Dola & Sandu
Epilog: Deziluzia. Când diplomația a cântărit mai mult decât adevărul
Ion Mihai Pacepa și Aleksandr Soljenițîn: două adevăruri și cât de departe au ajuns în Vest
stânga: Aleksandr Soljenițîn în tinerețe pe front; dreapta: Ion Mihai Pacepa
Doi oameni, două lumi, același curaj de a spune adevărul
Introducere: doi oameni, o întrebare
Ion Mihai Pacepa a adus în Occident informații despre spionajul românesc. Aleksandr Soljenițîn a adus, prin „Arhipelagul Gulag”, o descriere a lagărelor sovietice care a intrat în conștiința lumii. Unul era un general al Securității, celălalt un scriitor trecut prin lagăre; nu au avut același drum și nu există nicio dovadă că ar fi gândit la fel. Paralela dintre ei aparține autorului acestei serii: dacă amândoi au sperat că, odată arătat iadul, Occidentul îl va închide, atunci au avut de învățat ceva neplăcut.
Ce se poate documenta, nu doar presupune, sunt două momente precise: refuzul inițial al președintelui Gerald Ford de a-l primi pe Soljenițîn, în iulie 1975, și angajamentul Departamentului de Stat, din septembrie 1978, de a nu „exploata public” prezența lui Pacepa. Epilogul se sprijină pe ele, iar acolo unde teza este mai largă decât documentele, textul spune explicit că este vorba de interpretare.
Seria a pornit de la o întrebare incomodă, iar epilogul o întoarce împotriva propriei teze: este adevărat că Vestul a tăcut? Sau a ales, în anii ’70, o politică în care adevărul era o resursă printre altele, cântărită după costuri și beneficii?
stânga: Soljenițîn coborând din avion pe aeroportul din Frankfurt, 1974; dreapta: Ion Mihai Pacepa, 1975
1. Doi oameni, două sosiri
Aleksandr Soljenițîn trecuse prin lagăre și exil după al Doilea Război Mondial, iar după „discursul secret” al lui Hrușciov exilul i-a fost comutat și a putut reveni în Rusia centrală. „Arhipelagul Gulag” a apărut la Paris în decembrie 1973, iar în februarie 1974 el a fost arestat, acuzat de trădare, privat de cetățenie și expulzat în Germania de Vest. Cine spune că a ieșit din Gulag în 1974 amestecă două momente: din lagăr ieșise cu decenii înainte, iar în 1974 a fost scos din țară din cauza cărții.
Pacepa a părăsit România în iulie 1978, ca adjunct al șefului spionajului extern. Ce a adus nu au fost „toate rețelele KGB”, cum se mai spune, ci cunoștințe despre aparatul românesc și, după mărturii ulterioare, despre legăturile lui cu Moscova. Nici „dosarele” nu sunt documentate; este vorba de informații transmise în anii de debriefing.
Ce au făcut Washingtonul și Occidentul cu cele două sosiri? Răspunsul are două părți, una pentru fiecare.
Soljenițîn, 1975.
În iunie 1975, scriitorul a ajuns la Washington pentru un discurs în fața sindicaliștilor, iar Casa Albă a rămas tăcută. În iulie, Ford a refuzat inițial, la recomandarea lui Kissinger, să îl primească. Documentele publicate de Departamentul de Stat arată că apropiații președintelui au discutat cum să nu lege public cazul de politica de destindere față de URSS, iar senatorul James Buckley l-a criticat pe Kissinger în Senat la 16 iulie. În cele din urmă, sub presiune publică, Ford a lansat o invitație vagă, pe care scriitorul a refuzat-o. Ford însuși a susținut că reacția inițială nu a avut legătură cu destinderea; criticii au văzut în ea exact acest lucru. Sursele consultate nu tranșează disputa.
Câteva luni mai târziu, în august 1975, Ford semna la Helsinki Acordurile cu Brejnev, iar la 20 octombrie 1975 SUA și URSS încheiau un acord pe cinci ani prin care sovieticii puteau cumpăra anual până la 8 milioane de tone de porumb și grâu american. Cronologia este tentantă, dar legătura cauzală nu este documentată: acordul răspundea unei recolte slabe în URSS și intereselor fermierilor americani.
Pacepa, 1978.
Aici cronologia nu se potrivește. După iulie 1978, următorul gest american față de Moscova nu a fost un nou acord de grâu, ci contrariul: în ianuarie 1980, după invazia sovietică în Afganistan, președintele Jimmy Carter a anulat vânzările de cereale, iar SUA au boicotat Olimpiada de la Moscova. Argumentul acordului de grâu se potrivește, așadar, mai degrabă anului 1975 decât cazul Pacepa. Ce se potrivește cu adevărat cazului Pacepa este un alt document, mai solid.
Gerald Ford și Leonid Brejnev la semnarea Acordurilor de la Helsinki, august 1975
(de la stânga la dreapta: Henry Kissinger, Leonid Brejnev, Gerald Ford, și interpretul sovietic Viktor Sukhodrev)
2. Sindromul „nu strica relațiile”
Documentul 207 din volumul XX al seriei „Foreign Relations of the United States, 1977–1980” arată cum a gestionat Washingtonul cazul Pacepa. În septembrie 1978, trimisul Departamentului de Stat, Matthew Nimetz, a mers la București și i-a spus ministrului de Externe, Ștefan Andrei, că SUA se vor abține să exploateze public prezența lui Pacepa și că problema ar trebui „închisă” pentru a nu afecta relațiile bilaterale. Ceaușescu fusese primit la Casa Albă în aprilie 1978, iar Bucureștiul cerea ca dezertorul să nu rămână în SUA. Raportul mai spune că, cu acordul lui Pacepa, Departamentul de Stat era dispus să exploreze o variantă prin care el să plece de bună voie din Statele Unite, în schimbul permisiunii ca soția și fiica să i se alăture și al unor asigurări privind siguranța lui. Nu s-a găsit niciun răspuns la acea ofertă.
Este, probabil, cea mai solidă dovadă pentru ideea că interesele diplomatice au coborât cazul Pacepa pe lista priorităților. Dar motivul nu a fost „comoditatea”, ci un calcul strategic. Același raport notează că România avea nevoie de legături speciale cu Washingtonul tocmai pentru că ducea o politică externă independentă de Moscova, iar SUA doreau să o mențină pe acest drum. Altfel spus, tot ce l-a făcut pe Pacepa incomod în 1978 a fost un pariu pe autonomia lui Ceaușescu față de Kremlin, nu o complicitate cu Kremlinul.
Vizita oficială a lui Nicolae Ceaușescu la Casa Albă, aprilie 1978 — eveniment care a precedat decizia din septembrie de a nu „exploata” cazul Pacepa
Pentru Soljenițîn, logica a fost cea a destinderii. Istoricul David Tal descrie reacția lui Kissinger la vizita scriitorului drept un exemplu al angajamentului lui față de acordurile SALT și față de destindere. Pentru Ford, într-o conversație cu Brejnev, Soljenițîn se alăturase unor critici severi ai politicii de destindere, printre care senatorul Henry Jackson și liderul sindical George Meany.
Se mai spune că diplomații ar fi evitat cetățenia lui Pacepa ca să nu răspundă pentru ce spune, iar intelectualii l-ar fi evitat pe Soljenițîn ca să nu recunoască că s-au înșelat treizeci de ani. Afirmația nu are acoperire în sursele consultate. Poate fi pusă ca ipoteză, dar nu ca fapt. La fel, imaginea călușului este exagerată: niciunul dintre ei nu a fost redus la tăcere. Soljenițîn a publicat, a vorbit și a primit onoruri; Pacepa a scris în 1980 și, mai ales, în 1987. Ce li s-a închis a fost ușa oficială, nu microfonul.
Aleksandr Soljenițîn primind doctoratul onorific la Universitatea Harvard, 8 iunie 1978 — discurs care a marcat momentul cel mai vizibil al prezenței lui publice în Occident
3. Ce se poate spune în apărarea Occidentului
A spune că Vestul a ales comoditatea înseamnă să ignori ce a făcut și ce nu a făcut în aceeași perioadă. Soljenițîn a devenit în Occident un scriitor care a schimbat felul în care era înțeles comunismul: „Arhipelagul Gulag a rămas, spun istoricii perioadei, un reper al conștiinței occidentale despre lagărele sovietice. A fost primit de sindicate, de senatori și, în 1978, de Harvard, care i-a acordat un doctorat onorific. Nu este povestea unui om redus la tăcere.
Susținătorii destinderii au și ei argumente. Ei invocă negocierile pentru limitarea armamentelor strategice, riscul unei confruntări nucleare și Acordurile de la Helsinki, care conțineau și angajamente privind drepturile omului. Documentele publicate arată că Ford a susținut că refuzul inițial nu avusese legătură cu destinderea, iar colaboratorii lui au argumentat că o eventuală întâlnire nu trebuie privită ca o subminare a ei. Criticii au citit episodul exact invers. Istoria nu a tranșat disputa, iar un epilog onest nu o poate tranșa în locul ei.
