CORĂBIILE TIMPULUI (51)

STEPHEN BAXTER

Valea Tamisei

(ZIUA 292 495 940)

Indicatoarele cadranelor mele cronometrice începură să se rotească nebuneşte. Soarele se transformă într-o dâră de foc, apoi se contopi într-un arc strălucitor, cu Luna ca o panglică învolburată, fluctuantă. Arborii tremurau prin anotimpuri, aproape prea rapid pentru a-i urmări. Cerul căpătă o minunată nuanţă de albastru-închis, ca al unui crepuscul din toiul verii, cu nori ce deveneau invizibili, din fericire.

Forma translucidă, înceţoşată, a casei mele îmi dispăru numaidecât din vedere. Peisajul deveni vag, iar încă o dată splendida arhitectură din Era Construcţiilor năpădi Dealul Richmond ca o maree. N-am văzut niciuna dintre ciudăţeniile ce caracterizaseră crearea Istoriei lui Nebogipfel: încetinirea rotaţiei Pământului, realizarea Sferei din jurul Soarelui şi aşa mai departe. În prezent, urmăream acel talaz de un verde intens urcând coama dealului şi rămânând acolo, fără întreruperea iernii, şi am ştiut că ajunsesem în acea epocă viitoare, mai fericită, în care Britania se întorsese la un climat mai cald – era din nou ca în Paleocen, mi-am spus eu, cu un fior de nostalgie.

Am rămas atent după vreun semn al Observatorilor, însă n-am putut să zăresc vreo urmă a lor. Acum, Observatorii – acele minţi colosale, de neimaginat, piscurile marilor recife de inteligenţă ce populau Istoria Optimă – terminaseră cu mine, iar destinul meu se afla în propriile-mi mâini. Aceasta îmi trezi o satisfacţie sumbră, şi – când evidenţa zilelor de pe cadranul meu trecu de Două Sute Cincizeci de Mii – am tras cu grijă de maneta de oprire.

Am zărit pentru ultima oară Luna învârtindu-se prin fazele sale, pierind în întunecime. Mi-am adus aminte că plecasem, împreună cu Weena, în acea drumeţie finală la Palatul de Porţelan Verde, chiar înaintea perioadei pe care micuţa Eloie o numea Nopţile Negre, acea beznă desăvârşită din timpul Lunii noi, când Morlocii ieşeau la suprafaţă şi îşi făceau voia cu Eloii. Cât de nesăbuit fusesem, mi-am zis acum! Cât de impetuos şi de nesocotit am putut să fiu – cât de neatent cu biata Weena – când am pornit într-o asemenea expediţie, la aşa o vreme de primejdie.
Ei bine, m-am gândit eu cu o undă de amărăciune, acum mă întorsesem şi eram hotărât să îndrept greşelile trecutului meu, sau să mor în această încercare.
Cu un zvâcnet, maşina mă scoase din tumultul cenuşiu, iar lumina Soarelui năvăli peste mine, apăsătoare, fierbinte şi directă. Cadranele cronometrice se opriră cu un răpăit: era Ziua 292 495 940 – exact ziua, din anul de graţie 802701, în care o pierdusem pe Weena.

Stăteam pe panta familiară a dealului. Razele Soarelui erau strălucitoare şi a trebuit să-mi duc mâna la ochi. Deoarece lansasem maşina din grădina situată în spatele curţii, şi nu din laborator, mă găseam poate la douăzeci de iarzi mai jos de acea mică parcelă de rododendroni decât atunci când ajunsesem aici pentru întâia oară. Îndărătul meu, ceva mai sus pe panta dealului, am văzut binecunoscutul profil al Sfinxului-cel-Alb, cu surâsul său indescifrabil încremenit pe vecie. Baza de bronz rămăsese acoperită de cocleală, deşi ici-colo puteam să observ locurile în care reliefurile ştanţate fuseseră turtite de strădaniile mele zadarnice de a pătrunde în camera din interior, pentru a recupera Maşina Timpului ce îmi fusese furată, iar iarba era răscolită şi retezată, arătând pe unde trăseseră Morlocii aparatul înăuntrul piedestalului.

