joi, 4 februarie 2016

I se spunea Machiavelli (IL)

Stefan Andrei in dialog cu Lavinia Betea






Lavinia Betea:
Vedeţi, ascultându-vă, mă gândesc că în decursul a 20 de ani - 1945-1965 - România a format o intelectualitate tehnică de prima mână. Acum, şi dacă ai putea să recreezi capacităţile industriale, nu mai ai cu cine face producţie. Studenţii primesc diplomele de absolvent într-o specialitate cu stagii iluzorii de practică. Iar regularităţile după care funcţionează procesele memoriei şi uitării stabilesc că aproximativ 80 la sută din informaţie se pierde după două săptămâni de la memorare, dacă nu e susţinută de deprinderi şi competenţe de lucru cu ea

Stefan Andrei:
Dar clasă muncitoare, meseriaşi nu mai ai. Acum greu găseşti un dulgher, un instalator, un strungar. După unele date de acum un an de zile, România a exportat 51 de milioane de tone de fier vechi după ’90. Toată producţia de oţel a României din 1938, anul de vârf, a fost 286.000 de tone. Noi ne-am exportat - la categoria şi cu preţul de fier vechi - atâtea capacităţi industriale. Numărul de specialişti de înaltă calificare, doctori, ingineri, arhitecţi, pregătiţi pe banii statului - învăţământ asistenţă, burse, cămine, cantine gratuite au plecat după 1989 în Occident. Care i-a luat cu braţele deschise, pentru că n-au cheltuit niciun ban pentru pregătirea lor. Sunt acolo. Nimeni nu dă cifra lor. Eu am cunoscut statul românesc pe timpul războiului, când plecau pe front şi rămânea, la patru case, câte un bărbat. Restul erau mobilizaţi. Mulţi au murit. Acuma e mai rău ca în timpul războiului. Ce înseamnă trei, sau fie şi două milioane, dintre cei mai buni şi mai în putere, care lucrează peste hotare? Unii politicieni se vaită că a crescut numărul pensionarilor. Dar cine-a făcut pensionari fără vechime, cine-a închis fabrica să poată s-o demonteze? Cele trei milioane de oameni care lucrează peste hotare - români, formaţi în România - , nu contribuie cu nimica la fondul de asigurări sociale. Dacă ar fi şi ei aici, altul ar fi raportul între salariaţi şi pensionari. Dar cele trei milioane n-au plecat de dragul străinătăţii. Dacă ar găsi de lucru în România, ar lucra, chiar cu salarii mai mici. Asta este... Dar...

Lavinia Betea:
Cuvântul „export" teroriza însă oamenii în anii 1980. Şi la nivelul de jos, al întreprinderii economice, se practica o învrăjbire a categoriilor sociale. în fabrici, producţia la export era şi un indicator de salarizare. Dar muncitorul putea să primească chiar un spor, pentru că, pe ansamblu, planul era depăşit. în aceeaşi fabrică, dacă indicatorul producţie la export nu se realizase, era penalizat personalul TESA: inginerii, economiştii, maiştrii, conducerea. Apăruse ura specialistului contra muncitorului. Făcea deliberat Ceauşescu aceasta?

Stefan Andrei:
Deliberat. Nu voia să se pună rău cu muncitorii. Se ştia. El a mitizat clasa muncitoare, rolul clasei muncitoare, conştiinţa clasei muncitoare. Vorbea de rolul hotărâtor al clasei muncitoare, o favoriza în raport cu celelalte categorii. A fi fiu de muncitor nu era un certificat de calitate pentru un copil?! Eu am şi spus: „Să facă fiu-meu liceul, îl angajez doi ani de zile în producţie şi intră în rândul clasei conducătoare"... N-a venit Ceauşescu în 1989 cu ideea să creştem rolul clasei muncitoare, cadrele de conducere să fie din rândul ei, ca să fie o alternativă la Gorbaciov, care se înconjurase mai mult de intelectuali? Şi la ultimul congres a impus să creştem numărul muncitorilor în conducerea partidului.

Lavinia Betea:
Spre deosebire de alte ţări din comunitatea socialistă europeană, unde intelectualitatea s-a solidarizat cu muncitorii, elita românească i-a tratat însă cu dispreţ. Credeţi că această atitudine are legătură şi cu măsurile lui Ceauşescu?

Stefan Andrei:
Aici au fost fenomene mult mai complicate. In primul rând, un pâlc de intelectuali de competenţă şi valoare discutabile s-au declarat elite. Erau oameni care pur şi simplu pe motive de competenţă n-ar fi ajuns niciodată în Marea Adunare Naţională sau în Comitetul Central. Dar au urcat imediat în conducerea treburilor ţării după 1990. Ce somitate a fost şi este Gelu Voican-Voiculescu, pus viceprim-ministru?! Şi alţii din acea echipă. Ce mare valoare profesională a fost şi este Roman?! Ce piscuri ale intelectualităţii româneşti înainte de 1989 au fost aceia care-au ajuns miniştrii Culturii?

Lavinia Betea:
Il ştiaţi pe Petre Roman înainte?

Stefan Andrei:
Nici nu l-am băgat în seamă înainte. Prieten am fost cu taică-său. Am fost cu el la Spitalul Elias în ajunul operaţiei de dinaintea morţii. Credinţa cu care rămân este că nu la nivelul Comitetului Central, nici la nivelul secretariatelor judeţene - ci al firmelor şi direcţiilor judeţene noi am avut specialişti foarte buni în toate domeniile. Dar cine i-a lăsat să iasă la suprafaţă în avalanşă? Un aspect interesant - asupra căruia vor zăbovi de-acum istoricii - a fost repromovarea celor cu stagii şi studii în Uniunea Sovietică ori a urmaşilor şi prietenilor acestora.


Privatizarea creanţelor


Lavinia Betea:
Cine se ocupa în ţară de livrarea produselor contractate?

Stefan Andrei:
Se ocupa un complex - Industrial-Export. Noi făceam contractul...

Lavinia Betea:
Cine „noi“?

Stefan Andrei:
Statul. Se convenea la nivel înalt, de obicei.

Lavinia Betea:
Intre Ceauşescu şi liderul statului respectiv?

Stefan Andrei:
Da. După aceasta era desemnată o întreprindere care să coordoneze proiectarea, apoi executarea utilajelor, transportul lor, trimiterea de personal acolo pentru montaj. Toţi oamenii aceştia erau plătiţi din bugetul statului. Şi cei care coordonau aveau salarii plătite de stat.

Lavinia Betea:
Aici erau, probabil, masate ţintele şi sarcinile ofiţerilor Securităţii...

Stefan Andrei:
Sigur că da. Toţi trebuiau verificaţi, urmărită derularea contractelor pe toată linia ţară-străinătate şi toţi trebuiau plătiţi. Imediat după 1989 s-a plătit şi s-a obţinut privatizarea lui Industrial-Export, cu activul şi pasivul. Asta ce înseamnă? Că banii pe care îi aveam de luat de la sirieni, de la libieni etc... veneau la cei care s-au privatizat. Deşi n-aveau niciun drept, pentru că ei fuseseră plătiţi pentru treaba de coordonare făcută. Aveam obiective foarte mari în străinătate. Am spus de fabricile de ciment, de rafinării. Devenisem specialişti în termocentrale. In Turcia, noi am făcut termocentrală. Devenisem specialişti în linii de înaltă tensiune. Orientul Mijlociu a fost foarte bine alimentat cu stâlpi şi instalaţii de la noi... Vindeam şi produse finite de mare tonaj. Vagoane, spre exemplu de la Arad şi Caracal. Fabrica de la Caracal era fabrică specială de vagoane pentru Uniunea Sovietică. Am vândut vagoane şi în Sri Lanka, asigurate de stat. Adică statul garanta plata. O întreprindere din Bucureşti, Mecanoexport, situată lângă Hotelul Dorobanţi, se ocupa de urmărirea producţiei la Arad şi transportul vagoanelor în Sri Lanka. Din bugetul statului au fost plătiţi cei care au făcut vagoane la Arad, din bugetul statului s-a plătit transportul până la mare, din bugetul statului s-a plătit vaporul care le-a dus în Sri Lanka. Iar acţiunile acestea toate le urmărea întreprinderea Mecanoexport.

Lavinia Betea:
Aceasta era centrala. Să lămurim puţin. Producţia era făcută în întreprinderi subordonate centralelor şi ministerelor de profil. Acestea coordonau şi desfacerea, şi aprovizionarea.

