Trupele de elită româneşti

Ştefan Botoran

Aflate la răspîntia marilor imperii, Ţările Române au trebuit să îmbine rezistenţa armată cu o politică abilă din care n-a lipsit inteligenţa diplomatică. Tradiţia românilor în tactica de gherilă este cunoscută de-a lungul vremii: Basarab I, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul sînt doar cîteva nume sonore.


De departe Imperiul Otoman a fost adversarul tradiţional al valahilor în Evul Mediu iar reprezentanţii armatei otomane au recunoscut curajul şi tenacitatea strămoşilor noştri. Se spune că după ce Iancu de Hunedoara a murit răpus de ciumă în tabăra sa de la Zemun, Mahomed al II-lea, marele perdant al voievodului transilvănean a fost cuprins de tristeţe. În faţa unor forţe mai mari şi mai numeroase domnitorii noştri au adoptat în cele mai multe situaţii tactici de gherilă: pîrljolirea cîmpurilor, arderea localităţilor şi retragerea populaţiei civile, otrăvirea fîntînilor şi a apelor astfel încît duşmanul să fie vlăguit, folosirea terenului şi a naturii, hărţuirea şi atacarea cu ajutorul grupurilor mici compuse din soldaţi de elită, adevărate comandouri. Istoria forţelor de elită româneşti se pierde astfel în negura istoriei noastre milenare. Aceleaşi tactici au fost folosite cu mult înainte de către geto-daci împotriva legiunilor romane. De asemenea au existat şi la noi încă din zorii Evului Mediu servicii de protecţie şi pază.

Serviciul de Protecţie şi Pază

Serviciul de Protecţie şi Pază este una dintre cele mai respectate instituţii din ţara noastră care se ocupă de protecţia conducătorilor statului şi paza unor obiective strategice ale instituţiei prezidenţiale. Primele structuri specializate de protecţie şi pază au apărut la noi încă din feudalismul timpuriu şi s-au impus ca o necesitate ţinînd cont de vitregiile vremurilor şi asasinatele care erau foarte frecvente în rîndul marilor familii de boieri şi a domnitorilor. Au fost vremuri în care atît în Ţara Românească cît şi în Moldova siguranţa domnitorilor era mereu pusă sub semnul întrebării, foarte mulţi dintre aceştia au pierit otrăviţi de rudele apropiate sau sub pumnalul asasinilor plătiţi. Cei mai redutabili asasini profesionişti proveneau din rîndul turcilor. Crima organizată era la modă în rîndul marii boierimi valahe.

Asasinatele politice

Încă din perioada feudală românească asasinatele politice au cunoscut un număr foarte mare. Lista este deschisă odată cu asasinarea regelui românilor şi al bulgarilor Ioniţă Caloian de către un comandant cuman, eveniment care a avut loc în anul 1207. ,,Fiecare domnitor, principe sau lider mai reprezentativ a reuşit să înlăture prin execuţie sau asasinat, doi sau trei pretendenţi la tron, zeci de boieri incomozi, creditori sau adversari politici. În ultimă instanţă, destinul fiecărui dregător român era să cadă sub pumnalele asasinilor plătiţi de prieteni, rude sau duşmani“ ( Istoria Serviciilor de Protecţie Româneşti, Colonel dr. Dan Niţă ) În anul 1448 Roman II Muşat este otrăvit la vîrsta de douăzeci şi doi de ani. Asasinarea lui Bogdan al II-lea, tatăl lui Ştefan cel Mare, la Reuseni de către Petru Aron în anul 1451 este unul dintre cele mai celebre asasinate politice din istoria românilor. Nici Vlad Ţepeş, unul dintre eroii luptei anti-totomane, nu se dă în lături de la aceste tactici: în anul 1456 îl asasinează pe Vladislav II iar în anul 1460 îl ucide pe Dan, un alt pretendent la tronul Ţării Româneşti. Unele surse istorice spun că Vlad Ţepeş ar fi fost otrăvit de către Laiotă Basarab în timp ce altele susţin că ar fi fost ucis într-una din luptele cu turcii. În anul 1510 Mihnea, domnul Ţării Româneşti este ucis la Sibiu de către un anume Danciu. Radu de la Afumaţi, un alt erou al rezistenţei valahe împotriva turcilor, recurge la rîndul său la această tactică de eliminare a adversarilor politici: în anul 1524 îl ucide pe Radu Bădica. Cîţiva ani mai tîrziu el este ucis împreună cu fiul său Vlad la Râmnicu Vâlcea de către boieri. Asasinii au comis o crimă abominabilă, ei nu s-au sfiit de faptul că domnul Ţării Româneşti, prins fără armată la îndemînă, s-a refugiat într-o biserică. Boierii asasini l-au ucis pe domn împreună cu odrasla domnească chiar sub ochii ,,sfinţilor“ pictaţi în sfîntul lăcaş şi al Pantocratorului. 

Ioniţă Caloian

Nici doamnele nu se lasă mai prejos astfel încît Ştefăniţă Vodă este ucis prin otrăvire chiar de către soţia sa Stanca ( 1537 ) Nici Laiotă Basarab nu s-a bucurat prea mult timp de asasinarea lui Vlad Ţepeş pentru că el este ucis de Radu Paisie la Fîntîna Ţiganului în anul 1544. În anul 1552 boierii sînt ajutaţi de generalul austriac Castoldo să scape de Ştefan Rareş, domnul Moldovei. În anul 1558 Pătraşcu cel Bun, tatăl lui Mihai Viteazul, a fost otrăvit de boierul Socol. Celebrul Alexandru Lăpuşneanu moare şi el otrăvit în anul 1569. Asasinarea lui Mihai Viteazul de către un grup de mercenari flamanzi trimişi de generalul Basta pe Cîmpia Turzii este una dintre cele mai tragice pagini ale istoriei noastre. 

Asasinarea lui Mihai Viteazul

Gabriel Bathory, principele Transilvaniei, este asasinat în anul 1613 de doi asasini profesionişti. În anul 1668 moare otrăvit ultimul muşatin-Ilieş. Tradiţia continuă şi în perioada modernă astfel încît domnitorul Alexandru Şuţu este ucis chiar de către medicul său Personal Christoria, un eterist fanatic, care îl infectează cu o fistulă. Să nu mai vorbim de asasinarea lui Tudor Vladimirescu pusă la cale din ordinul lui Alexandru Ipsilanti. Iordache Olimpiotul a fost însărcinat să finalizeze această crimă cumplită. Pronia cerească nu le-a ajutat eteriştilor care au fost zdrobiţi de către contingentele turceşti în pădurea Drăgăşanilor. În ziua Proclamaţiei de la Izlaz ( 9 iunie 1848 ) a avut loc un atentat la viaţa domnitorului Gheorghe Bibescu. În anul 1859 este dejucat un complot care privea asasinarea lui Alexandru Ioan Cuza. La data de 8 iunie 1862 Barbu Catargiu, preşedintele Consiliului de Miniştri, este asasinat din raţiuni politice. În ianuarie 1876 un alt preşedinte al Consiliului de Miniştri, Lascăr Catargiu este atacat şi bătut rău cu o bîtă în timp ce urca Dealul Mitropoliei de un anume Paraschivescu. În anul 1888 este dejucat un atentat împotriva regelui Carol I. În data de 3 decembrie 1880 Ion I.C.Brătianu a fost atacat cu un cuţit de către profesorul Ivan Pietraru pe cînd ieşea de la Camera Deputaţilor. Atacatorul a fost dezarmat cu un baston de către un anume Goga. Acelaşi Ion I.C.Brătianu este atacat şi rănit în urma unui foc de revolver tras după ce ieşea din sediul legaţiei austro-ungare. Atentatorul a fost imobilizat de către un sergent de poliţie. Se numea Stoica Alexandrescu şi a fost plătit de către opoziţia conservatoare. În anul 1918 Vladimir Ilici Lenin pune la cale asasinarea regelui Ferdinand. Evreul Simon Rosal, comisarul bolşevic pus să îndeplinească comanda a fost prins şi arestat. 
Nici Alexandru Vaida Voevod nu este scutit de asemenea atacuri chiar în vremea Regenţei ( 1927-1930 ) 

Alexandru Vaida Voevod

În anul 1930 legionarul Beza îl împuşcă pe Constantin Angelescu. Asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu şi a decemvirilor îi determină pe legionari să se răzbune prin acte similare, uzînd de principiul: ochi pentru ochi, moarte pentru moarte, I.G.Duca ( 29 decembrie 1933 ) şi Armand Călinescu ( 16 decembrie 1939 ) cad victime furiei legionarilor. Unul dintre cele mai tragice episoade a fost asasinarea bestială a lui Nicolae Iorga. S-a spus că ar fi fost o acţiune bolşevică sub acoperire menită să discrediteze Mişcarea Legionară dar la sfîrşitul anilor '90, post-decembrişti, profesorul Eugen Raţiu, fratele vitreg al lui Horia Sima spunea că Iorga a fost asasinat de către legionari autentici şi nu-şi ascundea antipatia faţă de marele istoric. ,,Iorga a fost un imoral care le cerea favoruri sexuale tinerelor profesoare care veneau să-i ceară un post. Cei care l-au ucis pe acest cîine au fost legionari adevăraţi. I-am cunoscut personal“ spunea Eugen Raţiu. La data de 16 decembrie 1939 a fost dejucată o tentativă de asasinare a lui Carol al II-lea. Francezii de la ,,Deuxieme Beaureau“ descoperă o tentativă de asasinare a marelui diplomat Nicolae Titulescu. 

Structurile de protecţie medievale româneşti

În toată Europa capetele încoronate dispuneau de servicii de pază specializate şi antrenate în acest sens. Domnitorii Ţărilor Române au fost puşi permanent la curent cu aceste progrese. Se ştie foarte bine că Mircea cel Bătrîn se îmbrăca după moda apuseană-occidentală iar gărzile sale erau foarte bine instruite. Gărzile de corp ale domnitorilor valahi erau selectate din ,,oastea mică“ formată din boierimea mică sau mijlocie şi curteni precum şi ţărani liberi ,,căftăniţi“ înnobilaţi de domn. În Moldova gărzile de corp ale domnitorului purtau denumirea grăitoare de ,,viteji“ Acest lucru denotă faptul că aceştia beneficiau de o pregătire marţială temeinică. Şi Alexandru cel Bun avea astfel de gărzi foarte bine instruite. Dan II ( 1420-1431), succesorul lui Mircea cel Bătrîn după ce Mihail, fiul marelui voievod a căzut într-o luptă cu turcii, avea o gardă de corp alcătuită din 600 de cavalerişti. Iliaş, fiul lui Alexandru cel Bun avea o gardă de corp formată din mercenari străini şi gărzi autohtone. Călătorii străini prin Ţările Române consemnau că Ştefan cel Mare avea o gardă de corp foarte bine pusă la punct. Aceştia erau numiţi străjeri şi ,,stăteau necontenit pe lîngă domn“. În anul 1462 Vlad Ţepeş apelează la mercenari străini numiţi dărăbani sau trabanţi. În anul 1577 apar frustaşii. Şeful corpului de gardă avea şi alte atribuţii precum spionajul. De exemplu, în timpul lui Petru Rareş, Hâra-paznicul iatacului domnesc îl pune pe domnitor la curent cu faptul că ,,boierii vor să se lepede de dînsul“ Conform lui Franco Sivori, Petru Cercel ( 1583-1585 ) beneficia de o gardă compusă din 200 de arnăuţi greci şi albanezi. Alexandru Şuţu era păzit de ,,beşlii turci călări“ Gărzile domneşti erau cazate în cazărmi situate în imediata apropiere a reşedinţei domnitorului. Aceştia erau instruiţi şi antrenaţi permanent. Şeful gărzii domneşti purta denumirea de Portar. Chiar şi Horea beneficia în anul 1784 de un serviciu de pază specializat. Iată ce consemna austriacul Anton Schultz: ,,Horea era înarmat cu o puşcă, purta haină militară şi umbla însoţit de o gardă călare formată din 30 de călăreţi“

Structurile de protecţie româneşti moderne

,,Odată cu cristalizarea şi apoi generalizarea instituţiilor moderne, serviciile de pază şi protecţie se profesionalizează, fastul şi strălucirea uniformelor de protocol fiind treptat înlocuite de sobrietate, discreţie şi eficienţă. Regimentele regale sau imperiale tind să devină numai accesorii de recuzită ale protocolului monarhic sau republican. Aghiotanţii înarmaţi cu săbii şi planşe strălucitoare, soldaţii cu vestoane roşii şi căciuli din blană de urs nu mai asigură paza monarhului sau a preşedintelui. Acesta este protejat de poliţişti civili, disimulaţi în mulţime, gărzi de corp specializate, şi, mai ales de muncă discretă, dar sîrguincioasă a organelor informative, care încearcă să oprească din timp orice tentativă de atentat. În ceea ce priveşte unităţile de gardă, cu atribuţii clare de protecţie şi pază a demnitarilor români şi a obiectivelor speciale, acestea au evoluat pe aceleaşi coordonate structurale ale instituţiilor militare româneşti şi anume modernizarea tehnicii de luptă, optimizarea organizatorică, specializarea subunităţilor luptătoare şi a logisticii, flexibilitatea lanţului de comandă etc.“ ( Istoria Serviciilor de Protecţie Româneşti, idem. ) La data de 1 iulie 1860, prin Ordonanţa nr.63 semnată de Alexandru Ioan Cuza, a fost înfiinţat Batalionul nr.1 Tiraliori, unitate de gardă subordonată direct Ministerului de Război. Prin Ordonanţă se stipula principala misiune a tiraliorilor: de ,,a apăra curtea princiară şi pe Înălţime Sa Domnitorul Ţării; paza şi apărarea unor instituţii importante, protecţia înalţilor demnitari“ Unitatea de gardă era formată din 8 companii, 32 de ofiţeri şi 886 soldaţi. În anul 1866 sediul se mută de la Iaşi la Bucureşti iar în componenţa acestei unităţi vor intra şi subunităţile de gardă muntene. Numele acestei unităţi va fi schimbat în Batalionul 1 Vînători care a fost primul corp de gardă al Armatei Române. Personalul era selectat cu grijă şi beneficia de armament superior. Uniformele au fost concepute astfel încît să fie potrivite şi pentru activităţile de protocol. Batalionul era subordonat Ministerului de Război. Mai existau Siguranţa Statului-un serviciu de contra-informaţii condus după Unire de I.G.Valentineanu, Prefectura Poliţiei Capitalei condusă de Alexandru Beldiman şi Comenduirea Garnizoanei Bucureşti. Cezar Liebrecht coordona Cabinetul secret. În anul 1902 denumirea Batalionului de Vînători va fi schimbată în ,,Regina Elisabeta“ În anul 1919 este înfiinţat Serviciul Secret al Armatei reorganizat în anul 1925 sub Mihail Moruzov. Între 1924-1925 este înfiinţat ,,Servicul Special de Informaţii-S.S.I“ organ auxiliar al Marelui Stat Major. În anul 1933 acest serviciu secret dejoacă un atentat la viaţa lui Carol al II-lea în timp ce acesta se afla într-o vizită oficială la Varşovia. În anul 1930 serviciul de gardă este preluat de Compania de Gardă a Palatului.

Elemente-cheie pentru a înţelege complexitatea Imperiului Otoman

Alina Ciobotaru

La origini, statul otoman a fost un mic principat de frontieră (beilik), destinat pentru războiul sfânt împotriva Bizanţului creştin, având o evoluţie care i-a permis ulterior să subjuge o mare parte a puterilor creştine. Printre cele mai îndrăzneţe acţiuni ale otomanilor se numără cucerirea unui cap de pod în Balcani „cu perspectivele unei expansiuni nelimitate către vest”, acest fapt permiţându-le expansiunea nelimitată spre vest, într-o Europă în care nu exista putere centrală, doar tendinţe centrifuge.


Factorii care au stat la baza unităţii otomane au fost sistemul otoman al robilor IMPERIUL OTOMAN „Pace, război șș(kul), în special, al yenicerilor, care erau recrutaţi din populaţiile supuse şi care confereau puterii otomane o reală superioritate asupra rivalilor săi; armata de spahii a întărit considerabil puterea centrală, iar prestigiul sultanului otoman a ajutat la rândul său la coeziunea statului.



Au existat însă şi probleme interne, care au stopat evoluţia acestei puteri, de pildă mişcarea turcomană, izbucnită către 1500 în Anatolia de est. Intervenţia otomană a produs schimbări decisive în Europa, fiind un factor important în ascensiunea monarhiilor naţionale (de exemplu: Franţa) şi în răspândirea protestantismului în Europa, pe care îl sprijineau vorbindu-se la un moment dat chiar de calvin-turcism. Sultanul a sprijinit principi creştini pentru a-şi păstra tronul, iar în acelaşi fel şi-a făcut vasali, care plăteau tribut, jurau credinţă şi îşi trimiteau un fiu ca ostatec la musulmani. Iniţial, otomanii nu au prevăzut succesul pe care urmau să îl aibă în de-a lungul campaniilor pe care urmau să le realizeze.“Lumea arabă a fost mult timp ostilă ideii de imperiu otoman.”


Una dintre problemele centrale ale istoriei otomane este felul în care Osman Gâzî a ajuns de la un mic şef de triburi al turcomanilor seminomazi, luptând la frontieră, fondatorul dinastiei otomane. Tradiţia a creat o origine legitimă a autorităţii lui Osman, conform căreia celebra victorie din 1302 (Baphaeon) i-a adus titlul de bey şi însemnele tradiţionale ale autorităţii (mantie, steag, cal şi tobă). În realitate, fiul său Orhan este adevăratul întemeietor al dinastiei, căci a purtat titlul de sultan şi a bătut primele monede otomane.


Următorii sultani au consolidat dinastia otomană, luând titluri precum „cel mai mare sultan” (Murad), „sultan al teritoriilor bizantine” (Bayezid I), prin anexarea de noi teritorii precum Siria, Egipt, Arabia, astfel încât lumea musulmană i-a privit pe musulmani ca pe singura putere în stare să îi apere de atacurile creştine.


Ascensiunea la tron era dificilă, înregistrându-se de-a lungul istoriei otomane numeroase lupte fratricide, ameninţarea continuă a războiului civil şi inventarea sistemului prin care fraţii sultanului erau închişi în cuşti (kafes), însă condiţiile generale care îi permiteau unei persoane să devină sultan erau acelea de a fi de sex masculin, major şi sănătos psihic. Sultanul trebuia să fie drept, conducând poporul pe calea şeriatului, fiind just cu supuşii, prevenind abuzurile asupra celor slabi şi apărând statul de duşmani.


Cu toate acestea, otomanii vor domina timp îndelungat lumea. Se stie ca “istoria imperiului otoman se întinde pe o perioadă de 600 de ani şi pe trei continente. În toate ţările aflate la un moment dat, pentru perioade diferite, sub stăpânirea statului otoman, moştenirea acestea dăinuie şi astăzi, dar sub diferite forme în funcţie de zonă şi de contextul istoric specific. În principiu, putem vorbi de patru zone ale moştenirii otomane: lumea arabă, Balcanii, ţările româneşti şi, bineînţeles, Turcia.”


O imagine succincta si corecta despre etapele extinderii Imperiului Otoman o ofera urmatorul citat: “În momentul de maximă putere în secolul al XVI-lea, Imperiul Otoman stăpânea Anatolia, Orientul Mijlociu, părţi din Africa de Nord, Balcanii şi Caucazul, adică o suprafaţă de circa 19.9 milioane de km². El a întruchipat, cât timp a existat, califatul, adică statul musulman universal condus de succesorii Profetului. Instituţia califatului a devenit din primele secole de existenţă o chestiune pur simbolică, puterea migrând spre alte sfere de putere din interiorul lumii islamice. Otomanii se extend incredibil de mult între 1453 şi 1566. Aceasta a fost o perioadă de realizări nemaipomenite pentru Imperiul Otoman.”


În secolul XV centrul comercial de greutate din lumea musulmană s-a deplasat către vestul Anatoliei, ca urmare a căderii Imperiului Ilhanid şi a ridicării otomanilor.Bursa, centrul comercial şi politic al Imperiului Otoman în secolul XIV a devenit cel mai important oraş comercial al Anatoliei, iar la baza prosperităţii sale a stat comerţul cu mătasea persană. Alepul a fost la rândul său un important centru comercial, rivalizând cu Bursa, iar când otomanii au cucerit acest oraş au intrat în posesia unor rute comerciale foarte importante. Ruta comercială indiană a fost productivă pentru otomani, căci a existat un schimb activ de bunuri indiene cu negustori europeni pe pieţele oraşelor Istanbul, Bursa, Cairo, Alep. Marea Neagră a fost o zonă importantă pentru economia otomană, căci a reprezentat o parte integrată a dezvoltării Imperiului, comercializându-se în această mare grâu, peşte, păcură şi sare. Datorită intereselor economice, otomanii au avut legături cu genovezii, veneţienii şi cu alte puteri comerciale ale vremii, iar comerţul a avut ca rezultat dezvoltarea oraşelor din imperiu.


Viaţa socială a imperiului a fost concentrată mai ales în oraşe, unde breslele şi negustorii aveau un rol foarte importantm iar reţelele de drumuri şi căile de comunicaţii au anumat permanent viaţa locuitorilor. Activităţile publice au fost preluate de stat, iar autorităţile au inteprins acţiuni care au modificat structura populaţiei urbane,transferând populaţii de alte etnii în marile oraşe otomane, astfel încât economia a prosperat datorită evreilor şi a negustorilor străini aduşi din alte regiuni cucerite.


Dezvoltarea capitalei otomane  a fost realizată inclusiv de construirea centrelor urbane (imaret) care au înzestrat oraşele cu pieţe şi servicii publice. Acest centru urban era un complex de instituţii (moscheie, spitale, hanuri, instituţii de învăţământ) care erau întemeiate de vaik-uri (fundaţii autonome administrativ şi financiar). Breslele, conform unor reguli şi reglementări precise, recunoşteau autoritatea supremă a sultanului, fiind organizaţii economice, consolidate prin puternice legături sociale.


În Imperiul Otoman cultura se baza pe ştiinţele caligrafice, orale, intelectuale şi spirituale, la care se adăuga religia islamică, iar desăvârşirea unui învăţăcel era absolută doar după ce studiase toate ştiinţele, căci acestea se completează reciproc, ceea ce făcea ca persoana care se dedica unei singure ştiinţe să fie departe de adevărul divin. Instituţiile educaţionale otomane se numeau „medrese” şi erau ierarhizate, variind de la cele de rang inferior, la cele „interioare” în care studiau cele mai importante persoane din imperiu.


Puternica influenţă religioasă a îngrădit primatul raţiunii, promovând idei conform cărora tot ceea ce se întâmplă îşi are izvorul în voinţa lui Allah, iar raţiunea e doar un auxiliar în serviciul religiei, Totuşi asta nu a împiedicat apariţia numeroaselor biblioteci, a tipăririlor (doar cărţile religioase nu au fost iniţial tipărite pentru că acest lucru era considerat păcat), iar unii erudiţi musulmani au fost enciclopedişti vestiţi.


Paralel cu ştiinţele raţionale, s-a dezvoltat un misticism religios, care a devenit periculos în condiţiile în care autorităţile imperiului aflate sub influenţa sa au luat măsuri împotriva tuturor persoanelor şi lucrurilor care afectau credinţa (dansul, muzica). Lumea otomană a cunoscut şi o formă de cultură care acoperea domeniul religios prin persoane care promovau forme eretice ale Islamului derivate din credinţe şamaniste şi adaptate la structura socială tribală.


Dreptul otoman al popoarelor era un ansamblu de norme care ghidau relaţiile internaţionale ale imperiului, reglementând pacea, războiul, drepturile şi obligaţiile străinilor şi statutul nemusulmanilor din interiorul şi din exteriorul Imperiului Otoman. Au fost utilizate în principal un drept religios (aşa-zisul drept canonic, fiind comun tuturor popoarelor musulmane, realizat prin interpretarea Coranului şi Sunnei) şi un drept laic (numit dreptul cutumiar şi civil, care se baza pe cutumă, jurisprudenţă, reglementările sultanale reportându-se la ansamblul lumii islamice).


Izvoarele care stau la baza dreptului otoman al popoarelor sunt şeriat-ul (legea sfântă), Kanun-ul (dreptul civil), Adet-ul (obiceiul) şi Ahdnâme (tratatul). Prin legea sfântă otomanii legitimau acţiuni militare, politice sau diplomatice în legătură cu nemusulmanii, iar prin dreptul civil erau concretizate în scris legile emise de sultan, confirmarea pe plan intern a unui tratat încheiat cu nemusulmanii, abrogarea sau întărirea unui obicei, etc.Normele juridice de drept intern sau internaţional cu caracter oral, seria de practici cutumiare moştenite din lumea turcică şi-au găsit legitimitatea în Adet (obiceiul) ,în timp ce izvorul juridic prin care se puteau institui raporturi bilaterale între sultan şi un principe creştin se baza pe Ahdnâme. Deşi cel puţin o parte a dreptului otoman nu a fost creat de o realitate istorică, ci a fost creatorul acestei realitaţi ( de exemplu, cum au fost create cutumele care s-au născut din obicei), uneori a apărut o discrepanţă îngrijorătoare între practică şi ceea ce era indicat de ideologia islamică.


Conform tradiţiei musulmane, lumea se împarte în „Casa războiului” şi în  „Casa Islamului”, realizându-se în acest fel o linie clară de separare între musulmani (consideraţi credincioşi) şi nemusulmani (consideraţi necredincioşi), iar aducerea celor din urmă în „Casa Islamului” reprezintă scopul războiului sfânt pe care musulmanii trebuia să îl poarte neobosiţi. „În limbile europene cuvantul "jihad" se traduce prin "razboi sfant". În fapt, termenul semnifică în araba "efort spre un scop determinat". Expresia completa este djihad fi sabil Allah, ceea ce inseamna "efort pe calea lui Dumnezeu". Aceasta semnificatie generala are in vedere orice intreprindere laudabila care vizeaza propagarea islamului in lume, acoperind inclusiv notiunea de razboi sfant”.


Jihadul purtat cu infidelii din „Casa războiului”, cu supuşii tributari rebeli şi cu apostaţii era considerat legitim, semnificând efortul pe care musulmanii îl depuneau pentru afirmarea Islamului, efortul depus pe calea lui Alah, nu numai acceptat, dar şi recomandat de unele versete din Coran. Ideologia complexă creată în jurul conceptului de jihad a clasificat războiul sfânt în patru categorii, şi anume Djihadul cu propria persoană, cu necredincioşii, cu păcătoşii şi cu diavolii, această clasificare arătând omniprezenţa conflictului dintre musulmani şi tot ce ar putea atinge religia islamică, ei având mereu la îndemână în acest fel pretextul de a se lupta şi supune noi popoare nemusulmane.


Adoptat încă din vremea califatului arab, se pare ca jihadul nu a fost niciodată un fenomen pur religios, în schimb a fost un instrument folosit din plin de clasa politică din statele musulmane pentru a legitima cuceririle, politica de forţă şi uneori politica defensivă. Încă de la început, sultanii au asumat odată cu ideologia de Djihad şi sarcina de conducere a acestuia, în timp ce supuşii care mergeau la război aveau perspective variate:puteau învinge şi fi părtaşi la pradă, ori puteau muri (devenind în acest fel locuitori ai Raiului), de aceea în situaţii de restrişte. Djihadul devenea o „obligaţie individuală” de la care un musulman nu se putea retrage foarte uşor. În aceste condiţii prada era un bun stimulent pentru soldaţi, iar dacă poporul sau comunităţile nemusulmane vizate nu răspundeau prin supunere somaţiilor religioase şi politice, războiul era considerat legitim.