Acum, maşina furată se găsea acolo, mi-am dat eu seama, înfiorat. Era ciudat să mă gândesc că maşina cealaltă se afla la doar câţiva metri de mine, în obscuritatea acelei încăperi, în vreme ce eu stăteam pe această copie, desăvârşită din toate punctele de vedere, care scânteia pe gazon!

Am detaşat manetele de control şi le-am băgat în buzunar, apoi am păşit pe pământ. După poziţia Soarelui, am socotit că trebuia să fie, pesemne, trei după-amiaza, iar aerul era cald şi umed.
Pentru a-mi face o imagine mai cuprinzătoare asupra lucrurilor, am mers poate jumătate de milă către Sud-Est, până la coama ce fusese Dealul Richmond. Pe vremea mea, aici se găsea zona rezidenţială, cu faţadele ei costisitoare şi priveliştile ample către râu şi către ţinutul dinspre Vest; acum, un pâlc rar de copaci escaladase creasta dealului – nu se mai zărea nici urmă din zona rezidenţială şi mi-am închipuit că până şi fundaţiile caselor trebuie că fuseseră spulberate de acţiunea rădăcinilor copacilor -, dar, exact ca în 1891, peisajul rural se întindea înspre miazăzi şi apus până în zare, deosebit de fermecător.

În acest loc fusese aşezată o bancă, din acel metal galben pe care îl mai văzusem înainte; era mâncată de rugină roşie, iar braţele ei erau alcătuite după imaginea unor făpturi din cine ştie ce legendă dată uitării. O urzică, cu frunze mari, pătate frumos cu cafeniu, urcase pe bancă, însă am îndepărtat-o – şi asta fără să mă înţepe – şi m-am aşezat, căci deja îmi era cald şi năduşeam.

Soarele atârna destul de jos în văzduh, către Vest, iar lumina sa scânteia printre edificiile răsfirate şi apele ce punctau peisajul înverzit. Ceaţa arşiţei atârna pretutindeni deasupra pământului. Timpul şi răbdătoarele evoluţii ale geologiei metamorfozaseră acest ţinut din zilele mele, dar puteam recunoaşte câteva detalii, care, deşi remodelate, încă existau, iar frumuseţea de vis a „văii nepereche a Tamisei”, cântată de poeţi, tot mai dăinuia. Panglica de argint a râului se îndepărtase de mine; aşa cum am pomenit în altă parte, Tamisa tăiase cotul de pe cursul său şi înainta direct dinspre Hampton spre Kew. Râul îşi adâncise matca, astfel că Richmondul se găsea acum aşezat deasupra unei văi largi, poate la o milă de apă. Am avut impresia că identific ceea ce odinioară fusese Insula Glover într-un fel de dâmb împădurit, din centrul vechii albii. Lunca Petershamului îşi păstrase multe dintre caracteristicile profilului modern, dar se ridicase mult deasupra nivelului râului, şi mi-am închipuit că acea zonă era mult mai puţin mlăştinoasă decât în vremea mea.

Marile clădiri ale acestei epoci erau risipite în peisaj, cu parapetele lor complicate şi coloanele înalte, elegante şi lăsate în ruină: frânturi ale osului arhitectural ieşit din coasta acoperită cu verdeaţă a coamei dealului. Cam la o milă de mine am zărit acel edificiu impunător, o masă de granit şi aluminiu, la care urcasem în prima seară. Din loc în loc, figuri grandioase, la fel de superbe şi de enigmatice ca Sfinxul meu, îşi ridicau capetele din vegetaţia omniprezentă, iar pretutindeni puteam să disting cupolele şi puţurile ce constituiau emblema Morlocilor. Enormele flori ale acestei perioade îndepărtate creşteau peste tot, cu petalele lor scânteietoare, de culoare albă, şi frunzele lucioase. Nu era pentru prima dată când acest ţinut, cu inflorescenţele lui extraordinare şi de o frumuseţe rară, cu pagodele şi cupolele cuibărite prin verdeaţă, îmi aminti de Grădinile Regale Botanice din Kew, din veacul meu; însă era un Kew care pusese stăpânire pe întreaga Anglie, după care se sălbăticise şi căzuse în paragină.
În zare, se înălţa o măreaţă construcţie pe care nu o observasem înainte. Era aproape pierdută în ceţurile din Nord-Vest, în direcţia Windsorului modern, dar era prea îndepărtată şi prea vagă pentru a desluşi vreun detaliu. Mi-am făgăduit că, într-o bună zi, aveam să străbat drumul până la Windsor, căci, în mod cert, dacă vreun lucru din zilele mele supravieţuise evoluţiei şi ruinei mileniilor ce trecuseră, acesta nu putea fi decât vestigiile masivei citadele normande de acolo.

