Operatiunea Omega (XVI)

Robert Ludlum

Tanner stătea cu soţia lui în camera de zi. Bernie şi Leila se duseseră sus; poliţia plecase în căutarea cuplurilor dispărute. Nici John, nici Ali nu se simţeau la largul lor. Ali, pentru că bănuia cine ucisese câinele, John fiindcă nu-şi putea scoate din minte implicaţiile morţii animalului.
— Dick a fost, nu-i aşa?
— Dick?
— M-a ameninţat. A venit la bucătărie şi m-a ameninţat.
— Te-a ameninţat? În cazul acesta, de ce nu apăruseră mai devreme oamenii lui Fassett, se gândi Tanner? Când? Cum?
— Când se pregătea să plece... Nu m-a ameninţat pe mine personal. În general, pe noi toţi.
— Ce-a spus?
Tanner spera că oamenii lui Fassett îi ascultau. Era un aspect pe care l-ar fi putut discuta mai târziu.
— Spunea că n-ar trebui să judeci oamenii. Să dai publicităţii propriile opinii.
— Altceva?
— Că mii... mii de oameni sunt mai inventivi. Asta spunea. Că ar trebui să nu uit că oamenii nu sunt întotdeauna ce par a fi... Că unii sunt măi inventivi decât alţii...
— S-ar putea să se fi referit la mai multe lucruri:
— Trebuie să fie vorba de o groază de bani?
— Cum adică, o groază de bani?
— Afacerile pe care el şi Joe le fac cu Jim Loomis. Chestia aceea pe care ai verificat-o.
O, Doamne, îşi zise Tanner. Realul şi irealul. Aproape că uitase minciuna pe care i-o spusese.
— E, într-adevăr, vorba despre o grămadă de bani, confirmă el, dându-şi seama că se afla pe un teren minat.
Lui Ali i-ar fi putut trece prin minte că banii nu reprezentau o motivaţie suficientă. Încercă să-i anticipeze reacţia.
— Şi mai mult decât atât, cred că reputaţiile lor s-ar putea duce pe apa sâmbetei.
Alice privea ţintă singura veioză aprinsă.
— Sus, tu... ai crezut că Leila a făcut-o, nu-i aşa?
— M-am înşelat.
— Ea era vizavi de camera fetei...
— Asta n-are nici o importanţă; am vorbit cu MacAuliff. El a fost de acord. Sângele era uscat, coagulat. Căţelul fusese omorât cu multe ceasuri în urmă.
— Cred că ai dreptate.
Ali şi-o amintea pe Leila, cu spatele lipit de perete, privind drept înainte şi ascultând conversaţia din bucătărie.
Ceasul de pe poliţa şemineului arăta ora cinci şi douăzeci. Conveniseră să se culce în camera de zi, în faţa biroului, aproape de copii.
La cinci şi treizeci, telefonul sună. MacAuliff nu găsise familiile Tremayne şi Cardone. Îi spuse lui Tanner că hotărâse să le declare persoane dispărute şi să difuzeze un comunicat la toate secţiile de poliţie.
— Poate că au decis să se ducă în oraş, la New York, zise repede Tanner. Un asemenea comunicat ar fi determinat Omega să se dea la fund, ar fi prelungit coşmarul. Există cârciumi deschise. Mai lasă-le puţin timp. Sunt prieteni, ce Dumnezeu!
— Nu sunt de acord. Nicăieri nu e deschis după ora patru.
— Poate au hotărât să se ducă la un hotel.
— O să ştim curând. Comunicatul se transmite în primul rând la hoteluri şi spitale.
— Ai căutat în oraşele din jur? Eu ştiu câteva cluburi private...
— Şi noi. Am verificat.
Tanner ştia că trebuia să găsească o soluţie. Aceasta i-ar fi lăsat lui Fassett răgazul necesar să controleze situaţia. Oamenii lui Fassett ascultau convorbirea, asta era sigur; ar fi înţeles imediat primejdia.
— Ai căutat în zona din jurul vechii gări? Cea de pe Lassiter Road?