Există in Islam un drept al păcii care presupunea anularea totală a Djihadului ca stare de război între „Casa Islamului” şi „Casa războiului”, doar atunci când toţi necredincioşii aveau să fie convertiţi la Islam, iar supremaţia Islamului era recunoscută de către nemusulmani, proces pe parcursul căruia „Casa războiului” urma să se diminueze până la dispariţie. De aici rezultă că între cele două Case exista o stare permanentă de război care nu putea fi anulată decât în cazul convertirii la Islam sau acceptării unui tribut permanent, caz în care nemusulmanii deveneau supuşi protejaţi.Aceştia erau consideraţi iniţial cetăţeni de clasa a doua sau supuşi de rangul doi ai Imperiului Otoman,dar cu timpul ia naştere conceptul de egalitate,frăţie şi unire între toţi supuşii sultanului.Dreptul otoman al popoarelor permitea încheierea unei păci cu un principe nemusulman, dar era  necesar ca aceasta să nu contravină nici Coranului şi nici intereselor imperiului, motiv pentru care au şi existat situaţii în care tratatul a fost anulat.


Musulmanii au acceptat să încheie tratate de pace temporară în special atunci când se aflau în stare de inferioritate militară şi doreau să evite distrugerea totală a armatei sau să câştige timp pentru reîmprospătarea forţelor. Fie ele „legăminte de protecţie tributară”, ”armistiţii“, ”angajament reciproc“ sau capitulaţii, acestea au fost actele prin care se dovedeşte că în Islam a existat un drept al păcii, care a stat, desigur, în slujba musulmanilor.


Regimul negustorilor străini în Imperiul Otoman a luat naştere în urma necesităţii schimburilor de mărfuri, a folosirii vechilor drumuri şi pieţe comerciale de către negustorii creştini. Astfel, au fost momente în care interesele comerciale au putut determina sau cel puţin au grăbit negocierile pentru încheierea păcii, ceea ce a făcut ca între starea de pace şi comerţ să existe o interdependenţă, iar însuşi războiul nu a eliminate total negoţul.


Tratatele de pace şi comerţ încheiate de otomani cu statele europene, legile consulare şi normele cutumiare au dat naştere cu timpul acestui regim al negustorilor străini, iar la baza acestui regim a stat principiul medieval al personalităţii legilor prin care străinii aveau dreptul de a trăi în conformitate cu propriile legi în funcţie de originea sau de etnia lor. Privilegiile comerciale acordate  de sultanii otomani purtau numele de capitulaţii şi acordau negustorilor nemusulmani libertatea de mişcare, navigaţia, protecţia vieţii şi a mărfurilor, moştenirea, rezidenţa, dreptul la comerţ . În situaţiile speciale în care musulmanii intrau în război cu ţări europene, capitulaţiile prevedeau ca negustorii străini sa poată părăsi imperiul în siguranţă.


Dreptul otoman al popoarelor include şi reglementări cu privire la Ţările Române, în condiţiile în care, slăbite de luptele interne şi de ineficacitatea alianţelor militare din care au făcut parte, acestea vor accepta supunerea în faţa otomanilor şi plata tributului. Iniţial, Dunărea a fost privită ca o graniţă între „Casa Islamului” şi „Casa războiului”, însă după expediţiile sfinte purtate contra spaţiului românesc, tradiţia românească a numit „închinare”, acceptarea tributului şi supunere faţă de Poartă a voievozilor munteni, moldoveni şi transilvăneni . Astfel,  procesul închinării a început încă din vremea lui Mircea cel Bătrân, după care alţi voievozi precum Radu cel Frumos, Ştefan cel Mare, Ioan Zapolya, pentru a menţiona decât trei dintre conducătorii românilor care s-au supus. Dacă legămintele cu musulmanii sunt încălcate, iar tributul încetează a mai fi plătit, domnii români sunt consideraţi “duşmani”, ”rebeli”, iar razboiul sfânt este reluat.



Geneza Imperiului otoman, ideologia sa religioasă, reglementarile juridice şi conceptul de jihad, legăturile sale comerciale cu ţările nemusulmane şi elementele culturale pe care s-a fondat sunt câteva puncte cheie care, dacă sunt înţelese corect vor oferi o vitiune diferită, mult mai obiectivă, celui care doreşte să înţeleagă raporturile româno-otomane. Este cert că istoria este un vast domeniu de cercetare, care presupune teze, dar şi mai multe ipoteze. Totuşi, rămâne unul dintre cele mai interesante domenii ale vieţii şi de aceea merită timpul şi tuşul care i-au fost dăruite de-a lungul timpului.