Istoria comparata a statelor comuniste [1]

Jean-Francois Soulet

Prefaţă la ediţia în limba română

Publicarea în limba română a acestui eseu de istorie comparată a statelor comuniste trezeşte în mine sentimente contrarii: satisfacţie, bineînţeles, dar şi teamă.

Satisfacţie fără îndoială, deoarece, pentru mine, istoric francez, acest lucru constituie o modalitate – deşi modestă – de a omagia un popor al cărui elan naţional Franţa l-a încurajat în ultimul secol, însă pe care apoi l-a cam uitat, mai ales în „anii grei” ai perioadei comuniste. Dacă generalul de Gaulle a îndrăznit atunci să susţină manifestaţii formale de independenţă faţă de Uniunea Sovietică, afirmând – la 15 mai 1968, în faţa Marii Adunări Naţionale a României – că naţiunile constituie „elementele ireductibile şi resorturile indispensabile ale vieţii universale”, dacă puţinele ziare şi puţinii editori francezi au acceptat să publice câteva texte sau lucrări ale unor intelectuali cenzuraţi la Bucureşti, în schimb tăcerea Franţei cu privire la realitatea regimului comunist român a fost totală. O tăcere care, surprinzător, a contrastat cu repetatele denunţări ale regimurilor din Polonia sau Cehoslovacia. Abia în februarie 1989, în faţa Comisiei Drepturilor Omului de la Geneva, un prim-ministru francez – Michel Rocard – a manifestat un interes public faţă de „necazurile poporului român”. Astfel, există în Istorie tăceri asurzitoare de neiertat.

Cât despre teama care mă chinuie în momentul semnării acestei prefeţe destinate cititorilor români, ea are o dublă origine. Mai întâi este teama ca străinul care sunt (nu am trăit nici în cadrul sistemului comunist, nici în România comunistă) să nu fi înţeles greşit şi, ca urmare, să fi tradus greşit viaţa reală în acest ciudat şi complex arhipelag care a fost „lagărul socialist”. Istoria imediată este o disciplină foarte exigentă impunând distanţarea în raport cu evenimentele descrise –, îmbogăţită fiind de trăirea însăşi a acestor evenimente. O dublă necesitate, oarecum contradictorie, întotdeauna dificil de gerat. Referindu-se, în septembrie 1982{1}, la o primă carte pe care o scrisesem împreună cu Jean Chiama despre istoria disidenţei în URSS şi în democraţiile populare, Paul Goma punea, încă de la început, o întrebare esenţială: „ce vor fi înţeles ei, autorii”, din această experienţă teribilă pe care el şi alţi disidenţi o trăiseră pe pielea lor? Şaisprezece ani mai târziu resimt încă aceeaşi teamă: ce am înţeles eu, istoric francez, din ceea ce a fost, timp de patruzeci şi cinci de ani, viaţa de zi cu zi a românilor şi a altor popoare din Europa centrală şi de Est? Cercetările mele, lecturile, discuţiile mele, reflecţia mea cvasi-obsesivă asupra legăturilor dintre societatea civilă şi societatea oficială în regimurile autoritare… pe scurt, tot acest subiect de meditaţie al istoricului şi politologului va fi el suficient pentru ca prezenta lucrare să fie bine primită de an public deosebit de informat pe această temă, cum este publicul român?

O altă teamă este legată de problematica particulară a cărţii, fondată pe istoria comparată. După cum am menţionat în prefaţă, un asemenea demers are, într-adevăr, şi virtuţi ştiinţifice, dar şi limite. Într-o lucrare de istorie comparată nu trebuie căutate informaţiile specifice unei monografii. Astfel, cititorul român care s-ar grăbi să caute indexul acestei cărţi pentru a depista numai referirile la România ar fi, fără îndoială, decepţionat. În schimb, el ar trebui să fie mai puţin decepţionat în situaţia în care este preocupat de distincţia în această perioadă a istoriei sale între caracterele generale inerente sistemului comunist (ideologia oficială, structurile instituţionale, practici socio-politice…) şi cele proprii specificităţii naţionale româneşti. Repetăm încă o dată faptul că a compara nu înseamnă a asimila, a amalgama sau a nega diferenţele. A sugera aşa cum facem în această carte că regimul lui Ceauşescu aparţine unui „model” pe care îl calificăm drept „naţional-comunism” nu înseamnă câtuşi de puţin că asemănăm România cu Albania, Coreea de Nord sau Cuba! Istoria comparată şi „modelarea” ce rezultă din ea este utilă doar în cazul în care o privim nu ca un scop în sine, ci ca un mijloc de caracterizare (prin analogie sau prin opoziţie) a unei serii de fenomene complexe. Este vorba de a reliefa caractere comune şi diferenţe, fără ca acestea din urmă să fie înlăturate. Evident, descrierea sistemului comunist se pretează în mod deosebit la o „modelare”, şi suntem de părere că el nu va putea fi cu adevărat perceput de către istorici sau politologi decât cu preţul acestei lecturi simultane a componentelor sale naţionale şi transnaţionale.

Perceperea globală şi de la distanţă a sistemului comunist nu pare a fi doar o „datorie de memorie”. Pentru România, ca de altfel şi pentru toate ţările foste comuniste, este condiţia sine qua non a reuşitei perioadei post-comuniste. Nu putem înălţa un nou şi solid edificiu decât pe un teren explorat şi „deminat” în totalitate. După cum scria, în februarie 1996, Gabriel Liiceanu, „societăţile post-comuniste construite pe eclipsa totală a unui trecut al ororii sunt societăţi în esenţă imorale”.

Mulţumesc prietenilor mei, colegilor şi studenţilor români pentru ajutorul acordat în documentare, în special lui Mircea Stănescu, care pregăteşte o teză pe tema infernului de la închisoarea din Piteşti, ca de altfel şi tânărului şi strălucitului politolog Cristian Bocancea, de la Universitatea „Al.I. Cuza” din Iaşi, care a supravegheat cu competenţă şi asiduitate traducerea acestei cărţi.

J.-FS.

Prefaţă

După cum ştim, istoria se înnoieşte considerabil prin descoperirea de documente şi, mai ales, prin întrebările pe care le declanşează evenimentele trăite de istoric. Istoria ţărilor comuniste a fost în mod particular favorizată de acest dublu punct de vedere. Nu numai că dizolvarea sistemului sovietic a permis scoaterea la iveală a documentelor până atunci interzise cercetătorilor (documente care s-au alăturat fluxului considerabil de mărturii ale conducătorilor şi disidenţilor), dar evenimentele esenţiale survenite în 1989 în Europa de Est şi în 1991 în Uniunea Sovietică au schimbat pe deplin problematica de bază a istoricilor comunismului. Dacă până atunci se scriau mai ales cărţi pentru a şti de ce şi cum câteva state deveniseră comuniste şi pentru a cunoaşte principalele etape ale dezvoltării lor, din acel moment istoricul, silit de contemporanii săi, doreşte să înţeleagă mai ales de ce acest imens şi – aparent – puternic sistem s-a denaturat în China şi s-a dezintegrat aproape peste tot în alte părţi. Această nouă perspectivă – care de altfel nu face ca prima să devină caducă – permite o recitire foarte stimulativă a unei istorii pe care unii, cu naivitate (şi alţii cu mai puţină naivitate), o credeau desăvârşită şi încheiată.

O asemenea inversiune a perspectivei necesită pentru istoric recurgerea la instrumente noi. La o problematică nouă, este nevoie de un nou concept de analiză. Până acum, fascinaţi de incredibila aventură a câtorva bolşevici plecaţi la asaltul mândrei fortăreţe imperiale şi reuşind într-un timp record (şi în ciuda a mii de obstacole înălţate de Occidentul înspăimântat şi neliniştit) să construiască un sistem pe deplin nou, istoricii se interesau numai de Partid şi de conducătorii lui. Totul, de altfel, îi invita să privilegieze acest grup aflat la originea epopeii: „informaţiile” divizate prin grija noului regim, care ocultau sistematic tot ceea ce nu emana din sursele oficiale; admiraţia unei părţi apreciabile a intelectualităţii occidentale de după război faţă de sistemul comunist şi promotorii săi.

Implozia regimului în anii 1989–1991 sfărâmând în bucăţi ultimele mituri ale „paradisului socialist” (îndeosebi mitul „consensului”), istoricul a fost nevoit să-i redea locul ce i se cuvine celei care a fost marea absentă a istoriei ţărilor comuniste: societatea civilă. El trebuie, cu precădere, să-şi pună întrebări despre consistenţa sa reală în perioada cuceririi puterii de către partidele comuniste; să analizeze felul în care a fost ea nimicită de noile regimuri; să descopere cum de a reuşit ea, în ciuda tuturor, să păstreze câteva zone de autonomie; să pună în evidenţă factorii care i-au permis să ridice capul; să studieze, în sfârşit, rolul său în dezintegrarea finală. Dar dacă s-ar opri aici, istoricul ar comite acelaşi păcat ca şi unii din predecesorii săi, privilegiind în mod exclusiv un element al „jocului” socio-politic. Pentru a-l evita, el trebuie să caute înţelegerea de ansamblu a acestui „joc” care, cu excepţia perioadelor de teroare, este rezultatul complex al raporturilor – variate – între cele două societăţi: oficială şi civilă. Rareori le întâlnim fără legătură, niciodată în osmoză, iar cel mai adesea în situaţie de compromis.

În plus, această relectură ni s-a părut că ar fi cu mult mai sugestivă dacă nu s-ar baza doar pe analiza unei singure versiuni a marxism-leninismului, ci pe toate cele care au fost testate din 1945 încoace. Realizând acest lucru, nu trecem cu vederea pericolele la care ne expunem. Demersul comparatist este, de fapt, pentru istorici, în acelaşi timp natural şi suspect. Natural, căci fără comparaţie nu există istorie, ci pur şi simplu un inventar cronologic al faptelor. Semnificaţia istorică a unui eveniment nu se clarifică decât prin raportarea lui la un altul sau la o mulţime de alte evenimente. „Orice istorie, dacă este făcută cu seriozitate, devine istorie comparată” aminteşte oportun Paul Veyne. Pus în practică aproape instinctiv în cotidian de către istoric şi acceptat ca suport metodologic, procesul comparatist devine în mod bizar suspect dacă e folosit sistematic ca metodă de studiu. Imediat apar obiecţii orientate – în marea lor majoritate – în jurul caracterului unic al fiecărei culturi şi societăţi, care ar constitui tot atâtea „totalităţi” incomparabile. Cum să faci – se scandalizează specialiştii – o paralelă între ţări atât de diferite precum Cuba, Albania, Rusia sau China?

Dacă adăugăm acestor reticenţe ale „totaliştilor” anticomparatişti pe cele – nu mai puţin fixiste – ale refractarilor faţă de istoria cea mai recentă, înţelegem cu uşurinţă de ce nu exista în Franţa, până la prezentul eseu, o istorie comparată a tuturor ţărilor comuniste, chiar dacă singura tentativă veritabilă, cea pionieră (1952) a lui François Fejtö, pentru democraţiile populare est-europene, a fost totuşi un succes. În schimb, se cuvine a fi lăudată curajoasa întreprindere anglo-saxonă, condusă din 1986 de Bogdan Szajkowski, având drept scop publicarea a 36 de monografii despre toate regimurile marxiste contemporane (France Pinter Londre, ed.).

Demersul comparatist pare deosebit de potrivit în cazul comunismului. Întrucât este, în fapt, acelaşi sistem propus – adesea impus – unor state de cultură şi tradiţii foarte diferite, istoricul poate elabora şi folosi pentru analiza sa o „grilă de lectură” coerentă şi omogenă, care să permită tipologii sugestive pentru fiecare moment istoric cheie, în special cu ocazia instalării regimurilor între 1945 şi 1949, a dezintegrării lor la sfârşitul anilor ’80, dar şi în timpul crizelor interne (1956–1961). În plus, studiul comparat pune în evidenţă în mod remarcabil rivalităţile interminabile din interiorul „blocului”, între cele trei „state-călăuzitoare”: URSS, China şi Iugoslavia, şi consecinţele lor dăunătoare. Se observă mult mai bine că soluţiile adoptate de fiecare stat pentru a face faţă deopotrivă schismei şi problemelor economice se decupează şi se repartizează de fapt în două-trei mari „familii” de curente ideologice: de la reformismul liberal (Ungaria, Cehoslovacia…) la dogmatism (China, Cambodgia…), trecând prin naţionalism (Cuba, Albania, Coreea, România…). Jocul comparativ permite, de asemenea, mai ales conştientizarea similitudinii tipurilor de reacţii ale societăţilor civile confruntate cu o putere totalitară: de la Vietnam la Albania, le întâlnim de multe ori sfărâmate, dar niciodată nimicite; gata oricând de compromisuri pentru a trăi ceva mai bine, dar niciodată supuse şi pe deplin cucerite.

Istoria comparată nu pretinde a se substitui istoriei specializate. De altfel, ea depinde întru totul de aceasta; şi, de exemplu, am fost foarte stingheriţi, în demersul nostru, de absenţa sau raritatea monografiilor despre multe ţări (precum Coreea de Nord sau Bulgaria). În schimb, ea permite istoricului, în acelaşi timp, relativizarea caracteristicilor naţionale şi mai buna netezire a interacţiunilor dintre fenomenele istorice. Ceea ce nu este chiar atât de rău – şi poate că merită o asemenea aventură.