Sarajevo — orașul transformat într-o țintă și anii în care moartea putea veni de oriunde
Există orașe care au trecut prin războaie și există orașe a căror identitate a fost pentru totdeauna marcată de război. Sarajevo aparține celei de-a doua categorii. Timp de aproape patru ani, capitala Bosniei și Herțegovinei a trăit o experiență care pare aproape imposibil de conceput pentru cineva care nu a cunoscut niciodată războiul: un oraș întreg, cu sute de mii de locuitori, a fost încercuit, bombardat și ținut permanent sub amenințarea lunetiștilor, în timp ce populația civilă încerca, zi după zi, să supraviețuiască într-un spațiu în care până și cele mai banale gesturi — mersul până la magazin, traversarea unei străzi sau ieșirea după apă — puteau deveni o întâlnire fatală cu moartea.
Pentru mulți dintre locuitorii orașului, războiul nu avea chipul abstract al unui front îndepărtat. Nu se desfășura undeva, la marginea țării, între două armate care se confruntau pe un câmp de luptă. Războiul intrase în apartamente, în școli, în spitale, în piețe și pe străzile pe care oamenii le folosiseră ani de zile fără să se gândească vreodată că simplul fapt de a le traversa ar putea deveni un act de curaj.
Între 1992 și 1995, Sarajevo a fost supusă unuia dintre cele mai îndelungate asedii ale epocii moderne. Instanțele internaționale au stabilit ulterior că forțele sârbo-bosniace aflate sub comanda lui Ratko Mladić au desfășurat o campanie de lunetiști și bombardamente împotriva populației civile, campanie care avea ca obiectiv răspândirea terorii printre locuitorii orașului. Pentru aceste fapte, Mladić a fost găsit vinovat, între altele, de terorizarea populației civile din Sarajevo și de atacuri ilegale împotriva civililor.
Aici trebuie făcută o precizare esențială, pentru că războiul din fosta Iugoslavie a fost mult timp înconjurat de propagandă, justificări politice și interpretări naționaliste: nu vorbim doar despre consecințele inevitabile ale unor lupte urbane. Judecătorii internaționali au analizat ani de mărturii, documente și probe înainte de a ajunge la concluzia că teroarea asupra populației civile a reprezentat o componentă centrală a campaniei desfășurate împotriva orașului.
Sarajevo devenise, în esență, un oraș închis într-o capcană.
Orașul din vale și oamenii de pe coline
Geografia Sarajevo a contribuit dramatic la ceea ce avea să se întâmple. Orașul este așezat într-o vale și înconjurat de dealuri și munți, o particularitate care, în timp de pace, îi oferă un peisaj spectaculos, dar care, în timpul războiului, s-a transformat într-un avantaj militar pentru forțele care ocupau pozițiile de pe înălțimile din jur.
De sus, orașul putea fi observat.
De sus, anumite zone puteau fi ținute sub foc.
Iar jos, între clădiri, tramvaie oprite, blocuri avariate și străzi devenite brusc periculoase, trăiau oamenii care nu aveau unde să plece.
Asediul nu a fost o explozie scurtă de violență. Tocmai durata sa l-a făcut atât de cumplit. Oamenii nu au fost nevoiți să suporte doar câteva zile sau câteva săptămâni de teamă, ci au trebuit să-și reorganizeze întreaga existență în jurul pericolului. Fiecare zi începea cu aceleași întrebări: mai avem apă? Mai avem hrană? Este sigur să ieșim? Unde s-a tras astăzi? Cine a fost lovit?
În timp, frica devine rutină.
Iar atunci când frica devine rutină, omul începe să trăiască într-o lume în care normalitatea este definită nu de ceea ce dorește să facă, ci de ceea ce îndrăznește să facă fără să-și riște viața.
Instanțele internaționale au reținut numeroase cazuri în care civili au fost împușcați sau uciși în timp ce desfășurau activități obișnuite. Oamenii mergeau după apă, încercau să traverseze strada, își însoțeau copiii sau se aflau în zone ale orașului în care nu reprezentau o amenințare militară. Pentru cei rămași în viață, această realitate a transformat fiecare ieșire din casă într-un calcul al riscului.
Un oraș în care apa putea costa o viață
Este greu, din confortul unei vieți normale, să înțelegi ce înseamnă să nu mai ai acces la lucrurile elementare. Apa curge dintr-un robinet, aprinzi lumina apăsând un întrerupător și mergi la magazin fără să-ți treacă prin minte că drumul până acolo ar putea fi ultimul.
În Sarajevo, aceste certitudini au dispărut.
Oamenii căutau apă în condiții extrem de dificile, iar drumurile către punctele unde aceasta putea fi obținută deveneau uneori periculoase. Lipsa alimentelor, a electricității, a gazului și a altor resurse esențiale a transformat viața de zi cu zi într-o luptă continuă pentru supraviețuire.
Nu era vorba despre confort.
Era vorba despre existență.
Cum încălzești un apartament atunci când iarna este nemiloasă? Cum gătești atunci când nu ai gaz? Cum păstrezi mâncarea? Cum îți îngrijești copiii? Cum tratezi bolnavii atunci când spitalele funcționează în condiții de război?
Aceste întrebări nu apar într-un raport militar despre poziții și armament, însă ele reprezintă adevărata dimensiune a unui asediu. În spatele fiecărui obuz care cade asupra unui oraș există mii de vieți care se schimbă. Oameni care nu mai dorm. Copii care se sperie la fiecare zgomot. Părinți care nu știu dacă vor avea ce să pună pe masă a doua zi.
Iar peste toate acestea plana amenințarea permanentă a gloanțelor.
Aleea lunetiștilor
În memoria colectivă a războiului din Bosnia a rămas expresia „Sniper Alley” — Aleea lunetiștilor. Este un nume care, prin el însuși, spune aproape totul despre atmosfera acelor ani.
Oamenii știau că anumite străzi sunt expuse.
Știau că trebuie să se miște repede.
Știau că trebuie să se adăpostească atunci când pot.
Dar nu există nicio metodă sigură de a transforma o stradă aflată sub amenințarea unui lunetist într-un loc normal.
Poți alerga.
Poți sta lipit de un zid.
Poți aștepta.
Dar nu poți controla degetul omului care se află în spatele unei arme.
Tocmai această imprevizibilitate producea teroare. Oamenii nu știau când se va trage și nici asupra cui. Nu știau dacă ziua care începea relativ liniștit se va termina la spital, într-un adăpost sau într-un cimitir.
Într-un oraș aflat sub asediu, timpul capătă o altă valoare. O traversare de câteva secunde poate părea o eternitate. Un zgomot puternic poate opri orice activitate. O liniște prelungită nu mai aduce neapărat liniște sufletească, pentru că oamenii știu că următoarea explozie poate veni oricând.
Aceasta a fost una dintre marile victorii psihologice ale terorii: nu trebuia să ucizi pe toată lumea pentru a speria un oraș întreg. Era suficient ca fiecare locuitor să știe că poate fi următorul.
Markale — piața în care oamenii veniseră după hrană
Există imagini care au rămas simboluri ale războiului din Bosnia, iar atacurile asupra pieței Markale se numără printre cele mai puternice.
La 5 februarie 1994, piața a fost lovită, provocând moartea a zeci de persoane și rănirea altor peste o sută. Victimele erau, în majoritate, civili care se aflau acolo pentru a cumpăra sau a căuta hrană.
Acesta este poate momentul în care toate explicațiile politice, toate hărțile și toate discursurile despre teritorii își pierd brusc orice aparență de abstract.
O piață este un loc al vieții cotidiene.
Oamenii merg acolo pentru că trebuie să mănânce.
Nu merg să cucerească un teritoriu.
Nu merg să negocieze granițe.
Nu merg să facă strategie militară.
Merg după hrană.
Iar atunci când un asemenea loc devine scena morții, războiul își arată una dintre cele mai hidoase fețe: capacitatea de a transforma gesturile obișnuite ale existenței în acte cu potențial fatal.
Pentru Sarajevo, asemenea momente nu au fost simple episoade izolate. Ele s-au înscris într-o perioadă lungă de bombardamente, focuri de armă și nesiguranță, în care populația civilă a fost obligată să trăiască într-o permanentă stare de tensiune.
Ratko Mladić și lanțul responsabilității
În centrul acestei povești se află întrebarea fundamentală: cine răspunde?
Războaiele sunt haotice. Pe teren există mii de oameni, ordine care circulă prin structuri complicate, lupte care se schimbă de la o zi la alta. Dar haosul nu înseamnă absența responsabilității.
Ratko Mladić nu era un soldat anonim și nici un om care se afla întâmplător în apropierea evenimentelor. Era comandantul Statului Major al Armatei Republicii Srpska, una dintre cele mai importante structuri militare implicate în războiul din Bosnia.
Ani mai târziu, după un proces extrem de complex, Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie l-a condamnat pentru crime de război, crime împotriva umanității și genocid, inclusiv pentru rolul său în campania de teroare împotriva populației civile din Sarajevo. Condamnarea la închisoare pe viață a fost menținută definitiv.
Această sentință nu a fost pronunțată într-o singură zi și nici nu s-a bazat pe o singură mărturie. În spatele ei s-au aflat ani de investigații, depoziții ale supraviețuitorilor, documente militare și probe adunate din locurile unde se comiseseră crime.
Pentru victime, însă, justiția a venit târziu.
Mult prea târziu pentru cei care muriseră.
Mult prea târziu pentru familiile care nu și-au mai văzut niciodată rudele.
Dar, în cele din urmă, numele lui Ratko Mladić avea să fie înscris într-un verdict care nu mai putea fi șters de propagandă sau de mitologia naționalistă.
Sarajevo nu a murit
Și totuși, există ceva ce nici bombardamentele, nici lunetiștii și nici anii de asediu nu au reușit să distrugă complet.
Orașul a continuat să trăiască.
În condiții aproape imposibile, oamenii au încercat să păstreze o urmă de normalitate. Au continuat să se ajute unii pe alții, să-și protejeze familiile și să găsească modalități de a supraviețui unei existențe care, pentru restul Europei, părea de neimaginat.
Sarajevo a rămas în picioare.
Rănit.
Schimbat.
Marcat pentru generații.
Dar în picioare.
În același timp însă, în alte zone ale Bosniei, violența se pregătea să atingă un nivel care avea să șocheze întreaga lume.
În vara anului 1995, atenția avea să se îndrepte către un oraș mic din estul Bosniei.
Srebrenica fusese declarată „zonă de siguranță” sub protecția Națiunilor Unite.
Pentru mii de oameni, aceste cuvinte însemnau speranță.
Protecție.
O șansă de supraviețuire.
Dar, în iulie 1995, această speranță avea să se prăbușească.
Și atunci, în doar câteva zile, avea să fie comisă una dintre cele mai grave crime din Europa de după Al Doilea Război Mondial.
Srebrenica.
va urma
În episodul următor vom intra în zilele în care o enclavă aflată sub protecția ONU a căzut, familiile au fost despărțite, mii de băieți și bărbați bosniaci au dispărut, iar lumea avea să înțeleagă, prea târziu, că în inima Europei fusese comis un genocid.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu