Politica pendulului sau oportunism pragmatic.

Pentru o țară mică, situată la intersecția unor mari imperii, supraviețuirea a însemnat adesea schimbarea radicală a alianțelor în momentele critice.

Dacă privim istoria României din secolul XX, vedem că această „pendulare” nu a fost inventată de comuniști, ci a fost o constantă dictată de poziția geografică:

1. Jocul Marilor Puteri (Cel de-al Doilea Război Mondial)

Cu Neamțul: În 1940, după ce România a pierdut Basarabia, Bucovina de Nord și Ardealul de Nord fără să tragă un foc de armă, clasa politică și regele au realizat că Franța și Marea Britanie nu ne puteau ajuta. Ion Antonescu a mers cu Germania nu din simpatie ideologică oarbă, ci pentru că Hitler era singurul care garanta securitatea împotriva URSS și promitea recuperarea teritoriilor.

Cu Rusul: La 23 august 1944, când frontul german se prăbușea, iar Armata Roșie era deja pe Prut, Regele Mihai și liderii partidelor istorice au întors armele. Dacă nu o făceau, România risca să fie ștearsă de pe hartă sau transformată în întregime în teritoriu ocupat prin forță, fără drept de negociere. A fost un act de supraviețuire extremă.

2. Gheorghiu-Dej și Copierea Modelului

Gheorghiu-Dej a aplicat exact aceeași rețetă în interiorul blocului comunist:

  -  Cât timp Moscova a fost atotputernică sub Stalin, el a fost cel mai loial executant.

  -  Când a apărut o breșă (conflictul ideologic dintre URSS și China din anii '60), Dej a profitat imediat. S-a apropiat de China lui Mao și de Occident pentru a avea o monedă de schimb împotriva lui Hrușciov.

Linia subțire dintre Trădare și Pragmatism

Pentru un observator extern sau pentru un idealist, această atitudine pare profund duplicitară sau lipsită de morală. Totuși, din punctul de vedere al liderilor de la București (fie ei regi, generali sau dictatori comuniști), aceasta era singura cale prin care o țară mică putea evita anihilarea totală de către „vecinii” mult mai mari pe care îi avea la îndemână.

Diferența majoră este că, în timp ce liderii interbelici au făcut aceste mișcări pentru a salva statul și teritoriul, Gheorghiu-Dej a făcut-o în primul rând pentru a-și salva propria putere și piele în fața epurărilor de la Kremlin.

Supravietuirea politica a lui Dej in Era lui Nikita

Faptul că Gheorghe Gheorghiu-Dej a supraviețuit valului de epurări declanșat de Nikita Hrușciov după 1956 — în timp ce liderii staliniști din Ungaria (Mátyás Rákosi), Bulgaria (Vîlko Cervenkov) sau Polonia (Bolesław Bierut) au fost măturați de la putere — este una dintre cele mai mari performanțe de supraviețuire politică din blocul estic.

Dej a reușit această performanță printr-o combinație rară de brutalitate preventivă, șantaj emoțional, manipulare politică și un noroc geopolitic imens.

1. Eliminarea preventivă a „concurenței” (Lecția epurărilor)

Hrușciov dorea să înlocuiască vechii stabiliți staliniști cu lideri comuniști mai moderați sau care fuseseră persecutați în propria țară, pentru a arăta că URSS se schimbă. Dej a anticipat perfect această mișcare și a eliminat din timp orice alternativă pe care Moscova ar fi putut-o pune în locul lui:

  -  Epurarea grupului Ana Pauker - Vasile Luca (1952): Dej i-a eliminat pe acești lideri influenți chiar înainte de moartea lui Stalin. Când Hrușciov a început de-stalinizarea în 1956, Dej a prezentat o teorie genială de duplicitară: a susținut că în România de-stalinizarea fusese deja făcută în 1952, prin eliminarea „grupului moscovit” al Anei Pauker, pe care a pus toate păcatele abuzurilor staliniste.

