Darul cuvântului și responsabilitatea alegerii

Dola & Sandu

Am ajuns să trăim într-o epocă în care nimeni nu ne mai poate interzice, în mod absolut, să ne facem auziți. Platformele de comunicare, rețelele sociale și nenumăratele spații digitale ne-au deschis porți pe care generațiile de dinaintea noastră nici nu și le-ar fi putut imagina. Distanțele s-au micșorat, granițele au devenit mai permeabile, iar comunicarea a căpătat o libertate și o rapiditate fără precedent. Astăzi, dacă ai ceva de spus, poți ajunge la oameni, la inimi și la gânduri aflate în colțuri diferite ale lumii, fără să ai nevoie de aprobări, de resurse considerabile sau de o poziție privilegiată. Un gând poate traversa continente în câteva secunde, o idee poate inspira oameni pe care nu i-ai întâlnit niciodată, iar un cuvânt scris într-un moment de sinceritate poate deveni, pentru cineva, începutul unei schimbări.

Aceasta este, fără îndoială, una dintre marile binefaceri ale timpului nostru: posibilitatea de a ne exprima, de a împărtăși ceea ce gândim și de a participa la dialogul unei lumi tot mai conectate. Glasul fiecăruia poate conta. Fiecare om are posibilitatea de a-și spune povestea, de a-și apăra convingerile, de a pune întrebări și de a contribui, într-un fel sau altul, la formarea unei opinii colective. Nu mai suntem doar destinatarii unor mesaje venite dinspre instituții, publicații sau voci considerate importante. Putem deveni, la rândul nostru, autori, inițiatori de dialog și purtători de idei.

Dar orice dar important aduce cu sine și o responsabilitate pe măsură. Libertatea de a vorbi nu înseamnă că orice cuvânt este folositor, după cum posibilitatea de a publica nu transformă automat orice opinie într-o idee valoroasă. A avea dreptul de a spune ceva nu înseamnă că trebuie să spunem orice, oricum și în orice împrejurare. Între libertate și responsabilitate există o legătură profundă, iar maturitatea unei persoane se vede nu doar în ceea ce alege să spună, ci și în felul în care își cântărește cuvintele înainte de a le rosti sau de a le așterne în scris.

Totuși, există o diferență esențială pe care merită să o înțelegem: tehnologia în sine nu este nici prieten, nici dușman. Este un instrument, iar valoarea lui depinde în mare măsură de felul în care alegem să îl folosim. O carte poate fi citită cu folos sau poate rămâne neatinsă pe un raft. Un cuvânt poate încuraja, poate vindeca, poate aduce lumină într-un moment dificil, dar poate și răni, umili sau dezbina. O platformă digitală poate apropia oameni care altfel nu s-ar fi întâlnit niciodată, dar aceeași platformă poate deveni un loc al conflictului, al superficialității și al consumului inutil de timp.

Nu este vina instrumentului dacă alegem să îl folosim fără măsură. Nu tehnologia ne obligă să petrecem ore în șir urmărind informații fără rost, să reacționăm impulsiv la fiecare provocare sau să transformăm orice diferență de opinie într-o confruntare. Nu mediul digital este singurul responsabil pentru mesajele contradictorii, pentru lipsa de discernământ sau pentru risipa de energie în dispute care nu construiesc nimic. În cele din urmă, alegerea ne aparține. Noi hotărâm dacă folosim aceste mijloace pentru a învăța sau doar pentru a consuma, pentru a apropia sau pentru a îndepărta, pentru a construi sau pentru a risipi.

Poate că una dintre cele mai mari provocări ale prezentului nu este lipsa informației, ci abundența ei. Suntem înconjurați de mesaje, imagini, opinii, interpretări și reacții. În fiecare zi ni se cere, într-un fel sau altul, să privim, să ascultăm, să citim și să răspundem. Totul se întâmplă repede, uneori atât de repede încât nu mai avem răgazul să înțelegem ceea ce ni se transmite. Reacția ajunge să înlocuiască reflecția, impulsul ia locul judecății, iar dorința de a avea ultimul cuvânt devine, pentru unii, mai importantă decât dorința de a înțelege.

Într-o asemenea atmosferă, cuvântul riscă să își piardă greutatea. Scriem mult, dar nu întotdeauna comunicăm cu adevărat. Vorbim despre orice, dar nu întotdeauna aprofundăm ceva. Ne grăbim să ne exprimăm opiniile, însă uităm uneori să ascultăm, să verificăm, să reflectăm și să acceptăm că nu deținem întotdeauna adevărul. Or, comunicarea autentică nu înseamnă doar transmiterea unui mesaj, ci și disponibilitatea de a-l primi pe cel al celuilalt. Nu înseamnă să fim mereu de acord, ci să putem rămâne respectuoși chiar și atunci când gândim diferit.

Cuvântul are o putere pe care, uneori, o subestimăm. El poate deveni o punte între oameni, dar și un zid. Poate încuraja o conștiință, poate reda speranța cuiva aflat într-un moment greu sau poate deschide o perspectivă nouă asupra unei probleme. În același timp, poate răspândi neîncredere, poate alimenta prejudecăți și poate lăsa răni care nu se văd, dar care se simt. De aceea, responsabilitatea celui care scrie nu se oprește la corectitudinea gramaticală sau la frumusețea exprimării. Ea presupune onestitate, discernământ, respect și conștiința faptului că, dincolo de ecran, există întotdeauna oameni reali, cu sensibilități, experiențe și vulnerabilități diferite.

Tocmai de aceea, când am ales să avem și acest blog, am făcut-o cu gândul la acest echilibru. Nu ne-am dorit doar încă un spațiu în care să adăugăm cuvinte într-un univers deja suprasaturat de mesaje. Ne-am dorit un loc în care gândurile să poată fi așezate în tihnă, în care ideile să fie dezvoltate fără presiunea reacției imediate și în care cititorul să găsească nu doar informații, ci și un prilej de reflecție.

Într-o lume în care aproape toată lumea vorbește repede și în grabă, blogul poate fi acel colț în care te oprești, respiri și îți duci gândul până la capăt. Aici nu trebuie să concurezi permanent pentru atenție, nu ești obligat să răspunzi în câteva secunde și nici să transformi fiecare idee într-un titlu spectaculos pentru a atrage priviri. Ai libertatea de a construi un text, de a-i da consistență, de a reveni asupra unei formulări și de a căuta cuvintele potrivite. Ai răgazul de a explica, de a argumenta și de a nuanța.

Este o diferență importantă între a publica pentru a obține reacții și a scrie pentru a transmite ceva cu sens. Prima variantă urmărește adesea vizibilitatea imediată, numărul de aprecieri și confirmarea celorlalți. Cea de-a doua presupune răbdare, preocupare pentru conținut și dorința de a lăsa în urma ta o idee care merită citită. Desigur, aprecierea cititorilor este binevenită, iar dialogul este întotdeauna valoros. Dar nu ar trebui să transformăm numărul reacțiilor într-o măsură absolută a valorii unui text. Uneori, un articol citit de puțini oameni poate avea un impact mult mai profund decât o postare distribuită de mii de ori.

Un blog nu trebuie să fie o tribună de pe care cineva pretinde că deține adevărul, nici un loc în care opiniile sunt impuse, iar întrebările sunt descurajate. Dimpotrivă, el poate deveni un spațiu al întâlnirii dintre idei, al exprimării sincere și al dialogului civilizat. Un loc în care să putem spune ceea ce gândim, dar și să acceptăm că există perspective diferite. Un spațiu în care argumentul să conteze mai mult decât tonul ridicat, iar respectul să fie mai important decât dorința de a câștiga o dispută.

Nu ne propunem să fim pe placul tuturor și nici nu credem că fiecare text trebuie să primească aprobarea unanimă a cititorilor. Diversitatea opiniilor este firească și necesară. Important este modul în care ne raportăm la ea. Putem să nu fim de acord fără să devenim ostili. Putem să criticăm o idee fără să atacăm persoana care a exprimat-o. Putem să punem întrebări fără să umilim și putem să ne susținem convingerile fără să negăm dreptul celuilalt de a gândi diferit.

Credem că adevărata libertate de exprimare nu se măsoară doar prin numărul vocilor care se fac auzite, ci și prin calitatea dialogului pe care îl construim împreună. O societate în care fiecare vorbește, dar nimeni nu ascultă, nu este neapărat o societate mai liberă în sensul profund al cuvântului. Libertatea are nevoie de educație, de cultură, de responsabilitate și de respect reciproc. Altfel, riscă să devină doar zgomot, iar zgomotul, oricât de puternic ar fi, nu înseamnă întotdeauna comunicare.

De aceea, ne dorim ca acest blog să rămână un spațiu al calității, nu al cantității; al reflecției, nu al reacției impulsive; al dialogului, nu al confruntării fără rost. Un loc în care fiecare articol să aibă un motiv de a exista, fiecare idee să fie tratată cu seriozitate, iar fiecare cititor să fie întâmpinat cu respect. Nu avem pretenția de a oferi răspunsuri definitive la toate întrebările, dar ne dorim să punem întrebări bune, să deschidem perspective și să încurajăm gândirea independentă.

Poate că nu vom schimba lumea printr-un articol și nici nu ne propunem acest lucru. Dar putem contribui la schimbarea unui mod de a privi lucrurile, putem oferi un moment de liniște într-o zi agitată sau putem aduce în atenție o idee care merită să fie dusă mai departe. Uneori, valoarea unui cuvânt nu stă în amploarea ecoului său, ci în profunzimea cu care ajunge la un singur om.

Să fim, așadar, recunoscători pentru acest dar al comunicării și pentru libertatea de a ne exprima. Să nu uităm însă că libertatea nu înseamnă absența oricărei limite morale, ci capacitatea de a alege conștient, de a ne asuma consecințele și de a respecta demnitatea celorlalți. Cuvintele noastre ne reprezintă, chiar și atunci când le scriem în grabă. Ele vorbesc despre felul în care gândim, despre valorile pe care le purtăm și despre respectul pe care îl avem față de cei cărora ne adresăm.

În fond, nu este suficient să avem posibilitatea de a vorbi. Important este să știm de ce vorbim, ce transmitem și ce lăsăm în urma cuvintelor noastre. Să nu scriem doar pentru a umple un spațiu, să nu vorbim doar pentru a fi auziți și să nu confundăm vizibilitatea cu valoarea.

Pentru că un cuvânt rostit sau scris nu este niciodată doar un simplu cuvânt. Poate deveni o idee, o convingere, o amintire sau chiar un început. Iar dacă avem privilegiul de a putea fi auziți, avem și responsabilitatea de a face ca vocea noastră să merite ascultată.

Libertatea ne oferă dreptul de a ne face auziți. Înțelepciunea ne învață ce merită spus, iar responsabilitatea ne amintește cum să o facem.

Dola & Sandu

15. Noiembrie 2026

 

„Dușman al poporului”: când acuzația a devenit dovadă

Dola & Sandu

În istoria regimului stalinist, puține expresii au avut o încărcătură politică și juridică atât de puternică precum aceea de „dușman al poporului”. Termenul nu a fost inventat de Stalin. El avea rădăcini mai vechi în limbajul politic revoluționar și fusese folosit inclusiv în timpul Revoluției Franceze. În Rusia revoluționară, însă, expresia a căpătat treptat un sens specific, iar sub Stalin a devenit unul dintre cele mai eficiente instrumente ale represiunii politice.

Importanța ei nu consta doar în faptul că desemna un adversar. Mult mai grav era că transforma adversarul politic într-o categorie morală și aproape juridică: persoana acuzată nu mai era tratată ca un cetățean care trebuia judecat pentru o faptă precisă, ci ca un element ostil prin însăși identitatea și presupusa sa atitudine față de stat. În acest fel, problema dovezii putea fi împinsă în plan secund. Dacă cineva era declarat „dușman al poporului”, acuzația politică devenea ea însăși justificarea represiunii.

De la adversar politic la „dușman”

În primii ani ai regimului bolșevic, conflictul politic era extrem de violent. Bolșevicii considerau că revoluția era amenințată de foștii reprezentanți ai vechiului regim, de burghezie, de socialiștii rivali, de kulaci și de alte categorii considerate ostile. Războiul civil a consolidat această viziune: lumea politică era privită tot mai mult în termeni de tabere aflate într-un conflict existențial.

În asemenea condiții, eticheta de „dușman” avea o utilitate evidentă. Ea permitea regimului să interpreteze opoziția nu ca pe o divergență legitimă, ci ca pe o formă de trădare.

Sub Stalin, acest mecanism a fost dus mult mai departe. Odată cu consolidarea puterii sale, Stalin a început să elimine nu numai adversarii proveniți din afara partidului, ci și oameni care fuseseră printre fondatorii și conducătorii revoluției bolșevice.

Aici se află una dintre marile ironii ale Marii Terori: mulți dintre cei declarați „dușmani ai poporului” nu erau dușmanii revoluției, ci chiar oamenii care o făcuseră posibilă.

Vechii bolșevici devin suspecți

Un exemplu extraordinar este cazul lui Grigori Zinoviev. Zinoviev fusese unul dintre cei mai importanți lideri bolșevici, apropiat de Lenin și conducător al Internaționalei Comuniste. Pentru o perioadă, a făcut parte din conducerea supremă a partidului.

După moartea lui Lenin, Zinoviev a intrat însă în conflict cu Stalin. A încercat să limiteze ascensiunea acestuia și, ulterior, a făcut parte din diferite grupări de opoziție. În logica politică stalinistă, aceste conflicte nu mai erau interpretate drept simple lupte pentru orientarea partidului. Ele au fost reinterpretate ca dovezi ale existenței unei conspirații.

Grigori Zinoviev & Lev Kamenev

În 1936, Zinoviev a fost judecat în primul mare proces public de la Moscova. Acuzațiile erau extrem de grave: conspirație teroristă, colaborare cu dușmani ai regimului și implicare în asasinarea lui Serghei Kirov și în presupuse planuri împotriva conducerii sovietice.

Serghei Kirov & Stalin

Zinoviev și ceilalți inculpați au făcut mărturisiri care astăzi apar profund compromise de condițiile în care au fost obținute. Procesul nu a urmărit să descopere dacă acuzațiile erau adevărate în sensul unui proces penal normal. El urmărea obținerea unei confesiuni publice care să confirme narațiunea politică stabilită deja.

Zinoviev a fost condamnat la moarte și executat.

La scurt timp, același mecanism l-a lovit pe Lev Kamenev, un alt vechi bolșevic și apropiat al lui Lenin. Kamenev fusese membru important al partidului, al conducerii sovietice și unul dintre oamenii care participaseră la lupta politică din primii ani ai regimului.

În anii 1920, Kamenev fusese inițial aliat cu Stalin împotriva lui Troțki. Ulterior, însă, alianțele s-au schimbat, iar Kamenev și Zinoviev s-au opus tot mai mult politicii lui Stalin. Această opoziție avea să fie reinterpretată retrospectiv ca dovadă a unei conspirații criminale.

În procesul din 1936, Kamenev a fost prezentat nu ca un fost lider revoluționar cu opinii politice diferite, ci ca un conspirator. Și el a fost executat.

Buharin: de la „favoritul partidului” la „dușman al poporului”

Poate cel mai tragic exemplu este Nikolai Buharin.

Buharin fusese unul dintre cei mai importanți ideologi bolșevici. Lenin îl considera o figură importantă a partidului, iar pentru o perioadă Buharin a fost apropiat de Stalin. A ocupat funcții de mare responsabilitate și a fost una dintre figurile intelectuale majore ale bolșevismului.

Nikolai Buharin

Totuși, în anii 1930, Buharin a ajuns să aibă divergențe cu Stalin în special asupra ritmului industrializării și colectivizării. Treptat, pozițiile sale politice au devenit incompatibile cu direcția impusă de Stalin.

În 1938, Buharin a fost judecat în ultimul dintre marile procese publice de la Moscova.

Acuzațiile au fost uluitoare. Buharin era prezentat ca membru al unei vaste conspirații contrarevoluționare, asociat cu Troțki și cu alte elemente presupus ostile statului sovietic. Era acuzat de activități care ar fi urmărit subminarea regimului și chiar dezmembrarea Uniunii Sovietice.

Și aici apare mecanismul esențial al sistemului: trecutul revoluționar al acuzatului nu îl mai proteja, ci putea fi folosit împotriva lui. Cu cât persoana fusese mai importantă în partid, cu atât era mai ușor să fie prezentată ca un „dușman infiltrat” care avusese acces la centrele puterii.

Buharin a fost condamnat și executat în martie 1938.

Rîkov, Piatakov, Radek și ceilalți

Aceeași soartă au avut-o numeroși alți vechi bolșevici.

Alexei Rîkov, succesorul lui Lenin în funcția de președinte al Consiliului Comisarilor Poporului, a fost una dintre cele mai importante figuri ale primului regim sovietic. Fusese membru al conducerii bolșevice încă din perioada revoluționară. În 1938, însă, Rîkov a fost inclus în procesul împotriva așa-numitului „bloc al dreptelor și troțkiștilor”. A fost condamnat la moarte și executat.

Georgi Piatakov, un important bolșevic și administrator economic, a fost și el implicat într-un proces celebru din 1937. A fost acuzat că ar fi făcut parte dintr-o rețea troțkistă care urmărea sabotarea economiei sovietice. Mărturiile și acuzațiile procesului au contribuit la justificarea unei epurări masive a aparatului economic și politic.

Alexei Rîkov & Georgi Piatakov

Karl Radek, jurnalist, revoluționar și una dintre figurile intelectuale importante ale bolșevismului, a fost condamnat în procesul din 1937. El a primit o pedeapsă cu închisoarea și a murit ulterior în detenție.

Lista poate continua cu Grigori Sokolnikov, Nikolai Krestinski, Christian Rakovski și numeroși alți revoluționari ai generației lui Lenin.

Karl Radek & Christian Rakovski

Ceea ce îi unea nu era existența unei singure conspirații reale demonstrate, ci faptul că deveniseră, într-un moment sau altul, incomozi pentru noua ordine politică dominată de Stalin.

Cum putea acuzația să înlocuiască dovada?

Conceptul de „dușman al poporului” era eficient tocmai pentru că schimba întrebarea fundamentală.

Într-un sistem juridic bazat pe prezumția de nevinovăție, întrebarea este: „Ce faptă a comis această persoană și ce dovezi există?”

În logica represiunii staliniste, întrebarea putea deveni: „Este această persoană un element loial statului sau un dușman?”

Odată ce răspunsul era stabilit de autorități, restul putea fi construit în jurul lui.

De aici importanța confesiunilor. Procesele de la Moscova nu aveau doar rolul de a pedepsi inculpații. Ele trebuiau să ofere populației o explicație oficială pentru problemele societății sovietice: eșecuri economice, dificultăți agricole, accidente industriale, conflicte interne sau rezultate politice nedorite.

În loc ca aceste probleme să fie atribuite politicilor partidului sau unor cauze economice complexe, ele puteau fi atribuite „dușmanilor”. Dacă producția scădea, puteau fi acuzați sabotorii. Dacă apărea o criză agricolă, puteau fi acuzați kulacii sau conspiratorii. Dacă un oficial era nemulțumit de politica partidului, putea deveni suspect de activitate contrarevoluționară.

Astfel, conceptul producea un cerc aproape perfect: statul definea dușmanul, apoi căuta sau fabrica explicațiile care să confirme existența lui.

Marea Epurare și distrugerea propriei generații revoluționare

Între 1936 și 1938, acest mecanism a atins apogeul în ceea ce numim astăzi Marea Epurare. Represiunea nu s-a limitat la câțiva lideri celebri. Ea a cuprins membri ai partidului, cadre militare, funcționari, intelectuali, muncitori și oameni obișnuiți.

Armata Roșie a fost și ea lovită. Unii dintre cei mai importanți comandanți sovietici au fost acuzați de conspirație și trădare. În aparatul partidului, vechii revoluționari au dispărut într-un ritm impresionant.

Paradoxul este evident: un regim născut în numele unei revoluții colective ajunsese să-i trateze pe unii dintre principalii săi fondatori ca pe niște criminali care se infiltrase­ră în propria revoluție.

În realitate, Stalin nu avea nevoie ca fiecare victimă să fi fost un adversar real. Era suficient ca sistemul să o poată transforma într-unul.

Concluzie

„Dușman al poporului” nu trebuie înțeles doar ca o insultă politică. În contextul stalinismului, el a funcționat ca un instrument de putere. Eticheta transforma adversarul politic într-o amenințare existențială și făcea posibilă trecerea de la dezacord la represiune.

Vsevolod Meyerhold NKVD mugshot before after

Cazurile lui Zinoviev, Kamenev, Buharin, Rîkov, Piatakov și Radek demonstrează cât de departe putea ajunge acest mecanism. Erau oameni care participaseră la revoluția bolșevică, ocupaseră funcții importante și contribuiseră la construirea statului sovietic. Totuși, odată ce au devenit incomozi pentru Stalin, trecutul lor nu i-a mai protejat. Dimpotrivă, experiența și poziția lor puteau fi folosite pentru a construi imaginea unei conspirații cu rădăcini adânci în partid.

În acest sens, adevărata forță a noțiunii de „dușman al poporului” consta în eliminarea diferenței dintre acuzație și dovadă. Dacă statul declara că cineva este dușman, iar instituțiile statului erau controlate de aceeași putere care făcea acuzația, posibilitatea unei apărări reale devenea extrem de redusă.

Stalin nu a creat expresia, dar a transformat-o într-un mecanism politic de o eficiență teribilă. Ea a contribuit la construirea unui sistem în care loialitatea trebuia demonstrată permanent, trecutul putea fi reinterpretat ca dovadă a trădării, iar simpla suspiciune putea deveni suficientă pentru arestare.

Iar una dintre cele mai puternice lecții ale acestei perioade este tocmai aceasta: atunci când un stat dobândește puterea de a defini cine este „dușmanul” fără obligația de a demonstra concret vinovăția, orice cetățean poate deveni, în cele din urmă, un dușman.

Dola & Sandu

14. Noiembrie 2026

Dragi prieteni,

Vă aducem la cunoștință că articolul „Dușman al poporului”: când acuzația a devenit dovadă”, publicat pe blog, - este o creație originală, elaborată în comun sub semnătura Dola & Sandu.

Conținutul acestuia — ideile, structura și forma de exprimare — reprezintă o muncă proprie, realizată cu seriozitate și respect pentru adevărul istoric. Nu dorim să fie preluat, copiat sau folosit în alte părți fără menționarea clară a autorilor și fără acordul nostru prealabil.

Vă mulțumim pentru înțelegere, pentru apreciere și pentru că sunteți alături de noi. Cu respect,

Dola & Sandu

Trei oameni, trei oglinzi ale Securității: Mihai Pelin, Nicolae Pleșiță și Neagu Cosma

Dola & Sandu

Există în istoria recentă a României un triunghi straniu, aproape neverosimil, care leagă un istoric, un torționar nepedepsit și un general de contraspionaj devenit memorialist. Nu au fost prieteni, nu au format o echipă și nu au împărtășit, în cele din urmă, aceeași versiune despre trecut. Dar destinele lor se ating mereu în același punct: Securitatea. Unul a intrat primul în arhiva ei ca cercetător. Altul a condus-o în afară, în lumea spionajului și a terorismului de stat. Al treilea a păzit-o dinăuntru, de spionii străini, apoi a încercat să o povestească, în cărți, din interior.

De aceea nu pot fi puși pur și simplu în aceeași categorie de „corifei ai noii Securități”. Formula merită despărțită cu grijă. Dacă prin „noua Securitate” înțelegem instituția de după 1989, adică SRI și SIE, atunci toți trei au avut, direct sau indirect, o legătură cu ea. Dacă prin aceeași formulă înțelegem însă noua istorie a Securității, adică felul în care, după 1989, România a început să își spună povestea poliției politice, atunci cei trei sunt cu adevărat fondatori, fiecare în felul lui: Pelin prin arhivă, Pleșiță prin mărturisirea brutală, Cosma prin memorialistica de serviciu.

Articolul de față îi ia pe rând, dar îi citește împreună. Pentru că numai împreună se vede mecanismul: cum se recruta un securist, cum se conducea spionajul extern, cum se apăra contraspionajul, cum se scria, după cădere, istoria tuturor acestora și de ce adevărul a rămas, până astăzi, pe jumătate în dosare și pe jumătate în amintiri interesate.

Fotografie de arhivă, cu fațada fostului sediu al Ministerului de Interne din București, anii 1970

„Clădirea în care s-au luat deciziile care i-au legat pe cei trei: arhivă, spionaj extern și contraspionaj.”

Mihai Pelin, omul care a deschis ușa arhivei

Mihai Pelin s-a născut la 25 august 1940, la Cernăuți, de unde familia sa a fugit de Armata Roșie după cedarea teritoriului către URSS. A absolvit Facultatea de Filosofie din București și a fost jurnalist la „ Scânteia Tineretului”, „Tribuna României”, „Ramuri” și „ Flacăra”. A debutat editorial în 1967 cu volumul „Redactori și pianiști” și a devenit membru al Uniunii Scriitorilor. Până aici, o biografie de intelectual format în interiorul sistemului cultural comunist, cu compromisurile, prudentele și ambițiile obișnuite ale generației sale. 

Ruptura vine după 1989. Pelin lucrează la „Baricada” și „Expres Magazin”, apoi devine colaborator permanent la „Jurnalul Național” și „Cronica Română”, iar „în această perioadă și-a consacrat întreg efortul investigației și studiilor în arhivele comunismului românesc”. A fost primul cercetător care a intrat în Arhivele fostei Securități în scopul publicării documentelor studiate, iar rezultatul a fost coordonarea editării primelor patru volume ale „Cărții Albe a Securității” în 1996-1997. 

Această frază, aparent seacă, ascunde o revoluție. Înainte de Pelin, arhiva Securității era un mit. Se știa că există, se bănuia că ascunde liste, dosare, note informative, planuri de urmărire, dar nimeni din afara sistemului nu o văzuse sistematic. Pelin a obținut accesul prin Virgil Măgureanu, fost coleg de facultate devenit primul director al SRI, și a intrat într-un spațiu care, pentru istorici, era echivalentul deschiderii unui mormânt faraonic: ordonat, prăfuit, plin de nume și de tăceri.

Ce a făcut el cu acest acces definește întreaga lui operă ulterioară. Nu a scris o istorie academică rece, cu aparat critic impecabil, ci o istorie-document, o istorie care lasă hârtia să vorbească. „Culisele spionajului românesc” din 1997, „Operațiunile Melița și Eterul. Istoria Europei Libere prin documente de Securitate” din 1999, „ ARTUR – Dosarul lui Ion Caraion” din 2001, „Opisul emigrației politice” din 2002, „Un veac de spionaj, contraspionaj și poliție politică” din 2003 și „SIE & SRI – Trecutul nu se prescrie” din 2004 sunt, toate, cărți construite pe dosar. Pelin nu inventează, el citează, reproduce, comentează. Uneori exagerează, uneori se lasă furat de senzațional, dar meritul lui rămâne: a arătat că Securitatea poate fi studiată din propriile ei hârtii, nu doar din amintiri și zvonuri.

În paralel, Pelin a rămas un istoric al celui de-al Doilea Război Mondial și al relațiilor româno-italiene. Pentru lucrările sale despre medicii militari italieni din război a fost numit, în ianuarie 2006, Comandor al Ordinului Solidarității Italiene. A murit la 14 decembrie 2007, la București, răpus de ciroză, după ce fusese spitalizat la Fundeni. A lăsat în urmă o operă inegală, dar indispensabilă, și o întrebare care încă ne urmărește: cine are dreptul să citească arhiva și în ce condiții devine ea istorie, nu răzbunare? 

Mihai Pelin în anii 2000

„Primul cercetător intrat în arhiva Securității pentru a publica documente.”

Coperta primului volum din „Cartea Albă a Securității” 

„Documentul devine istorie: metoda lui Pelin.”

Nicolae Pleșiță, de la lupta din munți la Carlos Șacalul

Dacă Pelin este omul arhivei, Nicolae Pleșiță este omul acțiunii. Biografia lui este biografia Securității în forma ei cea mai dură, de la reprimarea rezistenței anticomuniste din munți până la terorismul de stat din anii 1980.

Pleșiță s-a născut la 16 aprilie 1929, la Curtea de Argeș. A aderat de tânăr, în decembrie 1947, la Partidul Comunist și a devenit activist de tineret, în timp ce era muncitor la fabrica de cherestea „Moroieni” și președinte al sindicatului forestierilor. În mai 1948 a fost scos din producție și trimis la organizația județeană a UTC Argeș. În același an, după înființarea Direcției Generale a Securității Poporului, a fost recrutat ca salariat al Securității, cu gradul de plutonier, la Direcția Regională Pitești. 

Acest traseu era tipic pentru prima generație de securiști: tineri, fără studii superioare, dar cu dosar politic bun, scoși din fabrică și aruncați direct în munca de poliție politică. Pleșiță urcă repede: șef de secție și de serviciu la Arad și Vâlcea, apoi la Pitești, apoi la Direcția Cadre a Ministerului de Interne, locțiitor la Pitești. În 1958 este avansat căpitan și primește decorația Steaua RPR „ca răsplată pentru activitatea de combatere a grupurilor de rezistență anticomunistă organizate în munți”. Cu alte cuvinte, este decorat pentru participarea la vânătoarea de partizani, o pagină pe care, decenii mai târziu, o va apăra cu mândrie la televizor, fără urmă de regret. 

Urmează Clujul. Între 30 decembrie 1961 și 19 aprilie 1967, colonelul Pleșiță este șef al Direcției Regionale de Securitate Cluj, având în subordine organele din cinci județe, și membru supleant al Biroului Comitetului Regional de Partid. În paralel, urmează Facultatea de Istorie a Universității „ Babeș-Bolyai” din Cluj. Este momentul în care securistul de teren devine securistul cu diplomă, cu birou, cu autoritate politică. 

Transferat la București în 1967 ca șef al Direcției de Securitate și Gardă a Ministerului de Interne, înaintat general-maior, apoi șef al Direcției I din Direcția Generală de Informații Interne, Pleșiță cunoaște și căderea disciplinară: în iarna lui 1972 este mutat la Serviciul de asigurare materială și financiară al Inspectoratului Județean de Securitate Ilfov, cu sarcini administrative. Este o retrogradare care arată că nici în interiorul Securității cariera nu era liniară. Dar Pleșiță revine. Devine secretar general în Ministerul de Interne între martie 1974 și noiembrie 1975, prim-adjunct al ministrului între 1976 și 1978, este avansat general-locotenent la 7 mai 1977 și conduce, împreună cu generalul Emil Macri, reprimarea minerilor din Valea Jiului din august 1977. 

Momentul de vârf vine între 22 aprilie 1980 și 26 noiembrie 1984, când este prim-adjunct al ministrului de interne și șef al Centrului de Informații Externe, adică al spionajului extern al Securității. Este perioada în care Securitatea, după fuga în Statele Unite, în vara lui 1978, a lui Ion Mihai Pacepa, adjunct al șefului DIE, trăiește cu obsesia trădării și a răzbunării. Pleșiță devine, în această logică, omul care trebuie să spele rușinea. 

Și aici intră în scenă cel mai cunoscut episod al carierei sale: legătura cu Carlos Șacalul, pe numele său real Ilich Ramírez Sánchez. Potrivit relatărilor consacrate, în 1981 Securitatea l-a angajat pe Carlos pentru asasinarea unor disidenți români din Europa de Vest și pentru bombardarea sediului Radio Europa Liberă din München. Se spune că Pleșiță ar fi ordonat atentatul și l-ar fi angajat pe Carlos inclusiv pentru a-l ucide pe predecesorul său, Pacepa. 

La 21 februarie 1981, o bombă explodează la Radio Europa Liberă. Pleșiță va fi inculpat abia în 1997 pentru complicitate la acest atentat, ancheta va fi întreruptă în 2000, reluată în 2004 de un tribunal civil, iar în martie 2009 va fi scos de sub urmărire penală. Din punct de vedere juridic, moare necondamnat. Din punct de vedere istoric, rămâne asociat pentru totdeauna cu ideea că un stat comunist european a folosit terorismul internațional ca instrument de politică internă. 

După 1990, Pleșiță apare adesea la televizor și apără cu îndârjire acțiunile de reprimare a rezistenței din munți, la care a participat sau pe care le-a comandat. A condus direct ancheta asupra scriitorului disident Paul Goma, înainte ca acesta să fie silit să plece în exil la Paris. A fost acuzat de poliție politică, fără urmări penale. A fost, de asemenea, unul dintre cei mai vehemenți contestatari ai lui Pacepa. În interviuri, a rostit fraza care l-a făcut celebru și detestat: „I-am ucis, bineînțeles. Asta făceam noi.” Nu era o mărturisire smulsă, era o revendicare. 

Pleșiță moare la 28 septembrie 2009, în urma unei apoplexii, după ce ultimele trei luni le petrecuse într-un sanatoriu al SRI din București. Este înmormântat la Curtea de Argeș, iar la funeralii foștii subalterni de la Cluj trimit o coroană, la fel și o unitate din SRI, dar și generalul Iulian Vlad, ultimul șef al Departamentului Securității Statului. Imaginea aceasta, a unui torționar înmormântat cu onoruri informale din partea sistemului pe care l-a slujit, spune mai mult decât orice rechizitoriu despre continuitățile de după 1989. 

N.Plesita, alaturi de Ceausescu

 De la plutonier la Foruri Mondiale

Fotografie din München, 1981, cu clădirea Radio Europa Liberă după atentatul cu bombă, cu geamuri sparte și fațadă afectată

21 februarie 1981, punctul culminant al legăturii Securității cu terorismul internațional.

Captură dintr-un interviu TV de după 1990 în care Pleșiță vorbește direct în cameră

„Niciun regret: memoria asumată a represiunii.”

Neagu Cosma, contraspionajul care și-a scris memoriile

Neagu Cosma este, dintre cei trei, cel mai puțin cunoscut publicului larg și, paradoxal, cel mai interesant pentru înțelegerea mecanismului intern al Securității. Dacă Pleșiță a fost omul operațiunilor externe, Cosma a fost omul apărării interne: cel care trebuia să descopere spionii străini infiltrați în România.

S-a născut în 1925, la Padina, județul Buzău, și a murit la 13 martie 2007. A preluat conducerea Direcției de Contraspionaj a Securității la 10 septembrie 1960, ca împuternicit la comandă, a fost numit director titular la 17 septembrie 1962 și a păstrat funcția până în august 1973. Treisprezece ani în fruntea contraspionajului înseamnă treisprezece ani în care a văzut, din interior, toate marile dosare ale Războiului Rece românesc: agenți ai KGB, ai CIA, ai serviciilor maghiare, rețele de informatori, tentative de racolare, cazuri de trădare. 

În august 1973 este înlocuit și transferat ca și comandant al Școlii Militare de Ofițeri Activi a Ministerului de Interne de la Băneasa, unde rămâne până în mai 1974, când este trecut în rezervă prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 483 din 7 mai 1974. După rezervă, devine prim-vicepreședinte sau președinte executiv al Automobil Clubului Român, o funcție aparent banală, dar tipică pentru sistemul comunist: foștii generali primeau sinecuri în organizații de masă, unde rămâneau utili, vizibili și controlabili. 

Cosma revine spectaculos în 1990. Este reactivat în SRI de directorul Virgil Măgureanu și numit șef al Serviciului de Inspecții și consilier al directorului, dar la scurt timp este trecut din nou în rezervă. Acest episod este esențial pentru înțelegerea a ceea ce s-a numit „noua Securitate”. În primele luni de după Revoluție, noul serviciu de informații nu s-a construit de la zero, ci cu oameni din vechea structură. Cosma este exemplul perfect: omul care condusese contraspionajul în anii 1960 și 1970 este chemat, în 1990, să inspecteze noua structură. Continuitatea nu a fost un accident, a fost o alegere. 

Dar Cosma nu rămâne doar un personaj al tranziției. După 1989, devine un autor prolific de dezvăluiri din culisele Securității. Lista lui de cărți este impresionantă și, în același timp, revelatoare pentru felul în care foștii securiști au încercat să își rescrie biografia după căderea regimului. 

Înainte de 1989, publicase deja, împreună cu alți autori, volume de ficțiune inspirată din munca de contraspionaj: „ Fapte din umbră”, în patru volume, între 1975 și 1983, „Capcana din panou” în 1981, „ La Săcele... liniște” în 1982, „Cine l-a ucis pe Abel?” în 1984, „ Noaptea amăgirii” în 1986. Erau cărți de propagandă, dar și de formare profesională mascată: tineri ofițeri învățau, din romane, cum arată un agent dublu, cum se construiește o capcană, cum se citește un comportament suspect. 

După 1989, tonul se schimbă. În 1990 publică „Culisele Palatului Regal”, în 1994 „Cupola. Din culisele... Securității”, în 1995 „Dominația comunistă”, în 1998 „Securitatea, poliția politică, dosare, informatori”, în 1998 „Cum a fost posibil? Cârtița Pacepa”, în 1999 „În anul 1968, a fost programată și invadarea României”, în 2001 „De la iscoadă la agentul modern”, în 2002 „De-a jocul cu spionii”. 

„Cupola” rămâne cartea lui de referință. Este o carte de memorii, cu prefață de general-locotenent inginer Ovidiu Diaconescu, în care Cosma încearcă să explice, din interior, cum funcționa Securitatea, de ce România s-a desprins de KGB, cum se luau deciziile în „cupolă”, adică în vârful sistemului. Istoricii au folosit-o mult, dar cu prudență. Cosma nu scrie ca un martor neutru, ci ca un apărător al instituției sale. El vrea să demonstreze că Securitatea română a fost, în ultima instanță, o instituție națională, care a apărat independența țării față de sovietici, nu o simplă anexă a KGB. Teza este seducătoare, dar incompletă: ea trece sub tăcere represiunea internă, dosarele de urmărire informativă, distrugerea vieților unor oameni care nu erau spioni, ci doar incomozi.

Aici se vede diferența dintre Cosma și Pelin. Pelin citează dosarul. Cosma povestește dosarul din memorie, selectiv. Pelin vrea să arate mecanismul prin hârtie. Cosma vrea să salveze onoarea breslei prin amintire. Ambele demersuri sunt utile, dar niciunul nu este suficient singur. Istoricul adevărat trebuie să le confrunte.

Coperta volumului „ Cupola. Securitatea văzută din interior”, ediția 1994

„Memorialistica de serviciu: apărare și dezvăluire în același timp.”

Fotografie de epocă cu Neagu Cosma ca prim-vicepreședinte al Automobil Clubului Român

„După contraspionaj, sinecura de la ACR.”

Fotografie cu Școala de ofițeri de Securitate de la Băneasa 

Băneasa, locul unde Cosma și Pleșiță au comandat, pe rând, formarea noilor ofițeri

Punctele de intersecție: Pacepa, Măgureanu, Băneasa

Cei trei nu se întâlnesc doar în manuale. Se întâlnesc în oameni și în locuri.

Primul nume care îi leagă este Pacepa. Pentru Pleșiță, Pacepa este trădătorul care trebuie răzbunat și discreditat. Pentru Cosma, Pacepa este „cârtița”, subiectul unei cărți întregi, dovada că contraspionajul a eșuat într-un punct esențial. Pentru Pelin, Pacepa este dosar, document, subiect de arhivă. Trei atitudini, aceeași obsesie: cum a putut un om din vârf să fugă și să povestească totul?

Al doilea nume este Virgil Măgureanu. El îi dă lui Pelin cheia arhivei și îl reactivează pe Cosma în SRI. Este omul care, în 1990, decide ce parte din vechea Securitate intră în noua structură și ce parte din vechea arhivă devine publică. Fără el, nici Pelin nu ar fi intrat în arhivă, nici Cosma nu ar fi revenit ca inspector. Măgureanu este, în acest sens, adevăratul arhitect al „noii Securități”, iar cei trei sunt instrumentele, beneficiarii sau martorii proiectului său.

Al treilea loc este Băneasa. Cosma comandă Școala de ofițeri între 1973 și 1974, Pleșiță o comandă între 1978 și 1980. Aceeași școală, doi comandanți care au condus, pe rând, contraspionajul și spionajul extern. Aici se formau ofițerii care aveau să facă dosare, să recruteze informatori, să urmărească disidenți. Când vorbim despre continuitate, nu vorbim despre abstracțiuni, vorbim despre profesori, cursuri, manuale, metode care s-au transmis de la o generație la alta. 

Fotografie de grup, anii 1970, cu ofițeri și cursanți ai Școlii de la Băneasa, în uniformă, în fața clădirii principale. 

 

„Aici s-a transmis meseria, din generație în generație.”

Ce înseamnă, de fapt, „corifei ai noii Securități”?

Dacă ar fi să rezumăm, fiecare dintre cei trei reprezintă o altă față a tranziției.

Pelin reprezintă fața documentară. El a crezut că adevărul este în dosar și că, odată publicat, dosarul va face dreptate. A avut dreptate pe jumătate. Dosarul arată ce a scris Securitatea, nu neapărat ce s-a întâmplat. O notă informativă poate fi minciună, exagerare, denunț interesat. Pelin știa asta, dar miza lui a fost să pună documentul pe masă, ca istoricii să poată lucra. Fără el, dezbaterea despre Securitate ar fi rămas mult mai mult timp la nivel de zvon.

Pleșiță reprezintă fața nepedepsită. El a crezut că forța este legitimă și că istoria îl va absolvi. Nu a cerut iertare, nu a regretat, nu a fost condamnat. Cazul lui arată limitele justiției de tranziție din România: anchete întrerupte, reluări, scoateri de sub urmărire penală, martori care mor, documente care dispar. Pleșiță a murit liber, îngrijit într-un sanatoriu al SRI, înmormântat cu coroane de la foști subalterni. Este, poate, cel mai dureros simbol al eșecului de a face dreptate.

Cosma reprezintă fața memorialistică și instituțională. El a crezut că Securitatea poate fi apărată prin poveste, că dacă explici contextul, Războiul Rece, presiunea sovietică, pericolul real al spionajului, atunci represiunea internă va părea un preț necesar. Cărțile lui sunt valoroase pentru detaliile despre contraspionaj, despre relația cu KGB, despre 1968, dar trebuie citite cu suspiciune metodică: autorul este judecător în propria cauză.

Împreună, cei trei arată că „noua Securitate” nu a fost o ruptură, ci o rescriere. SRI și SIE au preluat oameni, clădiri, metode, dar și narațiuni. Au preluat și arhiva, pe care au deschis-o parțial, prin oameni ca Pelin, și au preluat și memoria, pe care au lăsat-o să se scrie, prin oameni ca Cosma și Pleșiță, în cărți și la televizor. Rezultatul este o istorie pe jumătate deschisă, pe jumătate controlată, în care publicul a aflat mult, dar nu totul.

Ce rămâne de făcut: o agendă de lectură și de verificare

Pentru cititorul care vrea să meargă mai departe, ordinea lecturii contează. Mai întâi, Pelin, pentru document. „Cartea Albă a Securității”, „Culisele spionajului românesc” și „Operațiunile Melița și Eterul” sunt punctul de plecare. Apoi, Cosma, pentru perspectiva internă: „Cupola” și „Securitatea, poliția politică, dosare, informatori”, citite cu atenție la ce lipsește, nu doar la ce se spune. Abia apoi, Pleșiță, prin interviuri și prin convorbirile publicate de Viorel Patrichi și Marian Oprea, „Ochii și urechile poporului” și „În culisele securității cu și fără generalul Pleșiță”, pentru a vedea cum sună, în cuvinte proprii, asumarea crimei.

Dar lectura nu este suficientă. Fiecare afirmație din cărțile lor trebuie confruntată cu arhiva CNSAS, cu dosarele penale, cu mărturiile victimelor. Istoria Securității nu poate fi scrisă doar din interior, de foști ofițeri, nici doar din dosarele Securității. Ea trebuie scrisă din încrucișarea surselor: dosar, victimă, martor, document extern, arhivă străină. Pelin a deschis drumul, Cosma și Pleșiță au arătat cât de greu este să te desparți de trecut atunci când ai fost parte din el.

Astăzi, când ultimii martori ai acelei lumi dispar, miza nu mai este răzbunarea, ci înțelegerea. De ce au intrat tineri ca Pleșiță în Securitate? Ce i-a făcut să rămână? Cum a funcționat, concret, contraspionajul lui Cosma? Ce a văzut Pelin în arhivă și ce nu a avut voie să publice? Răspunsurile nu se află într-o singură carte, nici într-un singur dosar. Se află în triunghiul acesta incomod, pe care articolul de față a încercat să îl descrie: între arhivarul care a deschis ușa, torționarul care a refuzat să se pocăiască și generalul care a încercat să își apere breasla prin memorii.

Dacă îi privim astfel, cei trei nu mai sunt „corifei”, în sensul de eroi fondatori. Sunt trei avertismente. Pelin ne avertizează că fără arhivă nu există istorie. Pleșiță ne avertizează că fără justiție, memoria devine cinism. Cosma ne avertizează că fără distanță critică, memoria devine autoapărare. Și toate cele trei avertismente rămân, din păcate, actuale.

Fotografie actuală cu sediul CNSAS din București

„Acolo unde arhiva lui Pelin a devenit instituție publică.”

Fotografie de arhivă cu o sală de lectură

„Istoria Securității se scrie, încă, dosar cu dosar.”

Surse principale consultate pentru documentare: biografiile și bibliografiile celor trei autori, volumele „Cartea Albă a Securității”, „Cupola”, interviurile lui Pleșiță și dosarul atentatului de la Radio Europa Liberă. Articolul este o sinteză jurnalistică-istorică, nu o lucrare academică, și recomandă verificarea fiecărui episod în arhiva CNSAS și în edițiile critice ale documentelor citate.

Dola & Sandu

13. Noiembrie 2026

Dragi prieteni,

Vă aducem la cunoștință că articolul „Trei oameni, trei oglinzi ale Securității: Mihai Pelin, Nicolae Pleșiță și Neagu Cosma” publicat pe blog, - este o creație originală, elaborată în comun sub semnătura Dola & Sandu.

Conținutul acestuia — ideile, structura și forma de exprimare — reprezintă o muncă proprie, realizată cu seriozitate și respect pentru adevărul istoric. Nu dorim să fie preluat, copiat sau folosit în alte părți fără menționarea clară a autorilor și fără acordul nostru prealabil.

Vă mulțumim pentru înțelegere, pentru apreciere și pentru că sunteți alături de noi. Cu respect,

Dola & Sandu

Când tăcerea devine vinovăție: 100 de copii și prețul unui scaun

Dola & Sandu

Cuvânt înainte

Se spune că răul triumfă atunci când oamenii buni aleg să tacă. Dar ce se întâmplă când tăcerea nu este doar pasivitate, ci o alegere conștientă, făcută de cei puși să apere legea? Când adevărul este îngropat nu de cei care au greșit, ci chiar de cei cărora le revine datoria sfântă de a-l descoperi și de a-l apăra?

Acesta nu este doar povestea unor abuzuri petrecute într-un oraș de provincie. Este o radiografie a unei întregi societăți care a ales să privească în altă parte. Și prețul acestei priviri în altă parte a fost plătit de copii neputincioși.

100 de copii. Noapte de noapte. Tăcere de zi cu zi

Povestea îngrozitoare s-a desfășurat între anii 2012 și 2015, la Seminarul Teologic „Ioan Gură de Aur” din Huși. O instituție care ar fi trebuit să fie un sanctuar al educației, al credinței și al protecției a devenit, în schimb, scena unor crime oribile. Timp de trei ani, elevi cu vârste între 14 și 18 ani au fost abuzați în mod sistematic, noapte de noapte, de către fostul episcop al Hușilor, Cornel Onilă, și de arhimandritul Sebastian Jitaru.

O sută de copii. O sută de suflete fragile. O sută de destine schimbate pentru totdeauna. Și în tot acest timp, nu au fost singurii care știau.

Directorul seminarului a știut. Profesorii au știut. Părinții au început să bănuiască. Biserica — prin structurile ei de conducere — a știut. Și printre primii care au avut toate probele în mână a fost o procuroră pe nume Cristina Chiriac. Ea a primit dosarul, a văzut mărturiile, a analizat imaginile și documentele. Și totuși, a ales să nu facă nimic timp de mai bine de un an. A așezat adevărul într-un sertar și l-a lăsat acolo, în întuneric.

De ce să taci când de viața și sănătatea copiilor depinde totul? De teamă? De presiune? Sau pentru că adevărul era prea incomod pentru cineva mult mai puternic decât ea?

Imagine exterioară a Seminarului Teologic „Ioan Gură de Aur” din Huși 

... o clădire care pare liniștită, dar care a ascuns una dintre cele mai negre povești ale sistemului nostru

Recompensa tăcerii: când eșecul devine promovare

Într-o țară normală, o persoană care ascunde dovezi despre abuzuri asupra minorilor ar fi fost concediată și trasă la răspundere. În România noastră, lucrurile s-au întâmplat exact pe dos.

Cristina Chiriac nu a fost mustrată. Nu a fost cercetată. Dimpotrivă — a fost promovat. Din funcția de procuror la Huși, a ajuns să fie numită chiar în cea mai înaltă funcție din sistemul judiciar: Procuror General al României. Persoana care conduce anchetele, care supraveghează respectarea legii, care reprezintă interesele statului în justiție — era exact femeia care dovedise deja că poate ține adevărul închis când acesta deranjează.

Ceea ce ar trebui să ne cutremure pe toți nu este doar că s-a întâmplat asta. Este că s-a întâmplat știut fiind. Când a numit-o în funcție, Președintele României, Nicușor Dan, cunoștea acest dosar. Știa că există o problemă serioasă de integritate. Știa că femeia pe care o pune în fruntea justiției avea o piatră grea legată de gât — o piatră numită „tăcere în fața abuzurilor”. Și totuși, a ales să o numească și să o apere public, chiar și atunci când întrebările au devenit publice și presante.

Sediul Parchetului General din București

... o clădire impunătoare, simbol al dreptății, dar care a ajuns să reprezinte pentru mulți tocmai contrariul: tăcerea celor care ar fi trebuit să vorbească

De ce tăcem când Biserica este în cauză?

Întrebarea care mă chinuie este aceasta: de ce tăcerea a fost considerată o opțiune acceptabilă? Răspunsul mă duce întotdeauna în același loc: puterea enormă pe care o deține Biserica Ortodoxă Română în societatea noastră.

Nu este nimic rău în faptul că oamenii cred. Credința este un sprijin pentru milioane de români. Dar când influența spirituală devine și putere politică, economică și socială nelimitată, avem o problemă. În România, BOR controlează o rețea impresionantă de biserici, școli, spitale, mass-media și are o voce puternică în spațiul public. Este o instituție respectată, dar este și o forță care poate decide soarta unor cariere politice.

Când adevărul despre Huși a amenințat să afecteze imaginea Bisericii, mulți dintre cei care aveau datoria să acționeze au ezitat. Întrebarea lor nu a fost „ce s-a întâmplat cu acești copii?”, ci „cum va afecta acest scandal imaginea Bisericii și relațiile noastre cu ea?”. Și așa, protejarea imaginii unei instituții a fost considerată mai importantă decât protejarea drepturilor a o sută de copii.

Catedrala Patriarhală din București

... simbol al rolului central pe care Biserica îl joacă în viața publică din România, dar și al presiunii pe care o poate exercita asupra decidenților politici

Când tăcerea devine politică națională

Dar cazul nu este doar despre Biserică. Este despre modul în care puterea politică din România a ales să gestioneze acest scandal. Știm cu toții că jurnalistul Ovidiu Vanghele a vorbit public despre aceste fapte și a fost extrem de dur în limbaj la adresa Președintelui. L-a jignit, l-a criticat aspru — și acest lucru a fost tratat ca o gravă ofensă care merită răspuns prompt și ferm.

Și totuși, aceeași energie nu a fost văzută când a venit vorba despre cei 100 de copii. Întrebarea este firească pentru orice cetățean: de ce o jignire personală este considerată o urgență națională, dar ascunderea unor abuzuri asupra minorilor este tratată ca o problemă minoră, care poate fi amânată sau trecută cu vederea?

Avem și alte exemple de discurs dur în spațiul public. Liderul AUR, George Simion, folosește adesea un limbaj extrem de dur la adresa Președintelui. Și deputata Ancuța Hendrea. Și anumite posturi de televiziune. Critica ascuțită există într-o democrație. Dar de ce doar când vine de la un jurnalist care dezgropă adevăruri incomode devine ea inacceptabilă?

Imagine simbolică — o balanță înclinată: într-o parte, o sută de copii nevăzuți; în cealaltă, interesele celor puternici

... Balanța a stat înclinată prea mult timp

Întrebarea care nu ne dă pace: de ce a fost pusă acolo?

Când analizezi toate aceste fapte, ajungi la o concluzie dureroasă, dar care merită spusă clar: o persoană care a demonstrat că poate ține adevărul închis nu a fost promovată din greșeală. A fost promovată pentru exact acela lucru pentru care ar fi trebuit să fie concediată: capacitatea ei de a tăcea când este nevoie.

Avem o vorbă cinică, dar care explică multe din logica lumii politice: spunea cândva primarul Marian Vanghelie că „cel mai bun om într-o funcție importantă este acela care poate fi șantajat”. Dacă o persoană are un trecut care poate fi oricând dezgropat, dacă a demonstrat că poate face compromisuri grave — nu devine ea ușor de controlat? Nu este exact această „flexibilitate” cea care o face valoroasă pentru cei care o numesc în funcție?

Poate că adevărul este mai simplu și mai dur decât vrem să credem: Cristina Chiriac a fost pusă în fruntea Parchetului General nu în ciuda acestui trecut, ci tocmai din cauza lui. Pentru că șeful statului avea nevoie de cineva care să înțeleagă când trebuie să tacă. Și ea demonstrase deja că știe să facă asta perfect.

Nicușor Dan — Președintele României

...cel care a numit-o și a apărat-o pe Cristina Chiriac în ciuda întrebărilor privind integritatea acesteia

Ce spunem copiilor noștri?

Într-o seară, când un copil îți spune că i s-a întâmplat ceva rău, iar tu nu faci nimic, nu ești doar tăcut — devii părtaș la ceea ce i s-a întâmplat. Când o instituție a statului refuză să investigheze, devine complice. Când cel mai înalt reprezentant al legii este tocmai cel care a ascuns legea, avem o criză de încredere care nu poate fi reparată cu discursuri frumoase.

Prețul acestei tăceri nu este plătit de politicieni. Este plătit de cei 100 de copii care au crescut știind că nimeni nu i-a apărat. Este plătit de părinții lor care au simțit neputința cumplită în fața unei mașini a statului care s-a întors împotriva lor. Și este plătit de fiecare cetățean român care își întreabă astăzi: „Dacă mi se întâmplă ceva rău, cine mă va apăra? Cui să mă adresez?”

O lumânare aprinsă în întuneric

... simbol pentru vocile celor 100 de copii care au rămas neauzite prea mult timp

Concluzie: dreptatea nu are privilegiați

Cazul de la Huși nu este un episod închis. Nu este o poveste de trecut pe care o putem da la o parte. Este un test continuu pentru fiecare dintre noi.

Dacă acceptăm că tăcerea în fața răului este răsplătită cu funcții înalte, atunci le spunem fiecărui copil din România: „Dacă ceea ce ți s-a întâmplat deranjează pe cei puternici, atunci și tu trebuie să taci”. Dacă acceptăm că o persoană care a eșuat moral poate conduce justiția, atunci acceptăm că legea este pentru cei slabi, iar protecția este pentru cei puternici.

Nicușor Dan a jucat prost. Nu doar politic, ci și uman. Când ai de ales între a proteja imaginea unei persoane și a face dreptate sutelor de voci amuțite, alegerea ar trebui să fie clară. Când tăcerea devine o calitate pentru care primești răsplată, înseamnă că am inversat toate valorile corecte.

Cineva trebuie să rupă tăcerea. Cineva trebuie să întrebe în numele acelor copii: pentru cine lucrează justiția — pentru victime sau pentru cei care le protejează pe făptași? Răspunsul la această întrebare va spune ce fel de țară suntem cu adevărat. Și până când răspunsul nu va fi „pentru copii, pentru adevăr, pentru dreptate”, munca noastră nu este terminată.

Dola & Sandu

12. Noiembrie 2026