmăşagul de sentimente se adăuga încă un gen de amărăciune. Căci acesta nu mai reprezenta doar o versiune mai tânără a mea, ci era, totodată, şi strămoşul direct al lui Moses. Era ca şi cum aş fi stat faţă în faţă cu un frate mai tânăr pe care îl socotisem pierdut.
El îmi cercetă chipul din nou, de data asta, cu suspiciune.
— Ce naiba vrei? De regulă, nu vreau să am de-a face cu negustorii ambulanţi, înţelegi, chiar dacă ar fi fost perioada potrivită a zilei.
— Nu, am zis eu cu blândeţe. Ştiu că nu.
— O, aşadar ştii?
Dădu să trântească uşa, însă observă ceva pe figura mea – puteam să-i văd privirea -, un fantomatic semn de recunoaştere.
— Cred c-ar fi mai bine să-mi spui ce vrei.
Timid, am scos flaconul cu Plattnerită de la spate.
— Am asta pentru dumneata.
Sprâncenele i se ridicară când remarcă bizara strălucire verzuie a flaconului.
— Ce este?
— Este... cum să-ţi explic? E un fel de mostră. Pentru dumneata.
— O mostră de ce?
— Nu ştiu, am minţit eu. Mi-ar plăcea să descoperi dumneata.
El se uită curios, dar încă şovăitor, iar acum, pe trăsăturile sale, se instală o expresie de încăpăţânare clară.
— Ce anume să descopăr?
Începeam să mă enervez din pricina acestor întrebări prosteşti.
— La naiba, omule, chiar n-ai niciun pic de iniţiativă? Fă nişte experimente...
— Nu sunt sigur că îmi place tonul dumitale, rosti el arogant. Ce fel de experimente?
— Of!
Mi-am trecut o mână prin părul ud; o astfel de trufie nu-i şedea bine unui bărbat tânăr, mi-am zis eu.
— Este un mineral nou, poţi să te convingi!
El ridică din sprâncene, cu o suspiciune îndoită.
M-am aplecat şi am aşezat flaconul pe trepte.
— O să-l las aici. Poţi să te uiţi la el când vei fi gata – iar eu ştiu că vei fi gata. Nu vreau să-ţi irosesc timpul.
M-am întors şi am coborât scara, sunetul paşilor mei prin ploaie răsunând pe pietriş.
Când m-am uitat îndărăt, am observat că ridicase flaconul, şi strălucirea verde a acestuia îndulcea umbrele pe care lumânarea i le arunca pe chip.
— Dar numele dumitale...! strigă el.
Am simţit un imbold de moment.
— Este Plattner, am spus.
— Plattner? Ne cunoaştem?
— Plattner, am repetat cu oarecare nerăbdare, şi am căutat o minciună mai amănunţită în tainiţele întunecate ale creierului meu. Gottfried Plattner...
Parcă aş fi auzit pe altcineva rostind aceste lucruri – însă imediat ce vorbele îmi ieşiră din gură, am ştiut că, într-un fel, fuseseră inevitabile.
Se terminase; cercul era închis!
El continuă să strige, dar eu m-am îndepărtat hotărât de poartă, în josul dealului.

Nebogipfel mă aştepta înapoia casei, aproape de Maşina Timpului.
— Gata, i-am zis eu.
Prima geană a zorilor pătrunsese prin cerul înnorat, şi l-am văzut pe Morloc ca pe un fel de siluetă granulată: îşi ţinea mâinile strânse la spate, părul i se lipise de spinare şi ochii îi erau nişte iazuri enorme, roşii ca sângele.
— Arăţi ca naiba! i-am spus cu bunătate. Ploaia asta...
— Nu contează cine ştie ce.
— Ce vei face acum?
— Ce vei face tu?
Drept răspuns, m-am aplecat şi am tras de Maşina Timpului. Ea se răsuci, zgâlţâindu-se ca un pat vechi, şi se stabiliză pe gazon cu un pocnet gros. Am trecut cu mâna peste cadrul deteriorat al aparatului; pe barele de cuarţ şi pe şa se aşezaseră muşchi şi bucăţele de iarbă, iar una dintre şine era îndoită, pierzându-şi forma.
— Poţi să mergi acasă, ştii, zise el. În 1891. Este limpede că ai fost adus înapoi, de Observatori, în Istoria ta originală – în versiunea primordială a lucrurilor. Nu-i nevoie decât să călătoreşti în viitor câţiva ani.
M-am gândit la perspectiva asta. Din anumite puncte de vedere, ar fi fost confortabil să revin în acea epocă tihnită, la carapacea mea de posesiuni, tovărăşii şi realizări. Şi m-aş fi bucurat din nou de compania unora dintre acei vechi amici ai mei – Filby şi toţi ceilalţi. Însă...
— Aveam un prieten, în 1891, i-am spus lui Nebogipfel. Mă gândeam la Scriitor. Un camarad tânăr, doar. Un individ bizar în anumite privinţe – foarte înflăcărat – şi totuşi cu un mod de a percepe lucrurile... Părea să vadă dincolo de suprafaţă – dincolo de acel Aici şi Acum care ne obsedează pe noi toţi -, în inima proceselor: să vadă tendinţele, curenţii de adâncime ce ne leagă de trecut şi de viitor. Avea viziunea micimii Umanităţii, cred, faţă de grandiosul talaz al timpului evoluţionar. Şi am impresia că îl irita lumea în care era captiv, cu nesfârşitele rânduieli lente ale societăţii – până şi propria sa natură umană bolnăvicioasă. Parcă ar fi fost un străin în propria lui epocă, înţelegi? Şi, dacă m-aş întoarce acasă, aşa m-aş simţi şi eu. În afara vremii. Căci, indiferent cât de solidă ar părea această lume, eu aş şti întotdeauna că o mie de universuri, cu deosebiri mai mici sau mai mari, se găsesc pretutindeni în jurul ei – doar că nu pot fi atinse. Am devenit un monstru, am senzaţia... Prietenii mei vor trebui să considere că m-am pierdut în timp şi să mă deplângă în ce fel vor găsi de cuviinţă.