  -  Execuția lui Lucrețiu Pătrășcanu (1954): Pătrășcanu era un intelectual comunist, naționalist și extrem de popular. El ar fi fost candidatul ideal pentru Hrușciov ca să-l înlocuiască pe Dej într-o Românie mai „liberală”. Dej s-a asigurat că Pătrășcanu este executat în aprilie 1954, lichidând orice potențial rival intern.

2. Moneda de schimb: Loialitatea absolută în timpul Revoluției din Ungaria (1956)

Anul 1956 a fost testul suprem. Când Ungaria s-a revoltat împotriva Moscovei, regimul lui Hrușciov s-a clătinat puternic. În acel moment critic, Dej nu a ezitat: i-a oferit lui Hrușciov o loialitate totală și sângeroasă:

  -  omânia a oferit sprijin logistic total Armatei Roșii pentru a zdrobi revoluția de la Budapesta.

  -  Dej a transformat România în „închisoarea” liderului revoluționar maghiar Imre Nagy, care a fost adus și interogat la Snagov înainte de a fi trimis înapoi în Ungaria pentru a fi executat.

  -  Prin această mutare, Dej i-a demonstrat lui Hrușciov că, deși este stalinist, el este singurul capabil să mențină ordinea de fier la granița sensibilă a URSS. Hrușciov a realizat că dacă îl dă jos pe Dej, riscă să provoace o revoltă similară și în România, lucru pe care Kremlinul nu și-l putea permite.

3. Controlul absolut asupra aparatului de represiune (Securitatea)

Spre deosebire de alți lideri din Europa de Est, Dej controla la milimetru partidul, armata și, mai ales, Securitatea prin oameni de o loialitate oarbă, precum Alexandru Drăghici. În România nu existau facțiuni interne în partid care să comploteze cu Moscova. Hrușciov nu a găsit nicio „breșă” în conducerea de la București prin care să instige o lovitură de palat împotriva lui Dej.

4. Premiul pentru cumințenie: Retragerea trupelor sovietice (1958)

După ce a dovedit în 1956 că România este cel mai stabil și sigur satelit al Moscovei, Dej a început să joace cartea psihologică. I-a sugerat lui Hrușciov că prezența trupelor sovietice în România nu mai este necesară din moment ce poporul român este pe deplin integrat în comunism și nu există mișcări de revoltă.

Hrușciov, dornic să facă un gest de propagandă internațională pentru a arăta Occidentului că URSS nu este un imperiu de ocupație brutal, a mușcat momeala și a retras trupele în 1958. Aceasta a fost mutarea de șah a lui Dej: odată ce tancurile sovietice au plecat fizic din țară, Hrușciov a pierdut pârghia militară directă prin care l-ar fi putut înlocui forțat pe dictatorul de la București.

În esență, Dej a supraviețuit erei Hrușciov pentru că a știut când să fie sângeros de util Moscovei (în 1956) și când să curețe terenul intern de orice trădător. El a transformat România într-o fortăreață stalinistă atât de bine controlată încât Hrușciov a preferat să-l lase în pace decât să riște un nou haos în Balcani. 

Educația în URSS: Între Mitul Gratuității și Realitatea Taxelor de Școlarizare (1940-1956)

 

1. Introducere: Contextul educației în Uniunea Sovietică

Propaganda sovietică a ridicat educația la rangul de pilon central al „omului nou”. Încă de la Revoluția din Octombrie, regimul bolșevic a promis eradicarea analfabetismului și accesul nelimitat la cunoaștere pentru clasele muncitoare. Imaginea elevului sovietic fericit, primind gratuit manualele și instruirea din partea statului binefăcător, a fost exportată în întreaga lume ca o dovadă a superiorității sistemului socialist față de cel capitalist.

Cu toate acestea, istoria educației în URSS nu a fost o linie dreaptă a progresului neîngrădit. Există o pagină mai puțin explorată în manualele de istorie, o perioadă de 16 ani care contrazice flagrant dogma „gratuității universale”. Este vorba despre intervalul 1940-1956, o eră marcată de stalinismul târziu și de reconstrucția postbelică, în care statul a decis că educația superioară și ultimele clase de liceu sunt, de fapt, un privilegiu care trebuie plătit.

2. Sistemul educațional sovietic și ideea educației gratuite

Ideologia marxist-leninistă stipula că educația este un instrument de luptă de clasă. Prin urmare, eliminarea barierelor financiare era esențială pentru a permite copiilor de muncitori și țărani să ocupe poziții de conducere. În primii ani ai regimului, s-au făcut eforturi colosale pentru alfabetizare (programul Likbez).

Constituția sovietică din 1936, supranumită și „Constituția lui Stalin”, garanta teoretic dreptul la învățătură gratuită în toate formele sale. Această promisiune a fost un magnet ideologic puternic. Însă, pe măsură ce statul se pregătea de război și industrializarea forțată înghițea resurse imense, viziunea romantică a educației gratuite a început să se clatine sub presiunea necesităților fiscale și a dorinței de control social.

3. Realitatea plăților în perioada 1940-1956

La data de 2 octombrie 1940, prin Decretul Sovietului Comisarilor Poporului nr. 638, a fost introdusă oficial plata pentru instruire. Măsura a venit ca un șoc pentru o societate obișnuită cu retorica gratuității. Decretul stabilea că elevii claselor a 8-a, a 9-a și a 10-a, precum și studenții din universități și institute, trebuiau să achite taxe anuale pentru a-și continua studiile.

Taxele erau diferențiate geografic și pe niveluri de studiu:

  —  În orașele mari (Moscova, Leningrad, capitalele republicilor), taxa pentru liceu era de 200 de ruble pe an.

  —  În alte orașe și zone rurale, aceasta scădea la 150 de ruble.

  —  Învățământul superior era și mai scump: 400 de ruble anual în marile metropole și 300 de ruble în restul țării.

  —  Studenții la institutele de artă, teatru sau muzică trebuiau să plătească cel mai mult, până la 500 de ruble pe an.

Această măsură a rămas în vigoare pe tot parcursul celui de-al Doilea Război Mondial și a fost abrogată abia în 1956, în perioada „dezghețului” lui Hrușciov, prin hotărârea Consiliului de Miniștri al URSS.

4. Impactul acestor taxe asupra elevilor și studenților

Introducerea taxelor a avut un efect imediat și discriminatoriu. Deși oficial se spunea că măsura vizează „creșterea responsabilității” și acoperirea costurilor de întreținere a școlilor, în realitate, a funcționat ca un filtru social.

Pentru familiile de țărani colhoznici, care adesea nu primeau salarii în bani, ci erau plătiți în produse agricole pe baza „zilelor-muncă”, achitarea a 150-200 de ruble pentru un copil la liceu era o misiune aproape imposibilă. Acest lucru a dus la un abandon școlar masiv după clasa a 7-a (care rămăsese gratuită). Tinerii erau astfel împinși către școlile de meserii sau direct în câmpul muncii, limitându-le șansele de a accede la elitele intelectuale sau administrative ale țării.

Existau puține excepții: orfanii, copiii pensionarilor de război sau cei cu rezultate excepționale puteau fi scutiți, însă birocrația necesară pentru a obține aceste scutiri era adesea descurajantă.

5. Compararea taxelor cu salariile medii și implicațiile economice

Pentru a înțelege dimensiunea poverii financiare, trebuie să privim cifrele în context. În 1940, salariul mediu lunar în URSS era de aproximativ 331 de ruble.

O taxă de 200 de ruble pentru liceu reprezenta peste 60% din venitul lunar al unui muncitor mediu.

Taxa de 400 de ruble pentru universitate depășea cu mult un salariu lunar întreg.

Dacă raportăm acest lucru la o familie cu doi copii care doreau să urmeze studii superioare, costul anual echivala cu venitul familiei pe trei luni de zile. Într-o perioadă în care bunurile de larg consum erau raționalizate sau extrem de scumpe pe piața liberă, a sacrifica veniturile pe câteva luni pentru educație însemna, la propriu, privarea de hrană sau îmbrăcăminte.

Din punct de vedere economic, statul sovietic a urmărit două obiective: colectarea de fonduri pentru industria de apărare și, mai cinic, limitarea numărului de intelectuali. Stalin se temea de o „supraproducție” de oameni educați care ar putea pune la îndoială sistemul, preferând o masă mare de muncitori cu educație minimă, dar tehnic calificată.

6. Concluzii și reflecții

Perioada 1940-1956 demonstrează că pragmatismul crud al regimului stalinist a prevalat asupra promisiunilor ideologice. Educația „gratuită” a fost suspendată exact atunci când societatea avea cea mai mare nevoie de ea pentru a se reconstrui.

Această taxare ascunsă a cunoașterii a creat o falie generațională. Mulți tineri talentați din acea perioadă au fost forțați să își abandoneze visele academice din motive pur financiare, o realitate care contrazice imaginea idilică a echității sovietice. Analizând aceste date, înțelegem că sistemul educațional din URSS nu a fost doar o platformă de iluminare, ci și un mecanism de triere socială și control economic, unde „gratuitatea” era un slogan, iar realitatea era o factură greu de achitat de către cetățeanul de rând.

Astăzi, această lecție istorică ne reamintește că nicio facilitate oferită de stat nu este cu adevărat „gratuită” și că politicile educaționale sunt, întotdeauna, o oglindă a intențiilor politice profunde ale unui regim.

Pacepa

 Cartea la care ne referim – „Moștenirea Kremlinului” (sau volumele din seria Orizonturi Roșii) scrisă de Ion Mihai Pacepa – este o lectură fascinantă, dar care ridică mari semne de întrebare în rândul istoricilor de profesie. Este perfect normal să te roadă această nedumerire, deoarece Pacepa scrie extrem de convingător și folosește detalii din interiorul serviciilor secrete.

Totuși, de ce există o diferență între ce ai citit în carte și ce arată analizele istoricilor moderni? Iată detaliile cheie care explică această discrepanță și te vor ajuta să înțelegi mai bine contextul:

1. Pacepa a fost un ofițer de informații, nu un istoric

  -  Războiul psihologic: Cărțile lui Pacepa au fost scrise în Occident, după dezertarea sa din 1978, în plin Război Rece. Multe dintre ele au fost editate sau susținute de serviciile occidentale (CIA) ca parte a propagandei și a războiului psihologic împotriva blocului comunist.

  -  Simplificarea realității: Pentru publicul american din anii '80, nuanțele geopolitice din estul Europei erau greu de digerat. Mesajul trebuia să fie simplu, de impact și alb-negru: Toți liderii comuniști, inclusiv cei care mimează independența, sunt marionete 100% controlate direct de la Moscova prin fire invizibile.

2. Capcana „Agentului Perfect” vs. Arhivele Reale

Pacepa susține că toată „îndepărtarea” României de URSS a fost o uriașă mascaradă regizată chiar de KGB pentru a înșela Occidentul (teoria dezinformării strategice). Însă, după 1989, deschiderea arhivelor din România, dar și din Ungaria, Polonia sau chiar parțial din Rusia, a demonstrat contrariul:

  -  Tensiuni autentice: Stenogramele discuțiilor secrete dintre Dej și Hrușciov (și ulterior dintre Ceaușescu și Brejnev) arată certuri violente, jigniri și tensiuni reale în spatele ușilor închise. Nu era o piesă de teatru pentru Occident, ci o luptă dură pentru putere.

  -  Spionajul economic: URSS spiona masiv România în anii '60 tocmai pentru că Bucureștiul nu mai era „100% loial”. Dacă Dej sau Ceaușescu ar fi fost doar agenți perfecți care executau un ordin de dezinformare, Moscova nu ar fi activat rețele întregi de spionaj (precum celebra rețea Corbii) pentru a afla ce complotează românii cu americanii sau chinezii.

3. Dej a fost un „Ucenic” care și-a depășit Maestrul

Este absolut adevărat ce scrie Pacepa despre trecutul lui Dej: el a fost numit cu acordul Moscovei, a epurat armata, a distrus intelectualitatea și a trimis sute de mii de oameni în lagăre pe model sovietic. Dej a fost un stalinist de o cruzime extremă.

Însă duplicitatea lui nu a fost o strategie KGB, ci un instinct biologic de supraviețuire:

  -  Când Stalin a murit în 1953, iar Hrușciov a început „de-stalinizarea”, Dej a realizat că dacă rămâne fidel liniei vechi a Moscovei, va fi înlocuit și probabil executat de noii lideri reformatori de la Kremlin

  -  Pentru a-și salva pielea, a schimbat foaia: a devenit „patriot” și „naționalist”, blocând reformele venite de la Moscova sub pretextul că „noi ne conducem singuri”.

Concluzia: Cum să citești cartea lui Pacepa?

Cartea lui Pacepa nu trebuie aruncată la coș, dar trebuie citită cu un filtru critic. Ea descrie perfect mentalitatea, metodele murdare de lucru și cruzimea sistemului de securitate. Însă, când vine vorba de marile decizii geopolitice (cum a fost Declarația din 1964), Pacepa exagerează controlul Moscovei pentru că el însuși provenea dintr-un sistem unde totul era privit prin prisma conspirațiilor și a spionajului.

Dej nu a fost un erou național, dar nu a mai fost nici un agent 100% ascultător în ultimii săi ani. A fost un dictator pragmatic care s-a folosit de ideea de independență ca de un scut pentru a-și proteja propria republică stalinistă personală de la București.

Istoria comparata a statelor comuniste [1]

Jean-Francois Soulet

Prefaţă la ediţia în limba română

Publicarea în limba română a acestui eseu de istorie comparată a statelor comuniste trezeşte în mine sentimente contrarii: satisfacţie, bineînţeles, dar şi teamă.

Satisfacţie fără îndoială, deoarece, pentru mine, istoric francez, acest lucru constituie o modalitate – deşi modestă – de a omagia un popor al cărui elan naţional Franţa l-a încurajat în ultimul secol, însă pe care apoi l-a cam uitat, mai ales în „anii grei” ai perioadei comuniste. Dacă generalul de Gaulle a îndrăznit atunci să susţină manifestaţii formale de independenţă faţă de Uniunea Sovietică, afirmând – la 15 mai 1968, în faţa Marii Adunări Naţionale a României – că naţiunile constituie „elementele ireductibile şi resorturile indispensabile ale vieţii universale”, dacă puţinele ziare şi puţinii editori francezi au acceptat să publice câteva texte sau lucrări ale unor intelectuali cenzuraţi la Bucureşti, în schimb tăcerea Franţei cu privire la realitatea regimului comunist român a fost totală. O tăcere care, surprinzător, a contrastat cu repetatele denunţări ale regimurilor din Polonia sau Cehoslovacia. Abia în februarie 1989, în faţa Comisiei Drepturilor Omului de la Geneva, un prim-ministru francez – Michel Rocard – a manifestat un interes public faţă de „necazurile poporului român”. Astfel, există în Istorie tăceri asurzitoare de neiertat.

Cât despre teama care mă chinuie în momentul semnării acestei prefeţe destinate cititorilor români, ea are o dublă origine. Mai întâi este teama ca străinul care sunt (nu am trăit nici în cadrul sistemului comunist, nici în România comunistă) să nu fi înţeles greşit şi, ca urmare, să fi tradus greşit viaţa reală în acest ciudat şi complex arhipelag care a fost „lagărul socialist”. Istoria imediată este o disciplină foarte exigentă impunând distanţarea în raport cu evenimentele descrise –, îmbogăţită fiind de trăirea însăşi a acestor evenimente. O dublă necesitate, oarecum contradictorie, întotdeauna dificil de gerat. Referindu-se, în septembrie 1982{1}, la o primă carte pe care o scrisesem împreună cu Jean Chiama despre istoria disidenţei în URSS şi în democraţiile populare, Paul Goma punea, încă de la început, o întrebare esenţială: „ce vor fi înţeles ei, autorii”, din această experienţă teribilă pe care el şi alţi disidenţi o trăiseră pe pielea lor? Şaisprezece ani mai târziu resimt încă aceeaşi teamă: ce am înţeles eu, istoric francez, din ceea ce a fost, timp de patruzeci şi cinci de ani, viaţa de zi cu zi a românilor şi a altor popoare din Europa centrală şi de Est? Cercetările mele, lecturile, discuţiile mele, reflecţia mea cvasi-obsesivă asupra legăturilor dintre societatea civilă şi societatea oficială în regimurile autoritare… pe scurt, tot acest subiect de meditaţie al istoricului şi politologului va fi el suficient pentru ca prezenta lucrare să fie bine primită de an public deosebit de informat pe această temă, cum este publicul român?

O altă teamă este legată de problematica particulară a cărţii, fondată pe istoria comparată. După cum am menţionat în prefaţă, un asemenea demers are, într-adevăr, şi virtuţi ştiinţifice, dar şi limite. Într-o lucrare de istorie comparată nu trebuie căutate informaţiile specifice unei monografii. Astfel, cititorul român care s-ar grăbi să caute indexul acestei cărţi pentru a depista numai referirile la România ar fi, fără îndoială, decepţionat. În schimb, el ar trebui să fie mai puţin decepţionat în situaţia în care este preocupat de distincţia în această perioadă a istoriei sale între caracterele generale inerente sistemului comunist (ideologia oficială, structurile instituţionale, practici socio-politice…) şi cele proprii specificităţii naţionale româneşti. Repetăm încă o dată faptul că a compara nu înseamnă a asimila, a amalgama sau a nega diferenţele. A sugera aşa cum facem în această carte că regimul lui Ceauşescu aparţine unui „model” pe care îl calificăm drept „naţional-comunism” nu înseamnă câtuşi de puţin că asemănăm România cu Albania, Coreea de Nord sau Cuba! Istoria comparată şi „modelarea” ce rezultă din ea este utilă doar în cazul în care o privim nu ca un scop în sine, ci ca un mijloc de caracterizare (prin analogie sau prin opoziţie) a unei serii de fenomene complexe. Este vorba de a reliefa caractere comune şi diferenţe, fără ca acestea din urmă să fie înlăturate. Evident, descrierea sistemului comunist se pretează în mod deosebit la o „modelare”, şi suntem de părere că el nu va putea fi cu adevărat perceput de către istorici sau politologi decât cu preţul acestei lecturi simultane a componentelor sale naţionale şi transnaţionale.

Perceperea globală şi de la distanţă a sistemului comunist nu pare a fi doar o „datorie de memorie”. Pentru România, ca de altfel şi pentru toate ţările foste comuniste, este condiţia sine qua non a reuşitei perioadei post-comuniste. Nu putem înălţa un nou şi solid edificiu decât pe un teren explorat şi „deminat” în totalitate. După cum scria, în februarie 1996, Gabriel Liiceanu, „societăţile post-comuniste construite pe eclipsa totală a unui trecut al ororii sunt societăţi în esenţă imorale”.

Mulţumesc prietenilor mei, colegilor şi studenţilor români pentru ajutorul acordat în documentare, în special lui Mircea Stănescu, care pregăteşte o teză pe tema infernului de la închisoarea din Piteşti, ca de altfel şi tânărului şi strălucitului politolog Cristian Bocancea, de la Universitatea „Al.I. Cuza” din Iaşi, care a supravegheat cu competenţă şi asiduitate traducerea acestei cărţi.

J.-FS.

Prefaţă

După cum ştim, istoria se înnoieşte considerabil prin descoperirea de documente şi, mai ales, prin întrebările pe care le declanşează evenimentele trăite de istoric. Istoria ţărilor comuniste a fost în mod particular favorizată de acest dublu punct de vedere. Nu numai că dizolvarea sistemului sovietic a permis scoaterea la iveală a documentelor până atunci interzise cercetătorilor (documente care s-au alăturat fluxului considerabil de mărturii ale conducătorilor şi disidenţilor), dar evenimentele esenţiale survenite în 1989 în Europa de Est şi în 1991 în Uniunea Sovietică au schimbat pe deplin problematica de bază a istoricilor comunismului. Dacă până atunci se scriau mai ales cărţi pentru a şti de ce şi cum câteva state deveniseră comuniste şi pentru a cunoaşte principalele etape ale dezvoltării lor, din acel moment istoricul, silit de contemporanii săi, doreşte să înţeleagă mai ales de ce acest imens şi – aparent – puternic sistem s-a denaturat în China şi s-a dezintegrat aproape peste tot în alte părţi. Această nouă perspectivă – care de altfel nu face ca prima să devină caducă – permite o recitire foarte stimulativă a unei istorii pe care unii, cu naivitate (şi alţii cu mai puţină naivitate), o credeau desăvârşită şi încheiată.

O asemenea inversiune a perspectivei necesită pentru istoric recurgerea la instrumente noi. La o problematică nouă, este nevoie de un nou concept de analiză. Până acum, fascinaţi de incredibila aventură a câtorva bolşevici plecaţi la asaltul mândrei fortăreţe imperiale şi reuşind într-un timp record (şi în ciuda a mii de obstacole înălţate de Occidentul înspăimântat şi neliniştit) să construiască un sistem pe deplin nou, istoricii se interesau numai de Partid şi de conducătorii lui. Totul, de altfel, îi invita să privilegieze acest grup aflat la originea epopeii: „informaţiile” divizate prin grija noului regim, care ocultau sistematic tot ceea ce nu emana din sursele oficiale; admiraţia unei părţi apreciabile a intelectualităţii occidentale de după război faţă de sistemul comunist şi promotorii săi.

Implozia regimului în anii 1989–1991 sfărâmând în bucăţi ultimele mituri ale „paradisului socialist” (îndeosebi mitul „consensului”), istoricul a fost nevoit să-i redea locul ce i se cuvine celei care a fost marea absentă a istoriei ţărilor comuniste: societatea civilă. El trebuie, cu precădere, să-şi pună întrebări despre consistenţa sa reală în perioada cuceririi puterii de către partidele comuniste; să analizeze felul în care a fost ea nimicită de noile regimuri; să descopere cum de a reuşit ea, în ciuda tuturor, să păstreze câteva zone de autonomie; să pună în evidenţă factorii care i-au permis să ridice capul; să studieze, în sfârşit, rolul său în dezintegrarea finală. Dar dacă s-ar opri aici, istoricul ar comite acelaşi păcat ca şi unii din predecesorii săi, privilegiind în mod exclusiv un element al „jocului” socio-politic. Pentru a-l evita, el trebuie să caute înţelegerea de ansamblu a acestui „joc” care, cu excepţia perioadelor de teroare, este rezultatul complex al raporturilor – variate – între cele două societăţi: oficială şi civilă. Rareori le întâlnim fără legătură, niciodată în osmoză, iar cel mai adesea în situaţie de compromis.

În plus, această relectură ni s-a părut că ar fi cu mult mai sugestivă dacă nu s-ar baza doar pe analiza unei singure versiuni a marxism-leninismului, ci pe toate cele care au fost testate din 1945 încoace. Realizând acest lucru, nu trecem cu vederea pericolele la care ne expunem. Demersul comparatist este, de fapt, pentru istorici, în acelaşi timp natural şi suspect. Natural, căci fără comparaţie nu există istorie, ci pur şi simplu un inventar cronologic al faptelor. Semnificaţia istorică a unui eveniment nu se clarifică decât prin raportarea lui la un altul sau la o mulţime de alte evenimente. „Orice istorie, dacă este făcută cu seriozitate, devine istorie comparată” aminteşte oportun Paul Veyne. Pus în practică aproape instinctiv în cotidian de către istoric şi acceptat ca suport metodologic, procesul comparatist devine în mod bizar suspect dacă e folosit sistematic ca metodă de studiu. Imediat apar obiecţii orientate – în marea lor majoritate – în jurul caracterului unic al fiecărei culturi şi societăţi, care ar constitui tot atâtea „totalităţi” incomparabile. Cum să faci – se scandalizează specialiştii – o paralelă între ţări atât de diferite precum Cuba, Albania, Rusia sau China?

Dacă adăugăm acestor reticenţe ale „totaliştilor” anticomparatişti pe cele – nu mai puţin fixiste – ale refractarilor faţă de istoria cea mai recentă, înţelegem cu uşurinţă de ce nu exista în Franţa, până la prezentul eseu, o istorie comparată a tuturor ţărilor comuniste, chiar dacă singura tentativă veritabilă, cea pionieră (1952) a lui François Fejtö, pentru democraţiile populare est-europene, a fost totuşi un succes. În schimb, se cuvine a fi lăudată curajoasa întreprindere anglo-saxonă, condusă din 1986 de Bogdan Szajkowski, având drept scop publicarea a 36 de monografii despre toate regimurile marxiste contemporane (France Pinter Londre, ed.).

Demersul comparatist pare deosebit de potrivit în cazul comunismului. Întrucât este, în fapt, acelaşi sistem propus – adesea impus – unor state de cultură şi tradiţii foarte diferite, istoricul poate elabora şi folosi pentru analiza sa o „grilă de lectură” coerentă şi omogenă, care să permită tipologii sugestive pentru fiecare moment istoric cheie, în special cu ocazia instalării regimurilor între 1945 şi 1949, a dezintegrării lor la sfârşitul anilor ’80, dar şi în timpul crizelor interne (1956–1961). În plus, studiul comparat pune în evidenţă în mod remarcabil rivalităţile interminabile din interiorul „blocului”, între cele trei „state-călăuzitoare”: URSS, China şi Iugoslavia, şi consecinţele lor dăunătoare. Se observă mult mai bine că soluţiile adoptate de fiecare stat pentru a face faţă deopotrivă schismei şi problemelor economice se decupează şi se repartizează de fapt în două-trei mari „familii” de curente ideologice: de la reformismul liberal (Ungaria, Cehoslovacia…) la dogmatism (China, Cambodgia…), trecând prin naţionalism (Cuba, Albania, Coreea, România…). Jocul comparativ permite, de asemenea, mai ales conştientizarea similitudinii tipurilor de reacţii ale societăţilor civile confruntate cu o putere totalitară: de la Vietnam la Albania, le întâlnim de multe ori sfărâmate, dar niciodată nimicite; gata oricând de compromisuri pentru a trăi ceva mai bine, dar niciodată supuse şi pe deplin cucerite.

Istoria comparată nu pretinde a se substitui istoriei specializate. De altfel, ea depinde întru totul de aceasta; şi, de exemplu, am fost foarte stingheriţi, în demersul nostru, de absenţa sau raritatea monografiilor despre multe ţări (precum Coreea de Nord sau Bulgaria). În schimb, ea permite istoricului, în acelaşi timp, relativizarea caracteristicilor naţionale şi mai buna netezire a interacţiunilor dintre fenomenele istorice. Ceea ce nu este chiar atât de rău – şi poate că merită o asemenea aventură.

 

"Bestiile"

asa zisii smecheri, se inmoaie si ei, dar se inmoaie cand practic nu te astepti. Mari si tari pe multe planuri, apoi, pierd pe cineva drag, si gata, gata, nu mai sunt ei, sufera,deci si aia smecheri, au si ei simtaminte, de asta e o vorba care spune:"pretuieste cat timp sunt, ca pe urma.."

Despre Brexit

Boris Johnson, actualul premier al Marii Britanii a mintit enorm. Clasa politica engleza stie, dar ...., iar iesirea Marii Britanii din Uniuunea Europeana s-a produs. Iesirea din Uniune s-a produs datorita multor minciuni, dar multe, fara numar, minciuni si perversitate, a fost vanduta tara pentru pozitiile politicienilor. Iar daca economia nu are sa mearga??? Vinovatii vor fi desigur strainii!!!

Au trecut 30 de ani

Asadar au trecut 30 de ani de cand am scapat de comunism, si am facut primii pasi spre o societate democrata. Desigur ca mai sunt multe de facut, dar sa vezi oameni care se plang ca Romania din 1989 era o tara bogata, iar Romania de azi este saraca .... nu am cuvinte. Oameni buni, uitati-va in jurul vostru!!!!