M-am întors şi am văzut ţinutul rural întinzându-se înspre acel Banstead modern, şi am remarcat alternanţa de crânguri şi coline, punctată ici-colo de sclipirea apei, care îmi devenise cunoscută din vremea explorărilor mele anterioare. Iar în acea direcţie – poate la optsprezece-douăzeci de mile distanţă – să afla Palatul de Porţelan Verde. Uitându-mă într-acolo, am avut impresia că pot să disting ceva din turnurile acelei structuri, însă ochii mei nu mai erau ceea ce fuseseră odinioară, aşa că nu eram sigur.

Mersesem până la Palat, împreună cu Weena, în căutare de arme şi de alte provizii cu care să pot lupta împotriva Morlocilor. Într-adevăr, dacă îmi aminteam bine, eu – acel alter ego anterior – pesemne că scotoceam prin interiorul zidurilor lustruite, de culoare verde, chiar în clipa de faţă!

La vreo zece mile depărtare, un obstacol se interpunea între mine şi Palat, un crâmpei de pădure neguroasă. Chiar şi la lumina zilei părea o pată întunecată, sinistră, de cel puţin o milă jumătate lăţime. Purtând-o în braţe pe Weena, străbătusem acel codru fără mari probleme, întâia dată, căci aşteptasem ziua pentru a-l traversa, însă a doua oară, când ne întorceam de la Palat (astăzi, adică!) aveam să las nerăbdarea şi oboseala să-mi răpească ce era mai bun în mine. Decis să revin la Sfinx cât mai curând posibil şi să mă apuc să-mi recuperez maşina, urma să pătrund în acea pădure pe întuneric – şi să adorm -, iar Morlocii aveau să năvălească asupra noastră şi să o răpească pe Weena.

Fusesem norocos că scăpasem cu viaţă din acea nebunie, ştiam; dar în ceea ce o priveşte pe sărmana Weena...

Am reuşit să-mi alung sentimentele de ruşine, deoarece acum, mă aflam aici – mi-am amintit – ca să plătesc pentru toate acestea.
Era suficient de devreme să pot ajunge la acel codru înainte ca lumina zilei să dispară. Nu dispuneam de arme, fireşte, însă scopul meu aici nu era să lupt cu Morlocii – terminasem cu asta ci pur şi simplu să o salvez pe Weena. Iar pentru asta, am socotit eu, n-aveam nevoie de arme mai puternice decât intelectul şi pumnii.

O plimbare

Maşina Timpului părea foarte expusă, aşa cum stătea pe coama dealului, cu alama şi nichelul scânteind, şi, fiindcă n-aveam deloc intenţia de a o folosi din nou, am hotărât să o ascund. În preajmă se afla un crâng, şi am târât dispozitivul gheboşat până acolo, după care l-am acoperit cu ramuri şi frunze. Această acţiune necesită ceva efort din partea mea – maşina avea o construcţie masivă aşa că am plecat asudând. Şinele ei tăiaseră brazde adânci în pajişte, pe unde trecuse.

M-am odihnit vreo câteva minute, apoi, foarte decis, am pornit pe pantă în jos, spre Banstead.

De-abia făcusem câteva sute de iarzi când am auzit nişte glasuri. O clipă am rămas descumpănit, gândindu-mă – în ciuda luminii zilei – că ar putea fi Morlocii. Însă vocile erau foarte umane şi rosteau acele bizare lălăieli banale caracteristice Eloilor. Acum, un grup de cinci sau şase făpturi micuţe ieşiseră dintr-o pădurice pe o potecă ce ducea către Sfinx. Mă uimi din nou cât de delicaţi şi de scunzi erau – nu mai mari decât copiii din zilele mele -, atât femeile cât şi bărbaţii, şi purtau acele sandale şi tunici simple, de culoare purpurie.

Similitudinile cu prima mea sosire în această epocă mă frapară numaidecât, căci şi atunci dădusem peste un grup de Eloi exact în acelaşi mod. Mi-am adus aminte cum se apropiaseră fără teamă – mai mult de curiozitate – şi cum râseseră şi vorbiseră cu mine.

Acum, totuşi, avansară cu circumspecţie: de fapt, am avut impresia că mă evitau. Mi-am deschis braţele şi am zâmbit, dorind să le arăt cu nu voiam să le fac vreun rău, însă ştiam prea bine care era cauza acestei schimbări de percepţie: observaseră deja comportamentul primejdios şi instabil al alter ego-ului meu anterior, mai ales în momentul dezlănţuirii mele după ce mi se furase Maşina Timpului. Aceşti Eloi aveau tot dreptul la precauţie!

N-am insistat în această problemă, iar Eloii mă ocoliră, urcând pe panta dealului, către stratul de rododendroni; de îndată ce nu mă mai putură vedea, îşi reluară discuţiile în ritmurile lor gângurite.
Am pornit prin întinderea rurală spre pădure. Am remarcat pretutindeni acele puţuri care duceau, ştiam bine, în lumea subterană a Morlocilor – şi de unde răzbătea, dacă mă apropiam suficient de mult pentru a auzi, implacabilul duduit al colosalelor lor maşini. Sudoarea porni să-mi curgă pe frunte şi pe piept – căci ziua rămăsese toridă, în ciuda coborârii soarelui de după-amiază -, şi am simţit cum răsuflarea îmi ieşea întretăiată din plămâni.

O dată cu imersiunea mea în această lume, şi sentimentele părură să-mi reînvie. Weena, o creatură limitată, totuşi, îmi arătase afecţiune – era unica făptură din această lume a lui 802701 care făcuse aşa ceva; iar pierderea ei îmi pricinuise cea mai cumplită jale. Dar, atunci când ajunsesem să le relatez această poveste amicilor mei, la lumina familiară a propriului meu şemineu, în 1891, durerea se etiolase, până ce rămăsese doar o schiţă palidă; Weena devenise amintirea unui vis, total ireală.

Ei bine, acum mă găseam iarăşi aici, cutreierând prin ţinutul atât de cunoscut, şi toată acea durere pură îmi reveni – de parcă n-aş fi plecat niciodată din acest loc – şi îmi impulsiona fiecare pas.
În timp ce mergeam, mă cuprinse o foame straşnică. Mi-am dat seama că nu-mi puteam aduce aminte când mâncasem ultima oară – pesemne, fusese înainte ca Nebogipfel şi cu mine să plecăm din epoca Albului Pământ -, deşi, am speculat eu, poate că era adevărat dacă afirmam că acest trup nu avusese niciodată parte de hrană, în cazul în care fusese reconstruit de Observatori, aşa cum sugerase Nebogipfel! Ei bine, indiferent de subtilităţile filosofice, foamea ajunsese în curând să-mi macine stomacul şi am început să simt o sfârşeală din pricina arşiţei. Am trecut pe lângă un palat alimentar – un edificiu impozant, cenuşiu, din piatră corodată – şi m-am abătut de la ruta mea.

Am pătruns printr-un portal sculptat, cu ornamentele atacate serios de intemperii şi distruse. În interior am găsit o singură încăpere enormă, vopsită în cafeniu, a cărei pardoseală era alcătuită din blocuri din acel metal dur, de culoare albă, pe care îl remarcasem înainte, prin care paşii uşori ai nenumăratelor generaţii de Eloi săpaseră făgaşe. Nişte dale de piatră lustruită serveau ca mese, pe care tronau grămezi de fructe, iar în jurul lor se adunaseră mici pâlcuri de Eloi, în tunicile lor frumoase, mâncând şi sporovăind unii cu alţii ca o mulţime de păsări de colivie.

Am rămas acolo, în hainele mele de junglă soioase – rămăşiţele Paleocenului erau complet nepotrivite în acea splendoare însorită, şi mi-am spus că Observatorii ar fi putut să mă echipeze mai elegant! Un grup de Eloi se apropiară de mine şi mă împresurară. Le-am simţit mânuţele, ca nişte tentacule moi, trăgându-mă de cămaşă. Chipurile lor aveau guri mici, bărbii ascuţite şi urechi minuscule tipice rasei – aceştia păreau să facă parte din alt grup de Eloi decât cei pe care îi întâlnisem lângă Sfinx iar aceste făpturi mititele nu aveau o memorie bună, deci, ca atare, nici frică de mine.

Venisem aici să-l salvez pe unul dintre semenii lor, nu să comit alte acte brutale de barbarism, cum au fost acelea care desfiguraseră vizita mea precedentă, aşa că m-am supus cercetărilor lor de bunăvoie şi cu palmele desfăcute.

M-am îndreptat către mese, urmat pretutindeni de trăncăneala subţire a Eloilor. Am descoperit un ciorchine de mure hipertrofiate, pe care mi le-am îndesat în gură, şi nu mi-a luat mult până să dau de câteva dintre acele fructe delicioase cu trei lobi, care se dovediseră alimentele mele favorite înainte. Am adunat un morman pe care l-am socotit îndestulător, apoi am găsit un colţ mai umbrit, mai întunecat, şi m-am aşezat să mănânc, înconjurat de un mic zid format din Eloii curioşi.

Le-am zâmbit, întâmpinându-i cu drag, şi am încercat să-mi amintesc acele frânturi din graiul lor uşor pe care le învăţasem anterior. În vreme ce vorbeam, chipurile delicate ale Eloilor se buluciră în preajma meu, cu ochii lor largi în întuneric şi cu buzele roşii întredeschise, ca nişte copii. M-am relaxat. Cred că simplitatea acestei întâlniri, umanitatea ei lejeră au fost lucrurile care m-au fermecat; avusem parte de prea multă stranietate neumană în ultima vreme! Eloii nu erau oameni, ştiam asta – în felul lor îmi erau la fel de străini ca şi Morlocii însă reprezentau nişte substituţi de calitate.
Mai că-mi venea să închid ochii.

Mi-am revenit cu o tresărire. Se făcuse destul de întuneric, în preajma mea rămăseseră mai puţini Eloi, iar ochii lor blânzi, creduli, păreau să strălucească spre mine în semiobscuritate.

M-am ridicat speriat în picioare. Cojile de fructe şi florile îmi căzură de pe trup, de-acolo de unde fuseseră aranjate de jucăuşii Eloi. Am străbătut, poticnindu-mă, încăperea principală. Acum era arhiplină de Eloi, care dormeau în grupuri mici pe podeaua metalică. Îţi cele din urmă, am ieşit pe uşă la lumina zilei...

Sau, mai degrabă, ce mai rămăsese din ea! Uitându-mă tulburat, am văzut cum ultimul crâmpei de soare de-abia se mai zărea – o simplă geană de lumină, lipită de orizontul vestic -, iar către Vest, am observat o singură planetă strălucitoare: poate era Venus.

Am ţipat şi mi-am ridicat braţele, spre boltă. După toate deciziile interioare conform cărora trebuia să mă răscumpăr pentru nebunia pripită a trecutului, iată că aţipisem întreaga după-amiază, aşa delăsător cum mă cunoaşteţi!

M-am avântat înapoi către poteca pe care o urmasem şi am pornit în goană spre codru. Se terminase cu planurile mele de a ajunge în pădure pe lumină! În vreme ce crepusculul mă învăluia, am desluşit, în treacăt, nişte năluci alb-cenuşii, de-abia vizibile cu coada ochiului. M-am răsucit la fiecare dintre aceste arătări, însă ele fugiră, ţinându-se la depărtare de mine.

Formele erau Morloci, fireşte – Morlocii brutali şi infami ai acestei Istorii şi mă urmăreau cu toate abilităţile de prădători tăcuţi pe care le stăpâneau. Acum, decizia mea anterioară cum că nu îmi trebuia o armă pentru această expediţie începu să-mi pară un pic prostească, şi mi-am zis că, imediat ce ajungeam în pădure, aveam să găsesc o creangă căzută la pământ sau aşa ceva, pe care să o folosesc pe post de bâtă.


va urma