Chiar pe măsură ce rosteam acestea, hotărârea mi se închegă în minte.
— Încă mai am o chemare. Încă n-am îndeplinit misiunea pe care mi-am stabilit-o singur, când am revenit în timp după acea primă vizită. Aici s-a închis un cerc, dar altul rămâne deschis, atârnând ca un os frânt, în viitorul îndepărtat...
— Înţeleg, spuse Morlocul.
Am urcat pe şaua maşinii.
— Dar cu persoana ta cum rămâne, Nebogipfel? Vii cu mine? Pot să-mi imaginez un rol pentru tine acolo şi nu vreau să te las blocat în acest loc.
— Mulţumesc, dar nu vin. Nu voi zăbovi aici prea multă vreme.
— Unde te vei duce?
El îşi ridică faţa. Acum, ploaia se domolise, însă mai burniţa uşor din cerul tot mai luminos, prelingându-se pe enormele cornee ale ochilor săi.
— Şi eu sunt conştient de închiderea cercurilor, zise el. Dar încă sunt curios în legătură cu ceea ce se găseşte dincolo de ele...
— Ce vrei să zici?
— Dacă te-ai fi întors aici şi ţi-ai fi împuşcat alter ego-ul mai puţin vârstnic – ei bine, n-ar fi apărut nicio contradicţie cauzală. În schimb, ai fi creat o nouă Istorie, o altă, variantă în Multiplicitate, în care ai murit de tânăr, de mâna unui străin.
— Asta mi-e destul de clar, acum. Niciun paradox nu este cu putinţă într-o singură Istorie, din cauza existenţei Multiplicităţii.
— Însă, continuă calm Morlocul, Observatorii te-au adus aici ca să ai posibilitatea de a transmite Plattnerita propriei tale persoane – ca să poţi iniţia succesiunea de evenimente ce a dus la realizarea celei dintâi Maşini a Timpului şi la naşterea Multiplicităţii. Aşadar, există o închidere mai amplă – a Multiplicităţii în ea însăşi.
Am văzut unde voia să bată.
— În definitiv, există un soi de buclă cauzală închisă, am rostit eu, ca un vierme care îşi mănâncă propria-i coadă... Multiplicitatea n-ar fi putut lua fiinţă, dacă Multiplicitatea n-ar fi fiinţat de la început!
Nebogipfel spuse că Observatorii considerau că rezolvarea acestui Paradox Final necesita existenţa altor Multiplicităţi, a unei Multiplicităţi de Multiplicităţi.
— Pentru a dezlega această buclă cauzală este necesar, din punct de vedere logic, un ordin superior, rosti Nebogipfel, exact aşa cum Multiplicitatea noastră este cerută pentru a dezlega paradoxurile unei singure Istorii.
— La naiba, Nebogipfel! Mintea mi se învârteşte la gândul ăsta. Ansambluri paralele de universuri – oare e posibil?
— Mai mult decât posibil, zise el. Iar Observatorii intenţionează să călătorească acolo.
Îşi coborî privirea de la cer. Acum, zorile erau foarte luminoase, şi am văzut că pielea albicioasă din jurul ochilor i se încreţea din pricina disconfortului.
— Şi mă vor lua cu ei. Nu-mi pot închipui vreo aventură mai mare... tu poţi?
Stând acolo pe şaua maşinii mele, m-am uitat în jur pentru ultima oară, la acei zori comuni, apoşi, de undeva din secolul al XIX-lea. Casele, pline de oameni adormiţi, se profilau peste tot pe Petersham Road; am simţit mirosul umezelii din iarbă, iar undeva pocni o uşă, când un lăptar sau un poştaş îşi începu ziua de lucru.
N-aveam să mă mai întorc vreodată aici, ştiam bine.
— Nebogipfel, când veţi ajunge în această Multiplicitate mai vastă, ce se va întâmpla?
— Există multe ordine ale Infinitului, rosti liniştit Nebogipfel, în vreme ce ploaia uşoară i se scurgea pe trăsăturile feţei. Este ca o ierarhie: din structuri universale – şi ambiţii.
Glasul său încă păstra acel gângurit molcom de Morloc – cu intonaţii de-a dreptul stranii – şi totuşi era pătruns de mirare.
— Constructorii poate că stăpâneau un univers, însă n-a fost suficient. Aşa că au provocat Finitudinea, au atins Hotarul Timpului şi au trecut prin el, oferind posibilitatea Minţii să colonizeze şi să locuiască toate universurile Multiplicităţii, însă, pentru Observatorii din Istoria Optimă, nici măcar acest lucru nu este suficient şi caută modalităţi de a ajunge dincolo, în Ordinele superioare al Infinităţii...
— Şi dacă reuşesc? Îşi vor găsi odihna?
— Nu există odihnă. Nu există limită. Nu există sfârşit pentru Dincolo – nici graniţă pe care Viaţa şi Mintea să nu o poată provoca şi sparge.
Palma mea se strânse pe manetele maşinii, iar întreaga construcţie gheboşată se legănă ca o ramură în vânt.
— Nebogipfel, eu...
El îşi ridică mâna.
— Du-te, zise Morlocul.
Mi-am tras răsuflarea, am apucat maneta cu ambele mâini şi am pornit cu o bufnitură.


va urma