Putin, imperialismul şi vocaţia sfidării

Ioan Stanomir

Discursurile privind starea Rusiei ale lui Vladimir Putin sunt tot atâtea ocazii de a examina o punere în scenă ce trădează ambiţiile imagologice ale unui tiran. Alocuţiunea de ieri, 4 decembrie 2014,nu face excepţie de la această regulă a consacrării unicităţii şi supremaţiei Conducătorului- continuitatea cu Uniunea Sovietică şi cu gloria ţarilor este reafirmată, în decorul unui palat a cărui ambiţie ultimă este să transmită nu modestia unei republici, ci grandoarea ameninţătoare a unui regat în continuă expansiune.


De această dată, dincolo de sunetele şi de notele familiare ale sfidării şi violenţei retorice, se poate citi, printre rânduri, un sentiment al neliniştii şi al impasului. Rusia lui Putin se află în faţa unei conjuncturi pe care o poate gestiona cu dificultate. Nu este nici un secret că de preţul petrolului depinde menţinerea maşinăriei de război a acestui stat prădător. Nu este nici un secret că izolarea şi sancţiunile internaţionale, oricât de limitate, sunt pe cale să producă în Rusia efecte suficient de semnificative spre nu mai putea fi ignorate. Echilibrul puterii ruse este minat de o dinamică economică pe care autocraţia nu o poate controla. Ca şi Uniunea Sovietică de la care se revendică, Rusia lui Putin este angajată, deliberat şi agresiv, într-o confruntare cu un inamic generic, Vestul, definit, în pofida marasmului actual, printr-o mobilitate şi adaptabilitate superioară. Ca şi Uniunea Sovietică de la finele anilor 1970, Rusia lui Putin este obligată să supraliciteze, retoric, recurgând la intimidare şi la rapt. Este un tip de strategie familiară,de care Putin nu se mai poate disocia. Puterea sa politică se fondează pe control şi pe violenţă. Orice semn de ezitare poate fi fatal.


Discursul din 4 decembrie 2014 este şi o sinteză a fobiilor regimului putinist. Barocul său ideologic, în care se poate recunoaşte triada lui Nicolae I, autocraţia, nationalismul, ortodoxia, nu poate supravieţui fără mobilizarea resentimentului şi a urilor. Filipicele la adresa Statelor Unite sunt maniera de a indica, fără ambiguitate, Inamicul. Demersul mizează pe memoria unui popor rus ce inseamnă şi poporul sovietic- revanşa este, ca şi în cazul Germaniei lui Hitler, combustibilul care alimentează acest proiect politic.
Panslavismul lui Putin este un panrusism ce evocă rigiditatea ţaristă şi brejnevistă. Negarea identităţii Ucrainei, apologia acestui act de piraterie internaţională care este anexarea Crimeii sunt gesturile prin care se marchează poziţionarea agresivă a unui Imperiu ce preferă fundamentele etnocratice. Admiraţia lui Putin pentru Stalin este un factor ce potenţează această direcţia integristă: vehemenţa xenofobă este ideologia oficială a statului rus de acum. Travestiul intelectual al regimului său, ( travesti ce a inclus manipularea şi desfigurarea unor teme tradiţional asociate cu imaginarul conservator),nu mai poate convinge decât pe cei care sunt orbiţi de propriile lor fantasme. Tirania lui Putin este prin excelenţă oportunistă, rapace şi ostilă funciar spiritului critic. Scopul unic este consolidarea unei autorităţi care să o replice pe cea patrimonialistă a predecesorilor săi.


Citit atent, discursul din 4 decembrie 2014 este manifestul acelui nou Război Rece a cărui existenţă este ignorată doar de spiritele capitularde şi laşe, seduse de himera laşă a unei concilieri cu Rusia. Fragilitatea economică relativă de acum hrăneşte retorica imperialistă. Revizionismul lui Putin devine o prelungire naturală a ideologiei sale oficiale. Denunţarea Ucrainei ca un “pion” american indică orientarea pe care Moscova o îmbrăţişează.



Agresivitatea imperialistă este temeiul de legitimitate al regimului putinist. Confruntarea cu acest regat al autocraţiei şi expansiunii este provocarea pe care suntem chemaţi să ne- o asumăm. Spre a ne pune în baraj în calea acestui avans ce sfărâmă naţiuni şi libertăţi individuale.