— Cine dracu’ s-ar duce acolo? De ce?
— Miercuri, mi-am găsit soţia şi copiii acolo. Era doar o idee.
Sugestia fu reţinută.
— O să revin, zise MacAuliff. Mă duc să verific.
În clipa în care puse receptorul în furcă, Alice întrebă:
— Nici un semn?
— Nu... Iubito, încearcă să te odihneşti puţin. Ştiu câteva locuri – nişte cluburi – pe care poliţia s-ar putea să nu le cunoască. O să încerc să sun acolo. Ar fi mai bine să vorbesc de la telefonul din bucătărie. N-aş vrea să-i trezesc pe copii.
Fassett răspunse imediat.
— Sunt Tanner. Ştii ce s-a întâmplat?
— Da. Ai procedat foarte înţelept. Eşti angajat.
— Ăsta-i ultimul lucru pe care mi-l doresc. Ce-ai de gând să faci? Declanşarea cercetărilor la nivel naţional ar putea compromite întreaga acţiune.
— Ştim. Cole şi Jenkins ţin legătura. O să stopăm acţiunea.
— Şi pe urmă?
— Există mai multe mişcări posibile. N-am timp să-ţi explic. În plus, am nevoie de linia asta! Încă o dată, mulţumesc.
Fassett închise telefonul.
— Am încercat în două locuri, zise Tanner, când se întoarse în camera de zi. Degeaba... Hai să dormim puţin. Probabil că au găsit vreo petrecere şi au rămas acolo. De câte ori n-am făcut şi noi la fel.
— Nu în ultimii ani, spuse Ali.
Amândoi se prefăceau că dorm. Tic-tacul ceasului era ca un metronom, hipnotic, exasperant. În cele din urmă, Tanner îşi dădu seama că soţia lui adormise. Închise ochii, simţind greutatea pleoapelor, conştient de întunericul din mintea lui. Dar auzul său nu-şi găsea odihnă. La ora şase şi patruzeci, ascultă zgomotul unei maşini. Venea din faţa casei lui. Tanner se ridică din fotoliu şi se duse repede la fereastră. MacAuliff urca pe alee, singur. Tanner ieşi să-l întâmpine.
— Soţia mea doarme. Nu vreau s-o trezesc.
— Nu contează, spuse MacAuliff ameninţător. Eu am treabă cu dumneata.
— Ce?
— Am descoperit familiile Cardone şi Tremayne în stare de inconştienţă în urma administrării unei doze masive de eter. Au fost lăsaţi într-o maşină, dincolo de drumul aflat lângă gara Lassiter. Acum vreau să ştiu de ce ne-ai trimis acolo. De unde-ai ştiut?

Tanner îl privea în tăcere pe MacAuliff.
— Care-i răspunsul?
— Să mă bată Dumnezeu dacă am ştiut ceva! N-am ştiut nimic... N-o să uit după-amiaza aia de miercuri câte zile-oi avea. Şi dumneata ai fi făcut la fel, dacă ai fi fost în locul meu. Pur şi simplu mi-a venit în minte gara, îţi jur!
— Teribilă coincidenţă, nu?
— Ascultă, dacă aş fi ştiut, ţi-aş fi spus de la început! Nu mi-aş fi expus soţia unui asemenea stres. Pentru numele lui Dumnezeu, fii rezonabil!
MacAuliff se uită la el întrebător. Tanner continuă precipitat:
— Cum s-a întâmplat? Ce-au spus? Unde sunt?
— Sunt la spitalul Ridge Park. Nu vor fi externaţi mai devreme de mâine dimineaţă.
— Trebuie să fi vorbit cu ei.
Conform spuselor lui Tremayne, relată MacAuliff, cei patru coborâseră pe Orchard Drive mai puţin de opt sute de metri, când văzuseră o lumină roşie pe drum şi un automobil parcat lângă trotuar. Un bărbat bine îmbrăcat le făcea semne, arătând ca orice alt locuitor din Saddle Valley. Numai că nu era localnic. Îşi vizitase nişte prieteni şi se întorcea la Westchester. Maşina lui avusese o defecţiune la motor şi rămăsese blocat. Tremayne se oferise să-l conducă înapoi la casa prietenilor. Omul acceptase.
Asta era tot ce-şi aminteau Tremayne şi cele două femei. Cardone fusese inconştient în timpul incidentului. La gara pustie, poliţia găsise un spray neinscripţionat pe podeaua maşinii lui Tremayne. Urma să fie examinat în acea dimineaţă, dar MacAuliff bănuia că era vorba despre eter.
— Trebuie să existe vreo legătură cu ziua de miercuri, zise Tanner.
— E o concluzie evidentă. Totuşi, cine cunoaşte acea zonă ştie că gara e pustie. Mai ales cineva care a citit ziarele sau a auzit despre întâmplarea de miercuri după-amiază.
— Aşa cred. Au fost şi ei... jefuiţi?
— Nu de bani, portofele sau bijuterii. Tremayne spunea că-i lipseau nişte hârtii din haină. Era foarte supărat.
— Hârtii?
Tanner îşi aminti că avocatul spusese că lăsase nişte note în jachetă. Note de care ar fi putut avea nevoie.
— A spus despre ce hârtii era vorba?
— Nu direct. A făcut o criză – nu prea mai era coerent. Repeta întruna numele „Zürich”.
John îşi ţinu răsuflarea şi, aşa cum se deprinsese mai demult, îşi încorda muşchii abdomenului, încercând din răsputeri să-şi ascundă surpriza. Era atât de caracteristic pentru Tremayne să vină cu date scrise, semnificative, privind conturile din Zürich. În eventualitatea unei confruntări, el se înarmase cu elemente concrete.
MacAuliff observă reacţia lui Tanner.
— Zürich are vreo semnificaţie pentru dumneata?
— Nu, de ce ar avea?
— Întotdeauna răspunzi la o întrebare cu altă întrebare?
— Cu riscul de a te deranja din nou, sunt interogat oficial?
— Desigur.
— Răspunsul e negativ. Numele „Zürich” nu are nici o semnificaţie pentru mine. Nu-mi pot da seama de ce l-a rostit! Sigur, firma lui de avocatură e internaţională.
MacAuliff nu încercă să-şi ascundă furia.
— Nu ştiu ce se întâmplă, dar află de la mine că sunt un ofiţer de poliţie cu experienţă şi am rezolvat câteva dintre cele mai grele cazuri pe care le poate avea un poliţist. Când am acceptat slujba asta, mi-am dat cuvântul că o să păstrez liniştea în oraşul ăsta. Nu glumeam.
Tanner se săturase de prezenţa poliţistului.
— Sunt sigur că întotdeauna ai vorbit serios, domnule căpitan.
Îi întoarse apoi spatele şi porni spre casă.
Fu rândul lui MacAuliff să-l privească surprins. Suspectul pleca, iar şeful poliţiei din Saddle Valley nu putea să facă nimic.
Tanner se opri în pragul uşii din faţă şi se uită după maşina lui MacAuliff care se îndepărta. Cerul era mai luminos, dar fără soare. Norii pluteau jos, prevestind venirea ploii, dar nu imediat.
Nu conta. Nimic nu mai conta. Pentru el, totul se terminase, în ceea ce-l priveşte, a respectat înţelegerea. Contractul dintre John Tanner şi Laurence Fassett era nul şi neavenit.
Deoarece garanţiile lui Fassett se dovediseră a fi false. Omega nu se limita la familiile Tremayne, Cardone şi Osterman. Depăşea cercul participanţilor la week-end.
Acceptase să joace – trebuia să joace – după regulile lui Fassett, atâta vreme cât ceilalţi participanţi la joc fuseseră femeile şi bărbaţii pe care-i cunoştea.
Dar nu acum.
Acum exista altcineva – cineva care putea să oprească o maşină pe un drum întunecos, în primele ore ale dimineţii şi să declanşeze teroarea. Cineva pe care nu-l cunoştea. Nu putea fi de acord cu aşa ceva.
Tanner aşteptă până la prânz să se ducă în pădure. Familia Osterman hotărâse să tragă un pui de somn până pe la unsprezece şi jumătate, iar acum sosise momentul să-i propună acelaşi lucru lui Ali. Erau cu toţii epuizaţi. Copiii stăteau în biroul lui şi se uitau la desenele animate de sâmbătă dimineaţă.

Se plimba agale în jurul piscinei, cu o crosă de golf în mână, prefăcându-se că-şi exersează lovitura, dar în realitate observând ferestrele din spatele casei: cele de la camerele copiilor şi cea a băii de la etaj.
Se apropie de marginea pădurii şi îşi aprinse o ţigară. Nimeni nu-i remarcă prezenţa. Nu se vedea nici un semn, nimic în afara liniştii din pădurice. Tanner vorbi încet:
— Aş vrea să-l găsesc pe Fassett. Te rog să răspunzi. E o urgenţă.
Lovi aerul cu crosa de golf în timp ce vorbea.
— Repet! Vreau să iau legătura cu Fassett! Să-mi răspundă cineva.
Nici o mişcare. Tanner se întoarse, improviza un gest către nimeni şi intră în pădure. Ajuns printre copacii înalţi, îşi folosi coatele şi braţele ca să înainteze în hăţiş, spre arborele la care se dusese Jenkins să ia staţia radio.
Nimeni! O luă spre nord; lovind, retezând crengi la întâmplare, căutând. În cele din urmă, ajunse la drum.
Acolo nu era nimeni! Nimeni nu-i păzea casa! Nimeni nu supraveghea insula!
Nimeni!
Oamenii lui Fassett plecaseră!
Se întoarse, traversă în fugă pajiştea, ocoli piscina şi intră în bucătărie. Acolo, se opri la chiuvetă să-şi tragă sufletul şi dădu drumul la apa rece. Îşi stropi faţa, apoi rămase în picioare şi îşi arcui spatele, încercând să-şi vină în fire.
Nimeni! Nimeni nu-i păzea casa. Nimeni nu-i păzea soţia şi copiii!
Închise robinetul, pe urmă se hotărî să lase apa să curgă încet pentru a acoperi zgomotul paşilor lui. În timp ce ieşea pe uşa bucătăriei, auzi râsetele copiilor din camera de lucru. Se duse sus şi apăsă încet clanţa de la uşa dormitorului său. Ali zăcea în vârful patului, cu halatul căzut într-o parte şi cămaşa de noapte mototolită. Dormea adânc.
Închise uşa şi ascultă lângă camera de oaspeţi. Nu se auzea nici un zgomot.
Se întoarse în bucătărie, închise uşa după el şi merse către cămară pentru a se asigura că era şi aceea închisă. Apoi se duse la telefonul de pe peretele bucătăriei şi ridică receptorul. Nu formă nici un număr.
— Fassett! Dacă dumneata sau unul dintre oamenii dumitale vă aflaţi pe fir, răspundeţi! Acum!
Se auzea un ton continuu; Tanner încercă să recepţioneze un semnal cât de slab pe circuit. Tăcere deplină. Formă numărul de la hotel.
— Camera douăzeci şi doi, te rog.
— Îmi pare rău, domnule. Camera douăzeci şi doi nu e ocupată.
— Nu-i ocupată? Te înşeli! Am vorbit cu cineva de-acolo la ora cinci dimineaţa!
— Îmi pare rău, domnule. Au plecat.
Tanner puse receptorul în furcă, uitându-se la el şi nevenindu-i să creadă. Numărul de la New York! Numărul pentru urgenţă!
Luă receptorul, încercând să-şi stăpânească tremurul mâinii. Declicul unui magnetofon se auzi înaintea vocii.
— Numărul pe care l-aţi format nu e înregistrat. Vă rog să verificaţi cartea de telefoane pentru a afla numărul corect.
Aceasta e o bandă magnetică. Numărul pe care l-aţi format...
John Tanner închise ochii. Era de neconceput. Fassett nu putea fi contactat! Oamenii lui Fassett dispăruseră!
Era singur!
Încercă să se concentreze. Trebuia să-l găsească pe Fassett! Era vorba despre o imensă eroare. Omul lucid, profesionist, al legii, în nenumăratele lui şiretlicuri şi născociri comisese o greşeală oribilă.
Totuşi, oamenii lui Fassett plecaseră. Poate că nu era nici o greşeală.
Tanner îşi aminti deodată că şi el avea relaţii. Standard Mutual Network stabilise legături inevitabile cu anumite agenţii guvernamentale. Formă numărul serviciului de informaţii din Connecticut şi obţinu numărul din Greenwich al lui Andrew Harrison, şeful departamentului juridic de la Standard.
— Alo, Andy?... Sunt John Tanner.
Se strădui să pară cât mai calm cu putinţă.
— Îmi pare foarte rău că te deranjez acasă, dar tocmai a sunat biroul din Asia. E o poveste din Hong Kong pe care vreau s-o lămuresc... aş prefera să nu-ţi spun acum despre ce e vorba, o să discutăm luni dimineaţă. S-ar putea să nu fie nimic, dar vreau să verific... Cred că la CIA ar fi cel mai bine. Ţine de ei. Au mai colaborat cu noi... Bine, rămân la aparat.
Directorul de ştiri puse receptorul sub bărbie şi îşi aprinse o ţigară. Harrison îi dădu un număr, iar Tanner îl scrise.
— Asta-i în Virginia, nu?... Mulţumesc foarte mult, Andy. Ne vedem luni dimineaţă.
Formă din nou un număr.
— Centrala de Investigaţii. Biroul domnului Andrews. Era o voce de bărbat.
— Numele meu e Tanner. John Tanner. Sunt director de ştiri la Standard Mutual din New York.
— Da, domnule Tanner. Îl căutaţi pe domnul Andrews?
— Da. Da, aşa cred.
— Îmi pare rău, azi nu e aici. Pot să te ajut eu?
— De fapt, încerc să-l găsesc pe Laurence Fassett.
— Cine?
— Fassett. Laurence Fassett. Lucrează la Agenţie. Trebuie să vorbesc urgent cu el. Cred că e în zona New York-ului.
— Are legătură cu departamentul ăsta?
— Nu ştiu. Ştiu doar că lucrează la Agenţia Centrală de Investigaţii. Ţi-am spus, e urgent! Mai exact, o situaţie critică!
Tanner începea să transpire. N-avea timp să vorbească cu un funcţionar.
— În regulă, domnule Tanner. O să verific în registru şi o să dau de el. Revin imediat.
Trecură două minute până când omul se întoarse. Vocea era ezitantă, dar foarte clară.
— Eşti sigur că numele e corect?
— Bineînţeles.
— Îmi pare rău, dar nu există nici un Laurence Fassett la centrală sau în alte registre.
— E imposibil!... Ascultă, am lucrat cu Fassett!... Vreau să vorbesc cu şeful dumitale.
Tanner îşi aminti că Fassett, chiar şi Jenkins, făceau referiri la anumite persoane care fuseseră “puse la curent” în legătură cu Omega.
— Cred că nu înţelegi, domnule Tanner. Ăsta e un birou de priorităţi. L-ai cerut pe asociatul meu... subordonatul meu, dacă vrei. Numele meu e Dwight. Domnul Andrews îmi aduce mie spre aprobare deciziile acestui birou.
— Nu-mi pasă cine eşti! Eu îţi spun că e o situaţie critică! Cred că ar fi bine să iei legătura cu un superior al dumitale, domnule Dwight. Nu pot fi mai explicit. Asta-i tot! Dar fă-o acum! O să aştept!
— Foarte bine. S-ar putea să dureze câteva minute...
— O să aştept.
Cele şapte minute care se scurseră până la întoarcerea lui Dwight i se părură o veşnicie lui Tanner.
— Domnule Tanner, mi-am luat libertatea de a verifica identitatea dumitale, deci presupun că eşti un om responsabil. Totuşi, te asigur că ai fost indus în eroare. Nu există nici un Laurence Fassett la Agenţia Centrală de Investigaţii.



va urma