Politica nu a fost nici uniformă. După invazia sovietică din Afganistan, Carter a anulat vânzările de cereale și a boicotat Olimpiada de la Moscova. Reagan a ridicat embargoul în 1981, dar a amânat negocierea unui nou acord pe termen lung după instaurarea legii marțiale în Polonia, în decembrie 1981. Un acord nou de grâu a fost totuși semnat în 1983, în același an în care Reagan numea Uniunea Sovietică „imperiul răului”, ceea ce arată că economia și retorica mergeau pe linii diferite. Grâul nu a curs, deci, spre Moscova indiferent de context, dar nici nu a fost folosit consecvent ca armă.
Cât despre Pacepa, administrația americană nu l-a abandonat. L-a protejat, a refuzat extrădarea și a cerut garantarea siguranței lui. CIA a descris ulterior colaborarea cu el drept o contribuție „importantă și unică”, iar „Orizonturi roșii” a apărut în Statele Unite în 1987. Potrivit relatărilor, Reagan ar fi numit cartea „Biblia” lui pentru relațiile cu dictatorii. Tăcerea a fost, așadar, tactică și s-a încheiat; nu a fost definitivă.
Casa lui Aleksandr Soljenițîn din Cavendish, Vermont — locul unde a trăit aproape douăzeci de ani și unde a lucrat la lucrările sale istorice
4. Concluzia care doare, dar nu cea de la început
Întrebarea dacă Vestul i-a tratat pe cei doi ca pe niște „consultanți”, merită păstrată, cu o corectură. Soljenițîn a fost un scriitor și un oponent al regimului sovietic, nu o sursă a serviciilor occidentale. Pacepa a fost un ofițer superior de informații care a colaborat cu CIA. Despre el se poate spune, cu un oarecare temei, că a fost tratat și ca sursă, după un debriefing despre care un articol din Jurnalul Național din 2008 spune că a durat trei ani. Despre Soljenițîn nu se poate spune același lucru.
Ce rămâne adevărat din teză este mai restrâns, dar nu mai puțin incomod. În anii ’70, interesele diplomatice au cântărit în deciziile concrete ale Washingtonului mai mult decât ce spuneau cei doi: refuzul lui Ford din 1975 și angajamentul lui Nimetz din 1978 sunt dovezile. Formula că Occidentul „nu voia să dărâme comunismul, voia doar să-l gestioneze” funcționează, cel mult, pentru destinderea acelui deceniu. Pentru anii ’80, de la embargourile lui Carter până la retorica lui Reagan, ea nu mai explică ce s-a întâmplat.
Deziluzia lui Soljenițîn trebuie citită și ea cu atenție. S-a stabilit la Cavendish, în Vermont, în 1976, și a locuit acolo până s-a întors în Rusia, în 1994. În discursul de la Harvard din 8 iunie 1978 a criticat materialismul și slăbiciunea de spirit a Occidentului, iar discursul a fost aspru primit de elite și apreciat de americanii din orașele mici. Dezamăgirea lui a vizat deci valorile Occidentului, nu doar politica lui externă. Iar despre Pacepa nu se poate spune că „a tăcut zece ani”: a vorbit în 1980 și, mai ales, în 1987.
Ultimul cuvânt
Adevărul singur nu este de ajuns. Dar nici absența lui nu a fost o variantă: „Arhipelagul Gulag” a schimbat felul în care lumea înțelegea comunismul, iar Pacepa a transformat un caz de dezertor într-o carte care a ajuns, pe unde s-a putut, și în România. Cele două povești arată că adevărul trece prin porțile diplomației, ale pieței și ale oamenilor, uneori încet și cu pierderi. Merită spuse tocmai pentru asta: ca să știm ce a costat, cine a plătit și cât din ce se spune despre ele este documentat.
„Am venit dintr-o țară unde nu aveam voie să vorbesc, într-o țară unde pot vorbi totul — dar unde nimeni nu mai vrea să asculte.”
— Aleksandr Soljenițîn, discurs la Harvard, iunie 1978
Noi am crezut că aducem lumina.
Ei au stins-o ca să nu deranjeze vecinii.
Asta e deziluzia. Și de-aia poveștile astea trebuie spuse.
Ca să nu mai credem niciodată că „adevărul singur” e de ajuns.
Dola & Sandu
19 Noiembrie 2026
Dragi prieteni,
Vă aducem la cunoștință că articolul „CETĂȚENIA CARE A VENIT CU 7 ANI ÎNTÂRZIRE [IV]”, publicat pe blog, este o creație originală, elaborată în comun sub semnătura Dola & Sandu.
Conținutul acestuia — ideile, structura și forma de exprimare — reprezintă o muncă proprie, realizată cu seriozitate și respect pentru adevăr. Nu dorim să fie preluat, copiat sau folosit în alte părți fără menționarea clară a autorilor și fără acordul nostru prealabil.
Vă mulțumim pentru înțelegere, pentru apreciere și pentru că sunteți alături de noi.
Cu respect,
Dola & Sandu






Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu