Maria Ieva
Când
vântul se-nfioară de-atâta așteptare
Despică
marea-n două pornirea să-şi înece
Şi
pentru tine-un înger se roagă la hotare
Ca
vameșul să ceară tributul şi să plece.
Din
sâmburi de lumină o aripă îţi creşte
Şi
simţi zidită -n tine tăcerea de pe urmă,
Dar
lacrima te-nvaţă ca moartea nu greşeşte
Ea
dă mereu târcoale şi viețile le curmă.
Smochinul
poartă rodul şi rodia sămânţa,
S-a
îngustat cărarea, iar cerul nu-i rotund,
Nu
ne-nţelegem viaţa, nu ne-cunoaştem fiinţa,
Căci
visele sunt fade şi gândul nu-i profund.
Privim
cum ceru-n patru începe să se crape
Şi-n
urna amintirii păstrăm aceleaşi mere,
Când
stele-nsingurate plutesc tăcut pe ape
Începe
să te cheme, Edenul, să te spere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu