Trei oameni, trei oglinzi ale Securității: Mihai Pelin, Nicolae Pleșiță și Neagu Cosma

Dola & Sandu

Există în istoria recentă a României un triunghi straniu, aproape neverosimil, care leagă un istoric, un torționar nepedepsit și un general de contraspionaj devenit memorialist. Nu au fost prieteni, nu au format o echipă și nu au împărtășit, în cele din urmă, aceeași versiune despre trecut. Dar destinele lor se ating mereu în același punct: Securitatea. Unul a intrat primul în arhiva ei ca cercetător. Altul a condus-o în afară, în lumea spionajului și a terorismului de stat. Al treilea a păzit-o dinăuntru, de spionii străini, apoi a încercat să o povestească, în cărți, din interior.

De aceea nu pot fi puși pur și simplu în aceeași categorie de „corifei ai noii Securități”. Formula merită despărțită cu grijă. Dacă prin „noua Securitate” înțelegem instituția de după 1989, adică SRI și SIE, atunci toți trei au avut, direct sau indirect, o legătură cu ea. Dacă prin aceeași formulă înțelegem însă noua istorie a Securității, adică felul în care, după 1989, România a început să își spună povestea poliției politice, atunci cei trei sunt cu adevărat fondatori, fiecare în felul lui: Pelin prin arhivă, Pleșiță prin mărturisirea brutală, Cosma prin memorialistica de serviciu.

Articolul de față îi ia pe rând, dar îi citește împreună. Pentru că numai împreună se vede mecanismul: cum se recruta un securist, cum se conducea spionajul extern, cum se apăra contraspionajul, cum se scria, după cădere, istoria tuturor acestora și de ce adevărul a rămas, până astăzi, pe jumătate în dosare și pe jumătate în amintiri interesate.

Fotografie de arhivă, cu fațada fostului sediu al Ministerului de Interne din București, anii 1970

„Clădirea în care s-au luat deciziile care i-au legat pe cei trei: arhivă, spionaj extern și contraspionaj.”

Mihai Pelin, omul care a deschis ușa arhivei

Mihai Pelin s-a născut la 25 august 1940, la Cernăuți, de unde familia sa a fugit de Armata Roșie după cedarea teritoriului către URSS. A absolvit Facultatea de Filosofie din București și a fost jurnalist la „ Scânteia Tineretului”, „Tribuna României”, „Ramuri” și „ Flacăra”. A debutat editorial în 1967 cu volumul „Redactori și pianiști” și a devenit membru al Uniunii Scriitorilor. Până aici, o biografie de intelectual format în interiorul sistemului cultural comunist, cu compromisurile, prudentele și ambițiile obișnuite ale generației sale. 

Ruptura vine după 1989. Pelin lucrează la „Baricada” și „Expres Magazin”, apoi devine colaborator permanent la „Jurnalul Național” și „Cronica Română”, iar „în această perioadă și-a consacrat întreg efortul investigației și studiilor în arhivele comunismului românesc”. A fost primul cercetător care a intrat în Arhivele fostei Securități în scopul publicării documentelor studiate, iar rezultatul a fost coordonarea editării primelor patru volume ale „Cărții Albe a Securității” în 1996-1997. 

Această frază, aparent seacă, ascunde o revoluție. Înainte de Pelin, arhiva Securității era un mit. Se știa că există, se bănuia că ascunde liste, dosare, note informative, planuri de urmărire, dar nimeni din afara sistemului nu o văzuse sistematic. Pelin a obținut accesul prin Virgil Măgureanu, fost coleg de facultate devenit primul director al SRI, și a intrat într-un spațiu care, pentru istorici, era echivalentul deschiderii unui mormânt faraonic: ordonat, prăfuit, plin de nume și de tăceri.

Ce a făcut el cu acest acces definește întreaga lui operă ulterioară. Nu a scris o istorie academică rece, cu aparat critic impecabil, ci o istorie-document, o istorie care lasă hârtia să vorbească. „Culisele spionajului românesc” din 1997, „Operațiunile Melița și Eterul. Istoria Europei Libere prin documente de Securitate” din 1999, „ ARTUR – Dosarul lui Ion Caraion” din 2001, „Opisul emigrației politice” din 2002, „Un veac de spionaj, contraspionaj și poliție politică” din 2003 și „SIE & SRI – Trecutul nu se prescrie” din 2004 sunt, toate, cărți construite pe dosar. Pelin nu inventează, el citează, reproduce, comentează. Uneori exagerează, uneori se lasă furat de senzațional, dar meritul lui rămâne: a arătat că Securitatea poate fi studiată din propriile ei hârtii, nu doar din amintiri și zvonuri.

În paralel, Pelin a rămas un istoric al celui de-al Doilea Război Mondial și al relațiilor româno-italiene. Pentru lucrările sale despre medicii militari italieni din război a fost numit, în ianuarie 2006, Comandor al Ordinului Solidarității Italiene. A murit la 14 decembrie 2007, la București, răpus de ciroză, după ce fusese spitalizat la Fundeni. A lăsat în urmă o operă inegală, dar indispensabilă, și o întrebare care încă ne urmărește: cine are dreptul să citească arhiva și în ce condiții devine ea istorie, nu răzbunare? 

Mihai Pelin în anii 2000

„Primul cercetător intrat în arhiva Securității pentru a publica documente.”

Coperta primului volum din „Cartea Albă a Securității” 

„Documentul devine istorie: metoda lui Pelin.”

Nicolae Pleșiță, de la lupta din munți la Carlos Șacalul

Dacă Pelin este omul arhivei, Nicolae Pleșiță este omul acțiunii. Biografia lui este biografia Securității în forma ei cea mai dură, de la reprimarea rezistenței anticomuniste din munți până la terorismul de stat din anii 1980.

Pleșiță s-a născut la 16 aprilie 1929, la Curtea de Argeș. A aderat de tânăr, în decembrie 1947, la Partidul Comunist și a devenit activist de tineret, în timp ce era muncitor la fabrica de cherestea „Moroieni” și președinte al sindicatului forestierilor. În mai 1948 a fost scos din producție și trimis la organizația județeană a UTC Argeș. În același an, după înființarea Direcției Generale a Securității Poporului, a fost recrutat ca salariat al Securității, cu gradul de plutonier, la Direcția Regională Pitești. 

Acest traseu era tipic pentru prima generație de securiști: tineri, fără studii superioare, dar cu dosar politic bun, scoși din fabrică și aruncați direct în munca de poliție politică. Pleșiță urcă repede: șef de secție și de serviciu la Arad și Vâlcea, apoi la Pitești, apoi la Direcția Cadre a Ministerului de Interne, locțiitor la Pitești. În 1958 este avansat căpitan și primește decorația Steaua RPR „ca răsplată pentru activitatea de combatere a grupurilor de rezistență anticomunistă organizate în munți”. Cu alte cuvinte, este decorat pentru participarea la vânătoarea de partizani, o pagină pe care, decenii mai târziu, o va apăra cu mândrie la televizor, fără urmă de regret. 

Urmează Clujul. Între 30 decembrie 1961 și 19 aprilie 1967, colonelul Pleșiță este șef al Direcției Regionale de Securitate Cluj, având în subordine organele din cinci județe, și membru supleant al Biroului Comitetului Regional de Partid. În paralel, urmează Facultatea de Istorie a Universității „ Babeș-Bolyai” din Cluj. Este momentul în care securistul de teren devine securistul cu diplomă, cu birou, cu autoritate politică. 

Transferat la București în 1967 ca șef al Direcției de Securitate și Gardă a Ministerului de Interne, înaintat general-maior, apoi șef al Direcției I din Direcția Generală de Informații Interne, Pleșiță cunoaște și căderea disciplinară: în iarna lui 1972 este mutat la Serviciul de asigurare materială și financiară al Inspectoratului Județean de Securitate Ilfov, cu sarcini administrative. Este o retrogradare care arată că nici în interiorul Securității cariera nu era liniară. Dar Pleșiță revine. Devine secretar general în Ministerul de Interne între martie 1974 și noiembrie 1975, prim-adjunct al ministrului între 1976 și 1978, este avansat general-locotenent la 7 mai 1977 și conduce, împreună cu generalul Emil Macri, reprimarea minerilor din Valea Jiului din august 1977. 

Momentul de vârf vine între 22 aprilie 1980 și 26 noiembrie 1984, când este prim-adjunct al ministrului de interne și șef al Centrului de Informații Externe, adică al spionajului extern al Securității. Este perioada în care Securitatea, după fuga în Statele Unite, în vara lui 1978, a lui Ion Mihai Pacepa, adjunct al șefului DIE, trăiește cu obsesia trădării și a răzbunării. Pleșiță devine, în această logică, omul care trebuie să spele rușinea. 

Și aici intră în scenă cel mai cunoscut episod al carierei sale: legătura cu Carlos Șacalul, pe numele său real Ilich Ramírez Sánchez. Potrivit relatărilor consacrate, în 1981 Securitatea l-a angajat pe Carlos pentru asasinarea unor disidenți români din Europa de Vest și pentru bombardarea sediului Radio Europa Liberă din München. Se spune că Pleșiță ar fi ordonat atentatul și l-ar fi angajat pe Carlos inclusiv pentru a-l ucide pe predecesorul său, Pacepa. 

La 21 februarie 1981, o bombă explodează la Radio Europa Liberă. Pleșiță va fi inculpat abia în 1997 pentru complicitate la acest atentat, ancheta va fi întreruptă în 2000, reluată în 2004 de un tribunal civil, iar în martie 2009 va fi scos de sub urmărire penală. Din punct de vedere juridic, moare necondamnat. Din punct de vedere istoric, rămâne asociat pentru totdeauna cu ideea că un stat comunist european a folosit terorismul internațional ca instrument de politică internă. 

După 1990, Pleșiță apare adesea la televizor și apără cu îndârjire acțiunile de reprimare a rezistenței din munți, la care a participat sau pe care le-a comandat. A condus direct ancheta asupra scriitorului disident Paul Goma, înainte ca acesta să fie silit să plece în exil la Paris. A fost acuzat de poliție politică, fără urmări penale. A fost, de asemenea, unul dintre cei mai vehemenți contestatari ai lui Pacepa. În interviuri, a rostit fraza care l-a făcut celebru și detestat: „I-am ucis, bineînțeles. Asta făceam noi.” Nu era o mărturisire smulsă, era o revendicare. 

Pleșiță moare la 28 septembrie 2009, în urma unei apoplexii, după ce ultimele trei luni le petrecuse într-un sanatoriu al SRI din București. Este înmormântat la Curtea de Argeș, iar la funeralii foștii subalterni de la Cluj trimit o coroană, la fel și o unitate din SRI, dar și generalul Iulian Vlad, ultimul șef al Departamentului Securității Statului. Imaginea aceasta, a unui torționar înmormântat cu onoruri informale din partea sistemului pe care l-a slujit, spune mai mult decât orice rechizitoriu despre continuitățile de după 1989. 

N.Plesita, alaturi de Ceausescu

 De la plutonier la Foruri Mondiale

Fotografie din München, 1981, cu clădirea Radio Europa Liberă după atentatul cu bombă, cu geamuri sparte și fațadă afectată

21 februarie 1981, punctul culminant al legăturii Securității cu terorismul internațional.

Captură dintr-un interviu TV de după 1990 în care Pleșiță vorbește direct în cameră

„Niciun regret: memoria asumată a represiunii.”

Neagu Cosma, contraspionajul care și-a scris memoriile

Neagu Cosma este, dintre cei trei, cel mai puțin cunoscut publicului larg și, paradoxal, cel mai interesant pentru înțelegerea mecanismului intern al Securității. Dacă Pleșiță a fost omul operațiunilor externe, Cosma a fost omul apărării interne: cel care trebuia să descopere spionii străini infiltrați în România.

S-a născut în 1925, la Padina, județul Buzău, și a murit la 13 martie 2007. A preluat conducerea Direcției de Contraspionaj a Securității la 10 septembrie 1960, ca împuternicit la comandă, a fost numit director titular la 17 septembrie 1962 și a păstrat funcția până în august 1973. Treisprezece ani în fruntea contraspionajului înseamnă treisprezece ani în care a văzut, din interior, toate marile dosare ale Războiului Rece românesc: agenți ai KGB, ai CIA, ai serviciilor maghiare, rețele de informatori, tentative de racolare, cazuri de trădare. 

În august 1973 este înlocuit și transferat ca și comandant al Școlii Militare de Ofițeri Activi a Ministerului de Interne de la Băneasa, unde rămâne până în mai 1974, când este trecut în rezervă prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 483 din 7 mai 1974. După rezervă, devine prim-vicepreședinte sau președinte executiv al Automobil Clubului Român, o funcție aparent banală, dar tipică pentru sistemul comunist: foștii generali primeau sinecuri în organizații de masă, unde rămâneau utili, vizibili și controlabili. 

Cosma revine spectaculos în 1990. Este reactivat în SRI de directorul Virgil Măgureanu și numit șef al Serviciului de Inspecții și consilier al directorului, dar la scurt timp este trecut din nou în rezervă. Acest episod este esențial pentru înțelegerea a ceea ce s-a numit „noua Securitate”. În primele luni de după Revoluție, noul serviciu de informații nu s-a construit de la zero, ci cu oameni din vechea structură. Cosma este exemplul perfect: omul care condusese contraspionajul în anii 1960 și 1970 este chemat, în 1990, să inspecteze noua structură. Continuitatea nu a fost un accident, a fost o alegere. 

Dar Cosma nu rămâne doar un personaj al tranziției. După 1989, devine un autor prolific de dezvăluiri din culisele Securității. Lista lui de cărți este impresionantă și, în același timp, revelatoare pentru felul în care foștii securiști au încercat să își rescrie biografia după căderea regimului. 

Înainte de 1989, publicase deja, împreună cu alți autori, volume de ficțiune inspirată din munca de contraspionaj: „ Fapte din umbră”, în patru volume, între 1975 și 1983, „Capcana din panou” în 1981, „ La Săcele... liniște” în 1982, „Cine l-a ucis pe Abel?” în 1984, „ Noaptea amăgirii” în 1986. Erau cărți de propagandă, dar și de formare profesională mascată: tineri ofițeri învățau, din romane, cum arată un agent dublu, cum se construiește o capcană, cum se citește un comportament suspect. 

După 1989, tonul se schimbă. În 1990 publică „Culisele Palatului Regal”, în 1994 „Cupola. Din culisele... Securității”, în 1995 „Dominația comunistă”, în 1998 „Securitatea, poliția politică, dosare, informatori”, în 1998 „Cum a fost posibil? Cârtița Pacepa”, în 1999 „În anul 1968, a fost programată și invadarea României”, în 2001 „De la iscoadă la agentul modern”, în 2002 „De-a jocul cu spionii”. 

„Cupola” rămâne cartea lui de referință. Este o carte de memorii, cu prefață de general-locotenent inginer Ovidiu Diaconescu, în care Cosma încearcă să explice, din interior, cum funcționa Securitatea, de ce România s-a desprins de KGB, cum se luau deciziile în „cupolă”, adică în vârful sistemului. Istoricii au folosit-o mult, dar cu prudență. Cosma nu scrie ca un martor neutru, ci ca un apărător al instituției sale. El vrea să demonstreze că Securitatea română a fost, în ultima instanță, o instituție națională, care a apărat independența țării față de sovietici, nu o simplă anexă a KGB. Teza este seducătoare, dar incompletă: ea trece sub tăcere represiunea internă, dosarele de urmărire informativă, distrugerea vieților unor oameni care nu erau spioni, ci doar incomozi.

Aici se vede diferența dintre Cosma și Pelin. Pelin citează dosarul. Cosma povestește dosarul din memorie, selectiv. Pelin vrea să arate mecanismul prin hârtie. Cosma vrea să salveze onoarea breslei prin amintire. Ambele demersuri sunt utile, dar niciunul nu este suficient singur. Istoricul adevărat trebuie să le confrunte.

Coperta volumului „ Cupola. Securitatea văzută din interior”, ediția 1994

„Memorialistica de serviciu: apărare și dezvăluire în același timp.”

Fotografie de epocă cu Neagu Cosma ca prim-vicepreședinte al Automobil Clubului Român

„După contraspionaj, sinecura de la ACR.”

Fotografie cu Școala de ofițeri de Securitate de la Băneasa 

Băneasa, locul unde Cosma și Pleșiță au comandat, pe rând, formarea noilor ofițeri

Punctele de intersecție: Pacepa, Măgureanu, Băneasa

Cei trei nu se întâlnesc doar în manuale. Se întâlnesc în oameni și în locuri.

Primul nume care îi leagă este Pacepa. Pentru Pleșiță, Pacepa este trădătorul care trebuie răzbunat și discreditat. Pentru Cosma, Pacepa este „cârtița”, subiectul unei cărți întregi, dovada că contraspionajul a eșuat într-un punct esențial. Pentru Pelin, Pacepa este dosar, document, subiect de arhivă. Trei atitudini, aceeași obsesie: cum a putut un om din vârf să fugă și să povestească totul?

Al doilea nume este Virgil Măgureanu. El îi dă lui Pelin cheia arhivei și îl reactivează pe Cosma în SRI. Este omul care, în 1990, decide ce parte din vechea Securitate intră în noua structură și ce parte din vechea arhivă devine publică. Fără el, nici Pelin nu ar fi intrat în arhivă, nici Cosma nu ar fi revenit ca inspector. Măgureanu este, în acest sens, adevăratul arhitect al „noii Securități”, iar cei trei sunt instrumentele, beneficiarii sau martorii proiectului său.

Al treilea loc este Băneasa. Cosma comandă Școala de ofițeri între 1973 și 1974, Pleșiță o comandă între 1978 și 1980. Aceeași școală, doi comandanți care au condus, pe rând, contraspionajul și spionajul extern. Aici se formau ofițerii care aveau să facă dosare, să recruteze informatori, să urmărească disidenți. Când vorbim despre continuitate, nu vorbim despre abstracțiuni, vorbim despre profesori, cursuri, manuale, metode care s-au transmis de la o generație la alta. 

Fotografie de grup, anii 1970, cu ofițeri și cursanți ai Școlii de la Băneasa, în uniformă, în fața clădirii principale. 

 

„Aici s-a transmis meseria, din generație în generație.”

Ce înseamnă, de fapt, „corifei ai noii Securități”?

Dacă ar fi să rezumăm, fiecare dintre cei trei reprezintă o altă față a tranziției.

Pelin reprezintă fața documentară. El a crezut că adevărul este în dosar și că, odată publicat, dosarul va face dreptate. A avut dreptate pe jumătate. Dosarul arată ce a scris Securitatea, nu neapărat ce s-a întâmplat. O notă informativă poate fi minciună, exagerare, denunț interesat. Pelin știa asta, dar miza lui a fost să pună documentul pe masă, ca istoricii să poată lucra. Fără el, dezbaterea despre Securitate ar fi rămas mult mai mult timp la nivel de zvon.

Pleșiță reprezintă fața nepedepsită. El a crezut că forța este legitimă și că istoria îl va absolvi. Nu a cerut iertare, nu a regretat, nu a fost condamnat. Cazul lui arată limitele justiției de tranziție din România: anchete întrerupte, reluări, scoateri de sub urmărire penală, martori care mor, documente care dispar. Pleșiță a murit liber, îngrijit într-un sanatoriu al SRI, înmormântat cu coroane de la foști subalterni. Este, poate, cel mai dureros simbol al eșecului de a face dreptate.

Cosma reprezintă fața memorialistică și instituțională. El a crezut că Securitatea poate fi apărată prin poveste, că dacă explici contextul, Războiul Rece, presiunea sovietică, pericolul real al spionajului, atunci represiunea internă va părea un preț necesar. Cărțile lui sunt valoroase pentru detaliile despre contraspionaj, despre relația cu KGB, despre 1968, dar trebuie citite cu suspiciune metodică: autorul este judecător în propria cauză.

Împreună, cei trei arată că „noua Securitate” nu a fost o ruptură, ci o rescriere. SRI și SIE au preluat oameni, clădiri, metode, dar și narațiuni. Au preluat și arhiva, pe care au deschis-o parțial, prin oameni ca Pelin, și au preluat și memoria, pe care au lăsat-o să se scrie, prin oameni ca Cosma și Pleșiță, în cărți și la televizor. Rezultatul este o istorie pe jumătate deschisă, pe jumătate controlată, în care publicul a aflat mult, dar nu totul.

Ce rămâne de făcut: o agendă de lectură și de verificare

Pentru cititorul care vrea să meargă mai departe, ordinea lecturii contează. Mai întâi, Pelin, pentru document. „Cartea Albă a Securității”, „Culisele spionajului românesc” și „Operațiunile Melița și Eterul” sunt punctul de plecare. Apoi, Cosma, pentru perspectiva internă: „Cupola” și „Securitatea, poliția politică, dosare, informatori”, citite cu atenție la ce lipsește, nu doar la ce se spune. Abia apoi, Pleșiță, prin interviuri și prin convorbirile publicate de Viorel Patrichi și Marian Oprea, „Ochii și urechile poporului” și „În culisele securității cu și fără generalul Pleșiță”, pentru a vedea cum sună, în cuvinte proprii, asumarea crimei.

Dar lectura nu este suficientă. Fiecare afirmație din cărțile lor trebuie confruntată cu arhiva CNSAS, cu dosarele penale, cu mărturiile victimelor. Istoria Securității nu poate fi scrisă doar din interior, de foști ofițeri, nici doar din dosarele Securității. Ea trebuie scrisă din încrucișarea surselor: dosar, victimă, martor, document extern, arhivă străină. Pelin a deschis drumul, Cosma și Pleșiță au arătat cât de greu este să te desparți de trecut atunci când ai fost parte din el.

Astăzi, când ultimii martori ai acelei lumi dispar, miza nu mai este răzbunarea, ci înțelegerea. De ce au intrat tineri ca Pleșiță în Securitate? Ce i-a făcut să rămână? Cum a funcționat, concret, contraspionajul lui Cosma? Ce a văzut Pelin în arhivă și ce nu a avut voie să publice? Răspunsurile nu se află într-o singură carte, nici într-un singur dosar. Se află în triunghiul acesta incomod, pe care articolul de față a încercat să îl descrie: între arhivarul care a deschis ușa, torționarul care a refuzat să se pocăiască și generalul care a încercat să își apere breasla prin memorii.

Dacă îi privim astfel, cei trei nu mai sunt „corifei”, în sensul de eroi fondatori. Sunt trei avertismente. Pelin ne avertizează că fără arhivă nu există istorie. Pleșiță ne avertizează că fără justiție, memoria devine cinism. Cosma ne avertizează că fără distanță critică, memoria devine autoapărare. Și toate cele trei avertismente rămân, din păcate, actuale.

Fotografie actuală cu sediul CNSAS din București

„Acolo unde arhiva lui Pelin a devenit instituție publică.”

Fotografie de arhivă cu o sală de lectură

„Istoria Securității se scrie, încă, dosar cu dosar.”

Surse principale consultate pentru documentare: biografiile și bibliografiile celor trei autori, volumele „Cartea Albă a Securității”, „Cupola”, interviurile lui Pleșiță și dosarul atentatului de la Radio Europa Liberă. Articolul este o sinteză jurnalistică-istorică, nu o lucrare academică, și recomandă verificarea fiecărui episod în arhiva CNSAS și în edițiile critice ale documentelor citate.

Dola & Sandu

13. Noiembrie 2026

Dragi prieteni,

Vă aducem la cunoștință că articolul „Trei oameni, trei oglinzi ale Securității: Mihai Pelin, Nicolae Pleșiță și Neagu Cosma” publicat pe blog, - este o creație originală, elaborată în comun sub semnătura Dola & Sandu.

Conținutul acestuia — ideile, structura și forma de exprimare — reprezintă o muncă proprie, realizată cu seriozitate și respect pentru adevărul istoric. Nu dorim să fie preluat, copiat sau folosit în alte părți fără menționarea clară a autorilor și fără acordul nostru prealabil.

Vă mulțumim pentru înțelegere, pentru apreciere și pentru că sunteți alături de noi. Cu respect,

Dola & Sandu

Când tăcerea devine vinovăție: 100 de copii și prețul unui scaun

Dola & Sandu

Cuvânt înainte

Se spune că răul triumfă atunci când oamenii buni aleg să tacă. Dar ce se întâmplă când tăcerea nu este doar pasivitate, ci o alegere conștientă, făcută de cei puși să apere legea? Când adevărul este îngropat nu de cei care au greșit, ci chiar de cei cărora le revine datoria sfântă de a-l descoperi și de a-l apăra?

Acesta nu este doar povestea unor abuzuri petrecute într-un oraș de provincie. Este o radiografie a unei întregi societăți care a ales să privească în altă parte. Și prețul acestei priviri în altă parte a fost plătit de copii neputincioși.

100 de copii. Noapte de noapte. Tăcere de zi cu zi

Povestea îngrozitoare s-a desfășurat între anii 2012 și 2015, la Seminarul Teologic „Ioan Gură de Aur” din Huși. O instituție care ar fi trebuit să fie un sanctuar al educației, al credinței și al protecției a devenit, în schimb, scena unor crime oribile. Timp de trei ani, elevi cu vârste între 14 și 18 ani au fost abuzați în mod sistematic, noapte de noapte, de către fostul episcop al Hușilor, Cornel Onilă, și de arhimandritul Sebastian Jitaru.

O sută de copii. O sută de suflete fragile. O sută de destine schimbate pentru totdeauna. Și în tot acest timp, nu au fost singurii care știau.

Directorul seminarului a știut. Profesorii au știut. Părinții au început să bănuiască. Biserica — prin structurile ei de conducere — a știut. Și printre primii care au avut toate probele în mână a fost o procuroră pe nume Cristina Chiriac. Ea a primit dosarul, a văzut mărturiile, a analizat imaginile și documentele. Și totuși, a ales să nu facă nimic timp de mai bine de un an. A așezat adevărul într-un sertar și l-a lăsat acolo, în întuneric.

De ce să taci când de viața și sănătatea copiilor depinde totul? De teamă? De presiune? Sau pentru că adevărul era prea incomod pentru cineva mult mai puternic decât ea?

Imagine exterioară a Seminarului Teologic „Ioan Gură de Aur” din Huși 

... o clădire care pare liniștită, dar care a ascuns una dintre cele mai negre povești ale sistemului nostru

Recompensa tăcerii: când eșecul devine promovare

Într-o țară normală, o persoană care ascunde dovezi despre abuzuri asupra minorilor ar fi fost concediată și trasă la răspundere. În România noastră, lucrurile s-au întâmplat exact pe dos.

Cristina Chiriac nu a fost mustrată. Nu a fost cercetată. Dimpotrivă — a fost promovat. Din funcția de procuror la Huși, a ajuns să fie numită chiar în cea mai înaltă funcție din sistemul judiciar: Procuror General al României. Persoana care conduce anchetele, care supraveghează respectarea legii, care reprezintă interesele statului în justiție — era exact femeia care dovedise deja că poate ține adevărul închis când acesta deranjează.

Ceea ce ar trebui să ne cutremure pe toți nu este doar că s-a întâmplat asta. Este că s-a întâmplat știut fiind. Când a numit-o în funcție, Președintele României, Nicușor Dan, cunoștea acest dosar. Știa că există o problemă serioasă de integritate. Știa că femeia pe care o pune în fruntea justiției avea o piatră grea legată de gât — o piatră numită „tăcere în fața abuzurilor”. Și totuși, a ales să o numească și să o apere public, chiar și atunci când întrebările au devenit publice și presante.

Sediul Parchetului General din București

... o clădire impunătoare, simbol al dreptății, dar care a ajuns să reprezinte pentru mulți tocmai contrariul: tăcerea celor care ar fi trebuit să vorbească

De ce tăcem când Biserica este în cauză?

Întrebarea care mă chinuie este aceasta: de ce tăcerea a fost considerată o opțiune acceptabilă? Răspunsul mă duce întotdeauna în același loc: puterea enormă pe care o deține Biserica Ortodoxă Română în societatea noastră.

Nu este nimic rău în faptul că oamenii cred. Credința este un sprijin pentru milioane de români. Dar când influența spirituală devine și putere politică, economică și socială nelimitată, avem o problemă. În România, BOR controlează o rețea impresionantă de biserici, școli, spitale, mass-media și are o voce puternică în spațiul public. Este o instituție respectată, dar este și o forță care poate decide soarta unor cariere politice.

Când adevărul despre Huși a amenințat să afecteze imaginea Bisericii, mulți dintre cei care aveau datoria să acționeze au ezitat. Întrebarea lor nu a fost „ce s-a întâmplat cu acești copii?”, ci „cum va afecta acest scandal imaginea Bisericii și relațiile noastre cu ea?”. Și așa, protejarea imaginii unei instituții a fost considerată mai importantă decât protejarea drepturilor a o sută de copii.

Catedrala Patriarhală din București

... simbol al rolului central pe care Biserica îl joacă în viața publică din România, dar și al presiunii pe care o poate exercita asupra decidenților politici

Când tăcerea devine politică națională

Dar cazul nu este doar despre Biserică. Este despre modul în care puterea politică din România a ales să gestioneze acest scandal. Știm cu toții că jurnalistul Ovidiu Vanghele a vorbit public despre aceste fapte și a fost extrem de dur în limbaj la adresa Președintelui. L-a jignit, l-a criticat aspru — și acest lucru a fost tratat ca o gravă ofensă care merită răspuns prompt și ferm.

Și totuși, aceeași energie nu a fost văzută când a venit vorba despre cei 100 de copii. Întrebarea este firească pentru orice cetățean: de ce o jignire personală este considerată o urgență națională, dar ascunderea unor abuzuri asupra minorilor este tratată ca o problemă minoră, care poate fi amânată sau trecută cu vederea?

Avem și alte exemple de discurs dur în spațiul public. Liderul AUR, George Simion, folosește adesea un limbaj extrem de dur la adresa Președintelui. Și deputata Ancuța Hendrea. Și anumite posturi de televiziune. Critica ascuțită există într-o democrație. Dar de ce doar când vine de la un jurnalist care dezgropă adevăruri incomode devine ea inacceptabilă?

Imagine simbolică — o balanță înclinată: într-o parte, o sută de copii nevăzuți; în cealaltă, interesele celor puternici

... Balanța a stat înclinată prea mult timp

Întrebarea care nu ne dă pace: de ce a fost pusă acolo?

Când analizezi toate aceste fapte, ajungi la o concluzie dureroasă, dar care merită spusă clar: o persoană care a demonstrat că poate ține adevărul închis nu a fost promovată din greșeală. A fost promovată pentru exact acela lucru pentru care ar fi trebuit să fie concediată: capacitatea ei de a tăcea când este nevoie.

Avem o vorbă cinică, dar care explică multe din logica lumii politice: spunea cândva primarul Marian Vanghelie că „cel mai bun om într-o funcție importantă este acela care poate fi șantajat”. Dacă o persoană are un trecut care poate fi oricând dezgropat, dacă a demonstrat că poate face compromisuri grave — nu devine ea ușor de controlat? Nu este exact această „flexibilitate” cea care o face valoroasă pentru cei care o numesc în funcție?

Poate că adevărul este mai simplu și mai dur decât vrem să credem: Cristina Chiriac a fost pusă în fruntea Parchetului General nu în ciuda acestui trecut, ci tocmai din cauza lui. Pentru că șeful statului avea nevoie de cineva care să înțeleagă când trebuie să tacă. Și ea demonstrase deja că știe să facă asta perfect.

Nicușor Dan — Președintele României

...cel care a numit-o și a apărat-o pe Cristina Chiriac în ciuda întrebărilor privind integritatea acesteia

Ce spunem copiilor noștri?

Într-o seară, când un copil îți spune că i s-a întâmplat ceva rău, iar tu nu faci nimic, nu ești doar tăcut — devii părtaș la ceea ce i s-a întâmplat. Când o instituție a statului refuză să investigheze, devine complice. Când cel mai înalt reprezentant al legii este tocmai cel care a ascuns legea, avem o criză de încredere care nu poate fi reparată cu discursuri frumoase.

Prețul acestei tăceri nu este plătit de politicieni. Este plătit de cei 100 de copii care au crescut știind că nimeni nu i-a apărat. Este plătit de părinții lor care au simțit neputința cumplită în fața unei mașini a statului care s-a întors împotriva lor. Și este plătit de fiecare cetățean român care își întreabă astăzi: „Dacă mi se întâmplă ceva rău, cine mă va apăra? Cui să mă adresez?”

O lumânare aprinsă în întuneric

... simbol pentru vocile celor 100 de copii care au rămas neauzite prea mult timp

Concluzie: dreptatea nu are privilegiați

Cazul de la Huși nu este un episod închis. Nu este o poveste de trecut pe care o putem da la o parte. Este un test continuu pentru fiecare dintre noi.

Dacă acceptăm că tăcerea în fața răului este răsplătită cu funcții înalte, atunci le spunem fiecărui copil din România: „Dacă ceea ce ți s-a întâmplat deranjează pe cei puternici, atunci și tu trebuie să taci”. Dacă acceptăm că o persoană care a eșuat moral poate conduce justiția, atunci acceptăm că legea este pentru cei slabi, iar protecția este pentru cei puternici.

Nicușor Dan a jucat prost. Nu doar politic, ci și uman. Când ai de ales între a proteja imaginea unei persoane și a face dreptate sutelor de voci amuțite, alegerea ar trebui să fie clară. Când tăcerea devine o calitate pentru care primești răsplată, înseamnă că am inversat toate valorile corecte.

Cineva trebuie să rupă tăcerea. Cineva trebuie să întrebe în numele acelor copii: pentru cine lucrează justiția — pentru victime sau pentru cei care le protejează pe făptași? Răspunsul la această întrebare va spune ce fel de țară suntem cu adevărat. Și până când răspunsul nu va fi „pentru copii, pentru adevăr, pentru dreptate”, munca noastră nu este terminată.

Dola & Sandu

12. Noiembrie 2026

Paradoxul clemenței democrate: cum a fost grațiat „călăul Timișoarei”

Dola & Sandu

Despre surse și fotografii. Datele, cifrele și citatele din acest articol provin din surse publicate, în special din studiile Memorialului Revoluției din Timișoara și din presa istorică. 

Un reflex și o ironie

Memoria colectivă este o pânză fragilă, adesea țesută din asocieri automate. Când românii se gândesc la compromisurile tranziției postcomuniste și la nepedepsirea celor vinovați de sângele vărsat în decembrie 1989, degetul acuzator se îndreaptă aproape reflex spre Ion Iliescu. Figura lui a absorbit, în multe privințe pe bună dreptate, resentimentele unei societăți care nu a cunoscut o lustrație reală.

Istoria are însă ironiile ei, iar una dintre ele spulberă certitudinile ideologice. Generalul Ion Coman, secretarul Comitetului Central al PCR care a condus represiunea de la Timișoara, nu a fost grațiat de Ion Iliescu. Decretul de grațiere a fost semnat de Emil Constantinescu, președintele ales în 1996 în numele schimbării, al anticomunismului și al unei justiții care să facă lumină asupra Revoluției.

Articolul de față reconstituie drumul cazului: cine a fost Coman, ce a făcut la Timișoara, cum a fost condamnat, cum a ajuns liber și ce spune povestea despre felul în care a funcționat clemența în politica românească. Scopul nu este să înlocuim un mit cu altul, ci să păstrăm faptele la vedere, inclusiv pe cele care îl privesc pe Iliescu și argumentele pe care le-ar putea invoca apărătorii gestului lui Constantinescu.

Imagine de arhivă din Timișoara, decembrie 1989, cu manifestanți în fața Catedralei

Cine era generalul Ion Coman

Ion Coman s-a născut în martie 1926, într-un sat din județul Teleorman; sursele diferă cu privire la localitate și la ziua exactă. A început ca ucenic și băiat de prăvălie, a lucrat apoi ca strungar și, după 1944, a intrat în mișcarea sindicală și în organizațiile comuniste de tineret. În 1948 a fost încorporat, iar în 1951 a ajuns la Direcția Superioară Politică a Armatei, unde șef era Nicolae Ceaușescu. De acolo a pornit o prietenie politică de patru decenii: cât timp Ceaușescu a condus direcția, Coman a fost avansat de mai multe ori „în mod excepțional”, după cum arată biografiile de partid păstrate în arhive.

Cariera lui a urmat ascensiunea protectorului. A fost general-maior din 1962, adjunct al ministrului Forțelor Armate din 1965, șef al Marelui Stat Major între 1974 și 1976 și ministru al Apărării Naționale între 1976 și 1980. Din 1980 până în 1989 a fost secretar al Comitetului Central al PCR și șef al secției militare și juridice. Potrivit Memorialului Revoluției, a fost primul șef de stat major dintr-o țară est-europeană primit la Casa Albă de un președinte american, Gerald Ford.

Pentru publicul larg, Coman rămăsese și omul care răspundea, din partea partidului, de sportul românesc în anii ’80 și care a fost asociat cu echipa Steaua. Detaliul spune ceva despre viața unui nomenclaturist de rang înalt, dar nu anunță nimic din ceea ce avea să facă în decembrie 1989. Ce arată însă biografia lui este esențialul: Coman nu era un executant oarecare, ci un om în care Ceaușescu avea încredere deplină și căruia i-a dat, în clipa critică, comanda efectivă a unui oraș.

Coman în uniformă, lângă Nicolae Ceaușescu, în septembrie 1978

17 decembrie 1989: trimisul lui Ceaușescu

Protestele din Timișoara pornite în jurul pastorului László Tőkés se transformaseră în câteva zile într-o manifestație anticeaușistă. În după-amiaza zilei de 17 decembrie, Ceaușescu l-a primit acasă pe Coman, împreună cu Emil Bobu și Manea Mănescu, și l-a însărcinat să restabilească ordinea. Coman a plecat spre Timișoara însoțit de un grup de generali din Armată și din Ministerul de Interne, între care Ștefan Gușă, Victor Atanasie Stănculescu, Mihai Chițac și Constantin Nuță, și s-a instalat la sediul Comitetului Județean de Partid.

În teleconferința de seară, la ora 18:00, Ceaușescu i-a cerut să preia comanda în numele lui, să dea ordine tuturor unităților și să raporteze la fiecare cincisprezece minute. Potrivit stenogramei citate de presa istorică, Coman a răspuns că „am ordonat să se tragă foc”. Rechizitoriul a reținut, pe baza declarațiilor lui, că în jurul orelor 18:30–19:00 a transmis prin telefon generalilor Gușă și Nuță ordinul de a se trece la folosirea armelor de foc.

În apărare, Coman a susținut altceva: că forțele Armatei și ale Internelor erau deja în dispozitiv de luptă și că unele începuseră să tragă înainte de ordinul lui, că în noaptea de 17 spre 18 decembrie ar fi intervenit pentru încetarea focului și că nu putea să nu execute ordinul lui Ceaușescu, fiind supravegheat de Securitate. Instanța nu a reținut însă această versiune ca fiind suficientă pentru a-l exonera de rolul de coordonator al represiunii.

Bilanțul cel mai des citat al evenimentelor din Timișoara este de 73 de morți și 296 de răniți. Represiunea nu s-a oprit printr-un ordin, ci pentru că orașul s-a ridicat: din 19–20 decembrie, muncitorii au umplut străzile, forțele au fost retrase în bună parte din centru, iar Timișoara a fost proclamată „primul oraș liber de comunism”. Pe 22 decembrie, Coman a fost reținut în gara orașului, unde, după cum arată Memorialul Revoluției, încerca să plece cu trenul. A fost dus la Parchetul Militar și, de acolo, preluat de Ministerul Apărării.

tancuri și manifestanți pe bulevardul din fața Catedralei, 20–21 decembrie 1989

Procesul și pedeapsa

După arestare, Coman a fost anchetat și judecat. Acuzarea a pornit de la infracțiunea de genocid, dar instanța a schimbat încadrarea în omor deosebit de grav și tentativă de omor deosebit de grav. La 9 decembrie 1991, Secția militară a Curții Supreme de Justiție (sentința nr. 6) l-a condamnat la 20 de ani de închisoare pentru omor și 10 ani pentru tentativă, cu un spor care a dus pedeapsa rezultantă la 25 de ani, plus degradare militară și interzicerea unor drepturi civile.

Coman a contestat dintotdeauna verdictul. În cartea lui de memorii susține că a fost arestat fără mandat, că investigatorii au vorbit despre zeci de mii de morți, cifră pe care el o numește absurdă, și că probele nu susțineau acuzațiile. Sunt afirmațiile unui condamnat, nu concluziile instanței, dar ele arată o constantă a atitudinii lui de după 1989: nu a recunoscut niciodată vina.

Procesul a continuat prin recursuri. La 6 iunie 1997, Curtea Supremă de Justiție (decizia nr. 30) a casat sentința și a redus pedepsele la 15 ani pentru omor deosebit de grav și 8 ani pentru tentativă. A rămas de executat pedeapsa cea mai grea, de 15 ani, cu degradare militară și interdicții civile. Coman însuși a numit reducerea „un pas timid” spre repararea a ceea ce el considera o eroare judiciară.

Justiția Revoluției a mers, în general, greu. Doi dintre generalii care l-au însoțit pe Coman la Timișoara, Stănculescu și Chițac, au fost condamnați prima oară la 15 iulie 1999 și definitiv în 2008, la câte 15 ani de închisoare, fără să-și execute integral pedepsele. În acest context, soarta lui Coman, pedepsit, dar eliberat înainte de termen, nu era excepția, ci mai degrabă regula.

Ion Coman la vârsta senectuții, în documentarul „Memorialul durerii” de Lucia Hossu Longin

Decretul nr. 588 din 11 decembrie 2000

La 17 iulie 2000, Emil Constantinescu anunțase că nu va candida pentru un al doilea mandat. În noiembrie, PNȚCD, coloana vertebrală a Convenției Democrate, ieșise din Parlament, iar la 10 decembrie Ion Iliescu câștigase al doilea tur al prezidențialelor, cu aproape 67% din voturi. A doua zi, pe 11 decembrie 2000, cu nouă zile înainte de încheierea mandatului (20 decembrie), Constantinescu a semnat Decretul nr. 588, prin care generalul Ion Coman era grațiat de restul pedepsei rămase neexecutate. În total, Coman stătuse în detenție 3 ani, 3 luni și 10 zile din cei 15 ani la care fusese condamnat definitiv.

Grațierea individuală este o prerogativă constituțională a președintelui (art. 94 din Constituție), iar Constantinescu a folosit-o frecvent: potrivit unei evidențe citate de presă, a semnat 971 de decrete de grațiere în cei patru ani de mandat, față de 847 în cele două mandate ale lui Iliescu. Din acest ansamblu, cazul Coman iese în evidență prin singularitate. Potrivit unei analize publicate de Adevărul, el a fost singurul om grațiat de președintele României între 1996 și 2000 care avea legătură cu Revoluția.

În sursele consultate pentru acest articol nu apare o explicație publică detaliată a gestului. Absența ei lasă loc tuturor interpretărilor, de la compasiunea față de un condamnat în vârstă de 74 de ani până la un calcul politic făcut în ultimele zile ale unei prezidențe aflate la capăt de drum. Niciuna dintre aceste interpretări nu este însă susținută de documente cunoscute, iar un articol serios trebuie să o spună.

pagina decretului din Monitorul Oficial, alături de portretul oficial al lui Emil Constantinescu din decembrie 2000

Paradoxul Convenției Democrate

În 1996, Emil Constantinescu, profesor de geologie și fost rector al Universității din București, îl învinsese pe Ion Iliescu în turul al doilea, cu 54,41% față de 45,59%. Era prima alternanță la vârful statului după 1989, iar victoria a fost citită ca triumful societății civile și al anticomunismului, însoțit de promisiunea tacită că adevărul despre Revoluție va ieși la lumină.

Administrația lui are realizări reale pe acest teren, pe care apărătorii ei le invocă cu temei. Legea din 1999 a deschis dosarele Securității și a creat CNSAS, instituția care avea să deconspire foști informatori. Constantinescu spune că a eliminat din serviciile secrete generalii proveniți din Securitate: 33, în memoriile lui, 38 într-o declarație din 2013, adăugând că mulți dintre ei au fost reintegrați în 2001, după plecarea lui. Aceste fapte fac decizia din decembrie 2000 și mai greu de înțeles în raport cu restul mandatului.

Paradoxul este deci acesta: aceeași administrație care a deschis arhivele Securității a semnat eliberarea comandantului represiunii de la Timișoara. Se poate observa, iar aceasta este o interpretare și nu un fapt documentat, că decretul a venit într-un moment în care costul politic al gestului era minim: mandatul se încheia, partidul din care provenea ieșise din Parlament, iar adversarul câștigase deja. Tocmai coincidența datelor face imposibil să tratăm decretul ca pe o simplă formalitate administrativă.

Emil Constantinescu la primire si predarea puterii in decembrie 2000 alături de Ion Iliescu

Iliescu și grațierile: nu un alibi, ci o comparație corectă

Faptele despre Constantinescu nu îl absolvă pe Iliescu. În 2019, Iliescu, Gelu Voican Voiculescu și Iosif Rus au fost trimiși în judecată în „Dosarul Revoluției”, iar ulterior Curtea Supremă a restituit dosarul la parchet. În ce privește grațierile, există mai multe evidențe, care nu coincid. Adevărul scria în 2016 că, în mandatele lui, Iliescu grațiase unsprezece persoane legate de Revoluție. O sinteză publicată în 2025 de Puterea.ro vorbește despre foști membri ai Comitetului Politic Executiv, condamnați pentru aprobarea represiunii de la Timișoara, grațiați în primele mandate, despre ofițeri implicați în deschiderea focului, inclusiv în zona Calea Lipovei, și despre peste douăzeci de decrete în dosare conexe Revoluției în mandatul 2000–2004. Cifrele diferă după sursă și metodă, dar direcția este aceeași.

Rezultă o comparație mai corectă decât cea din memoria colectivă. Nu este vorba despre „Iliescu a grațiat, Constantinescu nu”, ci despre un tablou în care ambii au grațiat. Iliescu a făcut-o mai des, în dosare legate de Revoluție, iar Constantinescu o singură dată, dar pentru cel mai înalt responsabil local al represiunii din Timișoara. Singularitatea gestului lui Constantinescu nu ține de număr, ci de persoană și de simbol, tocmai pentru că venea din partea unui președinte ales pe o platformă anticomunistă.

Ce se poate spune în apărarea gestului

Un articol cinstit nu poate sări peste contraargumente. Primul este că grațierea este o prerogativă constituțională, iar ea nu înseamnă achitare: condamnarea rămâne în cazier, iar vinovăția stabilită de instanță nu dispare. Al doilea este că pedeapsa fusese deja redusă de la 25 la 15 ani, că Coman avea 74 de ani și că executase peste trei ani de detenție. Al treilea este că justiția nu fusese oprită în mandatul lui Constantinescu, pentru că generalii Stănculescu și Chițac au fost condamnați în iulie 1999. Iar susținătorii lui Constantinescu adaugă reformele din servicii și deschiderea arhivelor Securității, care, în opinia lor, arată că nu a existat o intenție de protejare a nomenclaturii.

Aceste argumente sunt serioase, dar nu răspund la întrebarea simbolică: de ce Coman, de ce chiar atunci și de ce fără o explicație publică limpede. O clemență acordată fără motivare, cu nouă zile înainte de plecarea din funcție, ridică inevitabil suspiciunea că gestul nu a fost deloc banal.

După grațiere: un om liber, istoricul propriului caz

Liber din 2000, Coman a publicat două cărți despre Revoluție: „Timișoara. Zece ani de la sângerosul decembrie 1989” (2000) și „Omul se duce, faptele rămân” (2007, în colaborare). Potrivit documentarului Luciei Hossu Longin citat de Adevărul, în august 2001 a fost invitat la Academia Militară și primit cu onoruri, iar Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” l-a invitat să vorbească despre Revoluție. Nu și-a recunoscut vina nici după eliberare. Ultimul lui contact cu presa din România datează din 2010, iar Ion Coman a murit la 19 februarie 2015, la vârsta de 88 de ani.

„Învins de Securitate”? O nuanță necesară

În memoria publică, Emil Constantinescu a rămas cu formula că ar fi fost „învins de Securitate” când a renunțat, în iulie 2000, la un al doilea mandat. În memoriile lui, fostul președinte spune că formula a fost deformată. Citatul pe care îl dă el este mai simplu: „m-au bătut și m-au învins”, spus ca victimă, nu ca om manipulat de servicii. Mai târziu, el a explicat că a fost învins de o presă manipulată de aceste servicii, nu de Securitate ca atare.

Nuanța contează pentru acest articol, pentru că nu avem nevoie de o formulă comodă pentru a judeca un decret. Un om poate fi învins de presă, de rivali sau de propriul electorat și, în același timp, poate lua o decizie discutabilă. Cele două lucruri se judecă separat.

Concluzie: între memorie și documente

Cazul generalului Coman este incomod pentru oricine caută o poveste curată. Pentru cei care văd în Iliescu singurul vinovat al nepedepsirii, el arată că o semnătură esențială a venit din altă parte. Pentru cei care văd în CDR garanția moralității politice, el arată că etichetele de „democrat” sau „reformator” nu garantează, singure, fiecare decizie. Iar pentru oricine ține la fapte, el arată că ambele tabere au folosit clemența în moduri care meritau explicații publice mai bune decât cele pe care le-am primit.

Istoria acestui decret nu schimbă ce s-a întâmplat la Timișoara în decembrie 1989: cel puțin 73 de oameni au murit, au fost sute de răniți, iar un oraș întreg a ieșit în stradă. Dar schimbă felul în care ne uităm la tranziție: nu ca la o luptă între „ei” și „noi”, ci ca la o succesiune de decizii individuale, unele documentate, altele nu, care au lăsat o amprentă adâncă asupra încrederii în justiție. O semnătură aplicată pe un decret poate anula, în practică, ani de proces. Iar datoria memoriei este să ceară, calm și persistent, motivele din spatele ei.

Dola & Sandu

12 Noiembrie 2026

Dragi prieteni,

Vă aducem la cunoștință că articolul „Paradoxul clemenței democrate: cum a fost grațiat „călăul Timișoarei””, publicat pe blog, este o creație originală, elaborată în comun sub semnătura Dola & Sandu.

Conținutul acestuia — ideile, structura și forma de exprimare — reprezintă o muncă proprie, realizată cu seriozitate și respect pentru adevăr. Nu dorim să fie preluat, copiat sau folosit în alte părți fără menționarea clară a autorilor și fără acordul nostru prealabil.

Vă mulțumim pentru înțelegere, pentru apreciere și pentru că sunteți alături de noi.

Cu respect,

Dola & Sandu

Cartea care te putea trimite la închisoare: Cum se ascundeau cărțile interzise în comunism

Dola & Sandu

În comunism, o carte putea valora 7 ani de închisoare. Află cum funcționa samizdatul în România, ce citeau oamenii pe ascuns și ingineriile incredibile prin care ascundeau cărțile interzise de cenzură.

Introducere

În 1983, dacă miliția îți găsea în bibliotecă un anumit volum, nu primeai avertisment. Primeai dosar penal pentru "propagandă împotriva orânduirii socialiste".

Nu era armă. Nu era valută. Era o carte. În spatele Cortinei de Fier, cuvântul tipărit era considerat cel mai periculos obiect din casă. Iar românii au inventat o întreagă rețea clandestină ca să-l păstreze viu. Se numea samizdat.

Ce era, de fapt, samizdatul?

Cuvântul vine din rusă: sam - singur, izdat - editură. Editura proprie. Pe cont propriu. Definiția oficială este simplă: ansamblul de mijloace folosite în spațiul sovietic și în țările comuniste pentru a difuza clandestin lucrările literare, științifice interzise de cenzură. 

În Polonia îi spuneau bibuła - hârtie subțire. În România nu avea nume, dar avea o regulă de aur: copierea și distribuirea clandestină din mână în mână a literaturii interzise. 

Samizdatul nu era o editură. Era fiecare cititor care devenea tipografie.

Ce cărți te puteau băga la pușcărie?

Cenzura din România, prin Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor, împărțea cărțile interzise în trei categorii:

1. Adevărul despre sistem care venea din afară

George Orwell cu 1984 și Ferma Animalelor, Aleksandr Soljenițîn cu Arhipelagul Gulag. Romanul lui Soljenițîn a fost interzis la publicare în URSS și a fost distribuit doar în samizdat până la Perestroika.

George Orwell - Ferma Animalelor

Este o mască literară excelentă pentru critica regimului stalinist și a totalitarismului.

Aleksandr Soljenițîn - Arhipelagul Gulag

Arhipelagul Gulag” de Aleksandr Soljenițîn este o capodoperă a literaturii documentare și un rechizitoriu cutremurător la adresa sistemului de lagăre de muncă forțată din Uniunea Sovietică

2. Scriitorii români care au ales exilul

Paul Goma - Ostinato, Bujor Nedelcovici - Al doilea mesager. Cărți care au avut o notorietate clandestină, legendară, dar care se consumau în absența cărților, fiind interzise pentru că apăruseră în străinătate. 

Paul Goma - Ostinato

„Ostinato” este manifestul literar care a dărâmat zidurile cenzurii comuniste.

O incursiune viscerală și obsedantă în universul sufocant al închisorilor politice și al libertății transformate în povară. Scris de disidentul Paul Goma, acest roman violent de sincer a fost interzis în țară și publicat în Occident în 1971, devenind vocea celor condamnați la tăcere. O mărturie tulburătoare despre rezistența spiritului uman în fața unui regim opresiv, o carte care nu te lasă să rămâi indiferent.

Bujor Nedelcovici - Al doilea mesager

„Al doilea mesager” este o radiografie tulburătoare a modului în care dictaturile distrug mintea și libertatea omului.

O capodoperă a literaturii distopice românești, romanul lui Bujor Nedelcovici descrie o insulă-stat unde controlul este total, iar individul este complet strivit de sistem. Interzisă imediat de cenzura comunistă și publicată la Paris în 1985, cartea rămâne un avertisment cutremurător și mereu actual despre manipulare, pierderea identității și curajul de a gândi diferit.

3. Scriitorii din interior care au spus prea mult

Cel mai cunoscut caz: Ana Blandiana. Poeziile ei interzise au fost difuzate în mii de exemplare, scrise de mână de cititori și au fost traduse în numeroase limbi ca dovadă a cenzurii din România. A fost singurul samizdat românesc în versuri care a circulat masiv. 

Ana Blandiana - Proiecte de trecut

„Proiecte de trecut” este o parabolă tulburătoare despre coșmarul dictaturii camuflat în realism fantastic.

Prin acest volum de nuvele, Ana Blandiana reușește să fenteze parțial cenzura vremii pentru a radiografia trauma deportărilor din Bărăgan și a reeducării comuniste. O proză de o frumusețe stranie și dureroasă, în care teroarea istoriei strivește destine, iar izolarea devine o formă absurdă de existență. O carte esențială despre memorie ca formă de rezistență morală în fața degradării umane impuse de regim.

Pe lângă ele: cărți religioase, filosofie - Noica, Eliade, volume dactilografiate care circulau prin seminarii și biblioteci clandestine organizate în apartamente.

Constantin. Noica - Rugați-vă pentru fratele Alexandru

„Rugați-vă pentru fratele Alexandru” este un eseu tulburător despre demnitatea spiritului în fața teroarei.

Născută din experiența detenției și a persecuției politice, cartea lui Constantin Noica nu este o simplă relatare a suferinței, ci o meditație profundă asupra libertății interioare. Folosind metafora unui bilet lăsat de un comandant sovietic pe altarul unei mănăstiri, Noica construiește o pledoarie superbă pentru iertare, rezistență morală și salvarea umanității din om, chiar și atunci când sistemul totalitar încearcă să strivească tot ce este spiritual.

Ingineria ascunderii: 5 metode prin care românii păcăleau Securitatea

Oamenii nu erau naivi. Știau că urmează percheziții. Așa că au dezvoltat metode demne de un film de spionaj:

1. Metoda Cameleonul

Luai o carte voluminoasă de partid, de exemplu Cântarea României sau un manual de economie politică, îi scoteai cotorul și în interior lipeai filele dactilografiate din Orwell. Pe raft, părea cea mai cumintetică carte.

2. Metoda Podului

La țară era mai simplu. Cărțile erau băgate în pungi de plastic etanșe, apoi în lăzi cu făină, borcane cu slănină sau sub paie în pod. Milițienii controlau biblioteca, nu cotețul găinilor.

3. Metoda Mașinii de Scris

O mașină de scris Erika cu 5 foi de indigo producea 5 exemplare odată. Se băteau tastele noaptea, cu pături pe geamuri și pe mașină ca să nu se audă. Fiecare copie nouă avea greșeli în plus, pentru că se copia din copie. La final, un roman avea paragrafe întregi lipsă, dar mesajul rămânea.

4. Metoda Lanțului de 48 de ore

Nu păstrai niciodată o carte interzisă mai mult de două zile. O primeai seara, o citeai cu veioza sub pătură, a doua zi o dădeai mai departe. Nu știai cine ți-a dat-o și nu știai cui o dai. Dacă erai prins, nu aveai pe cine să torni.

5. Metoda Memoria

Cea mai sigură. Poeziile Blandianei sau fragmente din Psalmi erau pur și simplu învățate pe de rost. Nu puteau să-ți confiște memoria la percheziție.

De ce riscau oamenii ani grei de închisoare pentru o carte?

Pentru că, așa cum spun cercetătorii fenomenului, samizdatul este exemplul perfect de cum cenzura poate avea efect de bumerang. Cu cât interziceai mai tare, cu atât cartea devenea mai valoroasă. 

Posesia unei cărți interzise nu era doar un act de curaj. Era un act de identitate. Într-o lume unde la televizor era doar Ceaușescu, o carte copiată prost, cu litere sărite, îți dovedea că mai există o altă lume care gândește liber.

Prețul era uriaș: dosar penal, pierderea locului de muncă, exmatricularea copiilor din facultate, percheziții la 5 dimineața. Și totuși, rețeaua a funcționat până în 1989.

Ce ne spune asta azi?

Azi avem acces la orice carte cu un click. Poate tocmai de aceea am uitat cât de scump era odată un paragraf.

Povestea samizdatului românesc nu e doar despre comunism. E despre ideea că o idee nu poate fi cu adevărat închisă într-un sertar. Dacă nu are voie să intre pe ușa editurii, intră pe geam, dactilografiată, scrisă de mână, memorată.

Și întrebarea care rămâne pentru noi, cei de azi, este: ce carte ai fi riscat tu să ascunzi în pod?

Dola & Sandu

11 Noiembrie 2026

Dragi prieteni,

Vă aducem la cunoștință că articolul „Cartea care te putea trimite la închisoare: Cum se ascundeau cărțile interzise în comunism”, publicat pe blog, este o creație originală, elaborată în comun sub semnătura Dola & Sandu.

Conținutul acestuia — ideile, structura și forma de exprimare — reprezintă o muncă proprie, realizată cu seriozitate și respect pentru adevăr. Nu dorim să fie preluat, copiat sau folosit în alte părți fără menționarea clară a autorilor și fără acordul nostru prealabil.

Vă mulțumim pentru înțelegere, pentru apreciere și pentru că sunteți alături de noi.

Cu respect,

Dola & Sandu