Stefan Andrei:
Da, Mecanoexport era întreprinderea de comerţ exterior a centralei. Dar angajaţii întreprinderii erau plătiţi pentru toată treaba ce-o făceau. Şi, după 1989, întreprinderea a vândut creanţele - banii pe care trebuia să-i încasăm din Sri Lanka. Ştii, banii se încasează după doi ani sau după un an. Ei au luat aceste drepturi, le-au vândut unei firme din Taiwan şi Coreea de Sud cu 60 la sută din valoarea iniţială. Ca să ia banii. Şi banii au trecut. Aceste firme s-au născut printr-o privatizare a bunurilor şi cu o moştenire a banilor, pentru care contribuiseră alte categorii de oameni. De fapt, bugetul statului. Adică populaţia ţării.

Lavinia Betea:
Ce s-a ales de mina din America?

Stefan Andrei:
S-a vândut după 1989.

Lavinia Betea:
Cui?

Stefan Andrei:
Nu ştiu cui şi cum s-a vândut. Nu eu eram printre cei care-au condus România, ci la închisoare. Mina se afla în apropierea unui port, însă era un port şi cu destinaţie militară. Şi m-am luptat cu secretarul de stat al SUA să ne permită şi nouă ca, sub control, să venim cu cărbunele nostru cocsificabil în portul acesta. Mina s-a vândut aşa cum s-au vândut rezervele de petrol din Libia.

Lavinia Betea:
Am avut şi aşa ceva?

Stefan Andrei:
Da, noi descoperisem în Libia nişte zăcăminte de petrol. Aceasta a fost bătălia mea cu Libia. Aveam relaţii foarte bune cu ministrul de Externe libian şi cu primul ministru Jalloud. II cunoscusem în 1976. El a insistat să deschidem nişte poligoane de explorare a petrolului. „Trebuie începută explorarea pe cont şi pe risc propriu, zicea el. Şi stabilim cât vă dăm vouă din producţie. Primii 10 ani gratuit, pe urmă impozite 10 la sută. Şi aşa mai departe. Foarte avantajos. Dar numai din ceea ce descoperiţi voi.“ Şi atunci, am avut o şansă. Deoarece am aflat de la specialiştii noştri în petrol - că aveam foarte mulţi şi foarte buni specialişti - că americanii descoperiseră nişte senzori de depistare a ţiţeiului. îi probaseră în pustiu, în Sahara. Şi m-am văzut, la cererea lui, cu secretarul de stat al SUA Haig, în China. I-am propus lui Ceauşescu să nu mă văd cu el, spunându-i că se va face iar la Moscova mult tapaj. Că noi ne vedem cu americanii şi-n China. „Vezi-te cu el, a zis Ceauşescu, dar roagă-1 să dea curs cererii noastre pentru a ne livra senzorii". Am fost în China, ne-am întâlnit şi, când am revenit la Bucureşti, a apărut şi aprobarea cu licenţa pentru importul de senzori. Cu aceştia, dintre toate firmele ţărilor socialiste care au participat la explorări, noi am descoperit primii petrolul libian. Ne-a costat toată operaţiunea aproape două milioane de dolari. Şi trebuia să declarăm aceste zăcăminte ca rezerve comerciale. Dar Elena Ceauşescu zicea să nu ne mai angajăm cu rezerve comerciale.

Lavinia Betea:
Dar ea ştia ce sunt rezervele comerciale, era capabilă de raţionamente în termeni de specialitate?

Stefan Andrei:
Nu ştia. Dar nu-i suporta pe libieni. Nu-1 suporta pe Gaddafi, care n-o băga în seamă. In fine, în ianuarie 1989 am avut o discuţie în Palatul Snagov - ca să-ţi dai seama cum era sistemul atunci, unde ajunsesem - şi eu am ridicat problema de faţă cu Ceauşescu: „Tovarăşi, ce facem, cu libienii? Uitaţi, tovarăşa Ceauşescu respinge mereu propunerea de declarare a rezervelor comerciale de petrol din Libia." Ceauşescu: „Să-mi prezentaţi notă să aprob“. Abilul de Dăscălescu n-a avut curajul să semneze nota mea de propuneri. Şi atunci am înaintat eu, direct lui Ceauşescu, nota profitând de faptul că plecase Dăscălescu în concediu. S-au aprobat rezerve comerciale. Trebuia să discutăm acum dacă noi continuăm să exploatăm, să participăm şi la conducta care aduce petrolul de acolo. A venit Revoluţia şi noii guvernanţi au vândut drepturile noastre pentru petrolul de acolo - era vorba de vreo zeci de milioane tone - cu 200 de milioane de dolari, din care statul a încasat 140 de milioane, iar restul, firma privatizată. E clar?

Lavinia Betea:
Dar investiţiile noastre din China, de care-i vorbea Ceauşescu lui Gorbaciov în 4 decembrie 1989?

Stefan Andrei:
In China, noi aveam atunci în construcţie două fabrici de ciment. Şi de această acţiune m-am ocupat special. După 1989, nu se mai ştie cum s-au rezolvat problemele. Toată chestiunea asta a încasării creanţelor e o mare... Ce s-a întâmplat printre altele? In România, firmele particulare au primit drepturi „să salveze creanţele".

Lavinia Betea:
La finele lui 1985, Ph. V. Dong (23) se adresa partidului şi Guvernului Dăscălescu, cerând amânarea plăţii ratelor de credit „scadente în perioada 1981-1985 şi 1986-1990 şi a dobânzilor aferente acestora, până după anul 1990“. N-am citit nicăieri ca Vietnamul roşu să-şi fi plătit datoria.

Stefan Andrei:
Incasarea creanţelor din Vietnam a fost preluată de o firmă particulară.

Lavinia Betea:
Iată o Notă din Arhiva Cancelariei CC al PCR, datată în 28 iunie 198924. Cred că dv. aţi redactat-o. Sintetizează tratativele de la Conakry privind plăţile datoriilor părţii guineeze, în sumă de 13.022.795, 28 dolari SUA. Nota specifică structura datoriei astfel: livrări româneşti - 1) 146.500 dolari SUA (către Autoexportimport şi Universal-Autotractor) şi 2) lucrări Geomin - peste 528.000 dolari. Restul - aplicarea clauzei DST/US - nu ştiu ce e - şi mai ales dobânzi din reeşalonări (peste 8 milioane de dolari). Se menţionează că partea română a propus reeşalonarea datoriilor astfel: 5 la sută din suma totală, până la 31 decembrie 1989, iar restul în 8 rate semestriale egale. Având în vedere evenimentele, reiese că Guineea a rămas datoare României toată suma. E adevărat?

Stefan Andrei:
Da. Noi le-am vândut 5.000 de tractoare. Şi n-am primit nimic înapoi. Unde s-au dus banii din creanţe?! Nu există o evidenţă precisă la ora actuală, ce s-a făcut cu banii din creanţe. Pe multe s-au primit mărfuri care s-au vândut în comerţ. Nu mai ştie nimeni câţi bani s-au încasat pe ele şi ce s-a făcut cu ei. Aici s-a făcut marea afacere, aici s-au îmbogăţit unii. Pe urmă, a fost bătaie de joc. Am avut o creanţă mare în Egipt. De la o fabrică de ciment. Au cumpărat de-acolo şi ţigări, au cumpărat de-acolo şi stofe, când n-aveam noi destule?! Să termin însă şi istoria Fabricii de hârtie de la Buşteni, pentru modernizarea căreia se încheiaseră înţelegerile cu austriecii în 1989, că poate face parte din răspuns. A fost cumpărată după 1990 de un italian, care i-a dat foc. Iar după aceasta a vândut la metru pătrat terenul în staţiunea Buşteni. De ce să se mai muncească acolo cu o fabrică de hârtie, când el a câştigat foarte bine vânzând terenul? A fost mai avantajos să vândă şi utilajele la fier vechi, după ce a băgat fabrica în faliment. Pentru că el o cumpărase fără obligaţia de-a continua fabricarea hârtiei. Trebuia o clauză prin care, cel puţin zece ani, să păstreze profilul fabricii.

Lavinia Betea:
In anii ’90, toată suflarea românească aştepta investitorii străini cu speranţa că vor menţine toate locurile de muncă, iar salariile vor fi la nivelul celor occidentale.

Stefan Andrei:
O aiureală.


Note


23 Pham Van Dong (1906-2000), lider comunist vietnamez. A deţinut funcţia de prim-ministru al Vietnamului de Nord între 1955 şi 1976. In perioada 1976-1987, a fost prim-ministru al Vietnamului unificat. Unul dintre discipolii lui Ho Şi Min.


va urma






















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu