Mica zeiță (6)

Ian McDonald

– Nu v-aș lua bani. Vă pierdeți timpul aici, în Nepal. Toată lumea știe povestea și, chiar dacă pretind că nu o cred, purtarea lor îi contrazice.

Am auzit vocea tatei, dar n-am reușit să-i deslușesc cuvintele.

– Ar putea să meargă în sud, în Bharat sau în Awadh, a spus cumpărătorul de mirese. În Dehli sunt atât de disperați încât acceptă chiar și pe Intangibilele paria. Indienii ăia sunt o adunătură de ciudați; unora s-ar putea chiar să le surâdă ideea de a se însura cu o zeiță, ca poziție socială. Dar nu pot s-o iau, e prea tânără, la graniță ar trimite-o înapoi. Există niște reguli. În India, vă vine să credeți?
Chemați-mă din nou când împlinește paisprezece ani.

Cumpărătorul de mirese s-a reîntors în Shakya la două zile după cea de-a paisprezecea mea aniversare și am plecat împreună, în SUV-ul lui japonez. Nu era un însoțitor pe placul meu și nu îmi inspira încredere, așa că am dormit, sau m-am prefăcut că dorm în timp ce conducea de-a lungul ținuturilor joase din Terai. Când
m-am trezit, trecusem de mult granița țării poveștilor din copilăria mea. Crezusem că acel cumpărător de mirese avea să mă ducă în străvechiul și sacrul Varnasi, noua capitală a strălucitoarei dinastii Rana din Bharat, dar se părea că locuitorii din Awadhi se temeau mai puțin de superstițiile hinduse. Așa că am pătruns în întinderea vastă, dezordonată si clocotind de viață a celor două Dehli, care
aduceau cu emisferele gemene ale creierului, și ne-am îndreptat către Agenția Shaadi cu Fete Frumoase. Acolo unde, în anii două mii patruzeci, bărbații dornici de însurătoare nu erau atât de sofisticați, cel puțin când era vorba de foste devi.
Acolo unde singurii aflați mai presus de blestemul lui Ku-mari erau cei care răspândeau o și mai mare spaimă superstițioasă: copiii transformați pe cale genetică, cunoscuți sub numele de brahmani.

Înțelepciunea era a lor, sănătatea era a lor, frumusețea, succesul si statutul social le erau garantate, ca și o bogăție ce nu se putea devaloriza, irosi sau pierde la mesele joc niciodată, pentru că era înscrisă în fiecare răsucire a spiralei lor ADN. Copiii brahmani din supraelita Indiei se bucurau de o viață îndelungată – de două ori mai lungă decât a părinților lor – dar la un anumit preț. Erau născuți cu adevărat de două ori, o castă deasupra propriei lor caste, aflată atât de sus încât erau noii Intangibili. Un partener pe măsura unei foste zeițe: un nou zeu.


Gazele în flăcări de deasupra combinatelor de industrie grea din Tughluq licăreau pe fundalul orizontului vestic. Din vârful înalt al turnului, deslușeam geometria ascunsă a orașului New Delhi, salbele de lumină din jurul Connaught Place, imensa rețea strălucitoare a capitalei monumentale a fostei dominații britanice, incandescența difuză a orașului vechi din nord. Încăperea din vârful
curburii ample a turnului Narayan era din sticlă; pereți de sticlă, acoperiș de sticlă și, sub picioarele mele, obsidian lustruit, reflectând cerul nopții. Pășeam cu capul și cu tălpile printre stele. Era o cameră menită să înfioare și sa intimideze. Nu însemna nimic pentru cea care văzuse cu propriii sai ochi demoni retezând
capetele caprelor și care mersese pe mătase însângerată către propriul ei palat. Nu însemna nimic pentru cea înveșmântată, așa cum o ceruse mesagerul, cu întregul arsenal al zeiței. Rochie roșie, unghii roșii, buze roșii, ochiul roșu al lui Shiva pictat deasupra ochilor mei fardați cu kohl, capul acoperit cu o eșarfă din aur calp,
împodobită cu perle false, degetele grele de inele țipătoare luate de la vânzătorii de bijuterii ieftine din bazarul Kinari, un lanț fin, de aur veritabil, între cercelul din nară și cel din ureche; eram din nou Kumari Devi. Demonii mei mi se agitau îi suflet.

Mamaji mă instruise în timp ce părăseam orașul vechi, intrând în grabă în cel nou. Mă înfășurase într-un chador fin, din voal, ca să-mi protejeze machiajul, zicea ea; de fapt, voia să mă ascundă de ochii străzii. Fetele chemaseră binecuvântările asupra mea și se rugaseră pentru mine în timp ce phatphat-ul ieșea în trombă din curtea haveli-ului.

– Tu nu scoți nici o vorbă. Dacă ți se adresează, îți lași capul în jos ca o fată hindusă cuviincioasă. Dacă e ceva de spus, spun eu. Poate că oi fi fost tu zeiță, dar el e brahman. Ar putea plăti de mai bine de o duzină de ori prețul prăpăditului tău de palat. Mai presus de orice, nu-ți lăsa ochii să te trădeze. Ochii nu trebuie să spună nimic. În Kathmandu te-au învățat măcar atâta lucru, nu-i așa? Și acum, cho
chweet, hai să aranjăm o căsătorie.

Încăperea de sticlă nu era scăldată decât în lumina orașului și în cea de un albastru palid, stânjenitor, a unor lămpi ascunse. Ved Prakash Narayan stătea pe un musnud, o lespede de marmură lipsită de orice fel de podoabe. Simplitatea ei vorbea despre bogăția și despre puterea de dincolo de giuvaierurile sofisticate.
Picioarele mele goale foșneau pe sticla plină de stele. Lumina albastră se întețea pe măsură ce mă apropiam de podium. Ved Prakash Narayan purta o haină lungă sherwani, foarte frumos lucrată și tradiționalii pantaloni strâmți churidar. S-a aplecat înainte, în lumină, și a fost nevoie de toate povețele legate de autocontrol pe care mi le șoptise vreodată Kumarima Înaltă ca să-mi rețin un icnet. Pe tronul Mogulului stătea un băiat de zece ani.

Trăiau de două ori mai mult, dar îmbătrâneau de două ori mai încet. Cel mai bun târg pe care reușiseră să-l facă geneticienii din kolkata după ce se răfuiseră cu cei patru milioane de ani din spatele ADN-ului uman. Un bărbat-copil pentru cea care fusese cândva o zeiță-copilă. Cu excepția faptului că acela nu era un copil. În ceea ce privea statutul său legal, experiența, educația, gusturile și emoțiile era un tânăr de douăzeci de ani, din toate punctele de vedere, cu excepția înfățișării sale.

Picioarele nu-i ajungeau până la podea.

– Extraordinar, cu adevărat extraordinar.

Vocea era a unui băiat. S-a lăsat să alunece de pe tron și s-a învârtit în jurul meu, studiindu-mă de parcă aș fi fost un artefact dintr-un muzeu. Era cu un cap mai scund decât mine.

– Da, e, într-adevăr, ceva deosebit. Care e dota?

Din ușă, vocea lui Mamaji a rostit o sumă. M-am supus instrucțiunilor primite și m-am străduit să nu-i întâlnesc ochii în timp ce se foia țanțoș în jurul meu.

– Acceptabilă. Omul meu o să aducă contractul prenupțial înainte de sfârșitul săptămânii. O zeiță. Zeița mea.

Pe urmă i-am prins privirea și am văzut unde erau anii lipsă. Avea ochii albaștri, inuman de albaștri și mult mai reci decât oricare dintre luminile din palatul lui din vârf de turn.

Brahmanii ăștia sunt mai răi decât oricare dintre noi când e vorba de urcușul pe scara socială, spunea mesajul trimis de Ashok în cuibul meu din vârful shaadi haveli, închisoarea transformată în budoar nupțial. Caste în interiorul unor caste din interiorul altor caste. Cuvintele lui pluteau în aer deasupra meterezelor încețoșate ale Fortului Roșu înainte de a se topi în volute îndrăznețe, ca ale
porumbeilor muzicali. Copiii tăi vor fi binecuvântați.

Până atunci nu mă gândisem la îndatoririle mele de soție față de un băiat de zece ani.

M-am cununat cu Ved Prakash Narayan într-o zi incredibil de călduroasă, la adăpostul unui dom transparent, cu climat controlat, plasat pe pajiștea tunsă cu migală din fața mormântului împăratului Humayun. Purtam straie de Kumari, ca în noaptea în care îi fusesem prezentată. Soțul meu a apărut înveșmântat în aur și
cocoțat pe un cal alb, urmat de un detașament de doisprezece elefanți cu trupurile împodobite cu modele colorate. Roboții de pază patrulau în jur în timp ce astrologii au declarat că auspiciile erau favorabile și un brahman de tip vechi, cu șnurul lui roșu, a binecuvântat unirea noastră. În jurul meu fluturau petale de 
trandafiri, tatăl și mama erau nespus de mândri și le-au împărțit oaspeților lor nestemate din Hyderabad, surorile mele shaadi au plâns de bucurie și din pricina despărțirii, Mamaji a fornăit, reținându-și o lacrimă, și Shweta, bătrâna netrebnică, s-a foit dintr-o parte în alta, făcându-și rezerve din mâncarea gratuită și abundentă de la bufet. În timp ce eram aplaudați și mergeam de-a lungul șirului de oaspeți, i-am remarcat pe toți ceilalți băieți-de-zece-ani-cu-fețe-sobre, alături de soțiile lor frumoase, înalte și stranii. Mi-am reamintit cine era acolo mireasa copilă. Dar nici una dintre ele nu era zeiță.

Nu-mi aduc aminte prea multe despre marea durbar (30) care a urmat, cu excepția a chip după chip după chip, gură după gură după gură deschizându-se, făcând zgomot, golind pahar după pahar după pahar de șampanie franțuzească. Nu am băut, pentru că nu sunt amatoare de alcool, deși tânărul meu soț înveșmântat ca un rajah a făcut-o și a și fumat trabucuri uriașe. În timp ce ne urcam în
automobil – luna de miere era o altă tradiție occidentală pe care o adoptam – am întrebat dacă își amintise cineva să-mi înștiințeze părinții

Am plecat spre Mumbai cu avionul cu reacție al companiei. Nu mai
călătorisem niciodată cu o aeronavă. Mi-am apăsat pe laturile ferestrei mâinile încă împodobite cu mehndi (31)-lui mele trasate cu henna, ca și cum aș fi vrut să rețin fiecare dintre imaginile întrezărite ca într-o străfulgerare ale Delhi-ului, care se micșora sub mine. Revedeam toate viziunile divine pe care le avusesem vreodată coborându-mi privirea asupra Indiei din patul meu din Kumari Ghar. Acela era, pe drept cuvânt, adevăratul vehicul al unei zeițe. Dar, în timp ce viram în văzduh deasupra turnurilor din New Delhi, demonii mei mi-au șoptit: Când o să fii bătrână și zbârcită, el o să fie încă în floarea vârstei.

Când limuzina care ne-a luat de la aeroport a intrat pe Marine Drive și am văzut Marea Arabiei scânteind în luminile orașului, l-am rugat pe soțul meu să oprească mașina ca să mă uit și să mă minunez. Mi-am simțit lacrimile izvorându-mi din ochi și mi-am spus: În tine e aceeași apă. Dar demonii n-au vrut să-mi dea pace: Ești măritată cu ceva care nu e uman.

Luna mea de miere era minune peste minune: apartamentul nostru de deasupra clădirii cu pereți de sticlă care se deschideau, în amurg, deasupra plajei Chowpatty. Noile haine superbe pe care le-am purtat când ne-am plimbat cu mașina de-a lungul bulevardelor, unde vedetele și zeii filmelor și-au coborât către noi ochii zâmbitori și ne-au binecuvântat în imaginile virtuale ale palmarelor.
Culoare, mișcare, zgomot, sporovăială; oameni, și oameni, și oameni. Și, dincolo de toate, țărmul udat de valuri, pacea și mirosul mării străine.

Cameristele m-au pregătit pentru noaptea nunții. S-au folosit de băi și de balsamuri, de uleiuri și de masaje, mi-au întins filigranul de acum palid, desenat pe mâini cu henna, în susul brațelor, pe sânii mici și sumețiți, mai jos de manipuraka chakra (32), deasupra buricului. Mi-au împletit în păr podoabe de aur, mi-au pus brățări și mi-au umplut de inele degetele mâinilor și ale picioarelor, miau
pudrat pielea închisă la culoare, de nepaleză. M-au purificat cu fum de tămâie și cu petale de flori, m-au înfășurat în văluri și în mătăsuri delicate ca niște șoapte. Mi-au lungit genele, mi-au fardat ochii cu kohl și mi-au aranjat unghiile, transformându-le în niște puncte fine, colorate.

– Ce trebuie să fac? N-am mai atins niciodată un bărbat, am întrebat, dar ele s-au înclinat în fața mea și s-au strecurat afară fără să-mi răspundă.

Însă cea mai bătrână – Kumarima Înaltă, cum i-am spus în gând – a lăsat pe patul meu nupțial o cutiuță din steatit. Înăuntru erau două pastile albe.

Au fost bune. Nici n-ar fi trebuit să mă aștept la mai puțin de atât. Acum stăteam, nervoasă și speriată, pe covorul din Turkestan, în bătaia adierii blânde a nopții ce agita perdelele translucide, aducând cu sine mirosul mării, iar, o clipă mai târziu, viziunile din Kama Sutra, trimise în creier prin receptorul de aur de la ureche, se roteau în jurul meu ca porumbeii pe deasupra Chandni Chowk.

M-am uitat la modelele pe care mi le desenaseră pe palme surorile mele shaadi și le-am văzut dansând și spiralându-se, desprinzându-mi-se de trup. Mirosurile și parfumurile corpului meu erau vii, sufocante. De parcă pielea mi s-ar fi cojit, dezgolindu-mi toți nervii.  Până și atingerea aerului aproape neclintit al nopții era de nesuportat.  Fiecare sunet de claxon al mașinilor de pe Marine Drive era ca un strop de argint topit lăsat să-mi picure în ureche.

Eram îngrozitor de speriată.

Pe urmă ușile duble ale garderobei s-au deschis și soțul meu a intrat în încăpere. Era îmbrăcat ca un Mogul de viță nobilă, cu un turban împodobit cu pietre scumpe și cu un halat roșu, plisat, cu mâneci lungi, arcuit în partea din față, ca o dovadă a bărbăției.

– Zeița mea, a spus.

Pe urmă și-a desfăcut halatul și am văzut ce se sumețea cu atâta mândrie.

Suspensorul era din piele de un roșu-aprins în care erau incrustate oglinzi minuscule, alcătuind un model complicat. Era prins în jurul taliei și pe deasupra șoldurilor, pentru mai multă siguranță. Cataramele erau din aur. Îmi amintesc atât de limpede detaliile suspensorului pentru să n-am putut să arunc mai mult decât o privire asupra lucrului pe care îl susținea. Negru. Imens ca al unui cal, dar îndreptat în sus, formând o curbă delicată. Cu o creastă și în erecție. Asta e tot ce-mi amintesc dinainte ca încăperea să se deschidă în jurul meu, aidoma petalelor parfumate ale unui lotus, ca toate simțurile să mi se învălmășească și să mă pomenesc alergând prin apartamentele hotelului Taj Marine.

Cum îmi putusem imagina că ar fi putut fi altfel, pentru o creatura cu poftele și dorințele unui adult, dar cu înfățișarea unui copil de zece ani?

Băieții de serviciu și cameristele se holbau la mine în timp ce scoteam țipete incoerente, înhățând eșarfe, șaluri, orice mi-ar fi putut acoperi goliciunea. Îmi amintesc de glasul soțului meu, strigând Zeiță! Zeița mea! iarăși și iarăși, de undeva, de foarte departe.

– Schizofrenie e un cuvânt teribil de supărător, a spus Ashok. Învârtea între degete tulpina unui trandafir roșu, fără spini. Vechea școală. În zilele astea, e considerată o tulburare disociativă. Cu excepția faptului că nu există nici o tulburare, doar comportamente de adaptare. Cu asta trebuia să te confrunți fiind zeiță. Disociere. Separare. Sa devii tu și cealaltă, ca să-ți păstrezi mintea întreagă.

Noaptea în grădinile lui Dataraja Ashok. Apa se prelingea prin jgheaburile de piatră din charbagh (33). Îi simțeam mirosul, dulce și umed. O perdea de aer comprimat ținea smogul la distanță; copacii filtrau zgomotul traficului din Delhi. Puteam chiar să zăresc câteva stele. Stăteam într-un pavilion chhatri (34) deschis, cu marmura încă păstrând căldura din timpul zilei. Pe thalis de argint erau așezate curmale, halva crocantă înfășurată în frunze de paan (35). Un robot de securitate s-a ivit în luminile bungalow-ului colonial, apoi a intrat în umbră. Cu excepția lui, era ca și cum aș fi fost în epoca rajahilor.

Timpul s-a sfâșiat, zbârnâind ca niște aripi de kabooter (36). Comportament disociativ. Mecanisme de adaptare. Alergând de-a lungul bulevardelor mărginite de palmieri din Mumbai, strângând cu putere eșarfele în jurul gătelilor mele de mireasă care mă făceau să mă simt mai dezbrăcată decât dacă aș fi fost goală. Alergam fără țintă și fără să știu încotro. Taxiurile claxonau, phatphat-urile mă ocoleau când mă năpusteam de-a curmezișul străzilor aglomerate. Chiar dacă aș fi avut bani pentru un phatphat – la ce-i trebuiau bani gheață soției unui brahman? – n-aș fi știut unde să-i cer să mă ducă. Totuși, celălalt ego al meu, cel demonic, trebuie să fi știut, pentru că m-am pomenit pe podeaua de marmură a imensei săli de așteptare a unei gări, o gâză văduvă încremenită printre zecile de mii de călători grăbiți, de cerșetori, de vânzători și de angajați. Cu eșarfele și hainele de casă strânse în jurul meu, mi-am ridicat ochii către cupola din piatră Raj roșie și mi-am descoperit un al doilea cap, plin de înțelegerea cumplită a ceea ce făcusem.

O mireasă fugară, fără nici măcar o paisa (37) pe numele ei, singură în gara Chhatrapati Shivaji din Mumbai. O sută de trenuri, plecând în minutul acela către orice destinație, și nici un loc în care să mă refugiez. Oamenii se holbau la mine, pe jumătate curtezană Nautch, pe jumătate boschetară paria Intangibilă. În rușinea mea, mi-am amintit de cârligul receptor din spatele urechii. Asbok, am scris de-a curmezișul stâlpilor de gresie și al reclamelor învolburate. Ajută-mă!

– Nu vreau să mă scindez, nu vreau să fiu eu și cealaltă, de ce nu pot fi doar una singură? Frustrată, mi-am lovit fruntea cu baza palmelor. Vindecă-mă, fă-mă să fiu așa cum ar trebui!

Frânturi de amintiri. Personalul în uniforme albe, servindu-mi chai fierbinte în compartimentul particular, de clasa întâi, al expresului ultrarapid shatabdi. Roboții așteptându-mă pe peron, cu o lectică antică, acoperită, ca să mă poarte prin traficul din Delhi către grădinile verzi și umede ale lui Ashok. Dar, în spatele tuturor, stăruia o imagine ce nu se dădea dusă, imaginea mâinii unchiului meu descleștându-se de cablul care tresaltă, imaginea în care se prăvălea, cu picioarele pedalând în aer, către undele de culoarea fildeșului ale râului Shakya.


Note:

(30) Recepție oficială (n. tr.).

(31) Modele desenate pe mâini la ocazii speciale, mai ales la nunți (n. tr.).

(32) Centru subtil de forță amplasat în zona ombilicului (n. tr.).

(33) Grădină cvadrilaterală împărțită de alei în patru părți (n. tr.).

(34) Pavilion în formă de dom, suspendat deasupra unei clădiri (n. tr.).

(35) Betel (n. tr.).

(36) Porumbel (n. tr.).

(37) Unitate monetară în Bangladesh, India, Nepal și Pakistan (n. tr.).

va urma