De la Securitate la SRI, via Penitenciarul Aiud

Toma Roman Jr

Am întâlnit rar pe cineva cu o biografie mai tragică decât a lui Marin Iancu. A fost ofiţer de Miliţie şi Securitate, dar a vrut să protesteze în exteriorul României când i s-a părut că e tratat ne­drept de superiorii săi. A devenit un duşman al regimului condus de Nicolae Ceauşescu şi a făcut ani grei de puşcărie pentru că a vrut să trimită o scrisoare la Radio Europa Liberă. 

La Aiud a stat în celulă cu aproape toţi cei care încercau să facă ceva concret împotriva lui Ceauşescu la începutul anilor ’80. A fost torturat şi hărţuit de foştii săi colegi. Ca şi cum suferinţa asta nu ar fi fost suficientă, la 21 decembrie 1989, fiica sa, Mioara Luiza Mirea, a fost ucisă în faţa Sălii Dalles de un glonţ tras de aproa­pe, nu se ştie nici azi de cine. Imediat după ce a căzut Ceauşescu, Marin Iancu avea datele să fie scos în faţă de noul regim. A fost în­ca­drat în SRI ca adjunct al lui Virgil Măgureanu şi ridicat în grad, dar a avut un şoc. Şi-a dat seama că e fo­lo­sit doar ca un om de imagine şi că, în rea­litate, cei care decideau erau tot oamenii care fuseseră în cărţi şi pe vremea lui Ceauşescu.

Marin Iancu

Pe Marin Iancu mi-l aduceam aminte de la începutul anilor '90. Ştiam că i-a fost ucisă fata, Mioara Luiza Mirea, în faţă la Sala Dalles, la 21 decembrie 1990. Mai aflasem că a fost deţinut politic şi, lucru bizar pentru epocă, ofiţer în Ministerul de Interne.

L-am întâlnit acum puţin timp la redacţie, venise să ceară acordarea unor drepturi pentru un fost coleg de detenţie. M-am invitat la el acasă pentru a povesti pe larg despre biografia sa. Generalul Iancu mi-a făcut impresia unui om cinstit, posesor al unui destin absolut tragic.


Reporter:
De unde începe "cariera" dumneavoastră de protestatar anticeauşist? Ştiu că eraţi miliţian...

Marin Iancu: 
În anii '70 eram ofiţer la miliţia de circulaţie. Chiar dacă eram doar căpitan, aveam o funcţie de colonel, eram apreciat. În miliţie însă erau mari invidii. În 1979 au venit la comanda circulaţiei pe Bucureşti colonelul Grădinaru şi căpitanul Arambescu. Âştia nu puteau să mă sufere, m-au mutat la Circa 6, ca simplu sectorist. Şi la Miliţia Capitalei se schimbase conducerea, veniseră gene­ralul Vasile Gheorghe şi colonelul Bâtlan. Fiindcă aveam ceva relaţii, am reuşit să mă mut la Direcţia a V-a a Securităţii, ca ofiţer de gardă personală şi protocol. Lucram la Serviciul 2, adică asiguram paza demnitarilor străini veniţi în vizită. Trebuia să le asigur străinilor tot ce voiau.

CASTRO A VRUT FEMEI

Reporter:
Lucraţi cu generalul Marin Neagoe?

Marin Iancu: 
Era şeful direcţiei, îl ştiam, dar mă subordonam pe linie strict ierarhică colonelului Antoniade, şeful serviciului. Era muncă destul de grea, trebuia să le îndeplinesc toate dorinţele musafirilor. Cel mai dificil a fost Fidel Castro, care era mai libertin, nu voia să respecte traseele oficiale...

Reporter:
Ştiu de la Serghei Mizil că tovarăşul Castro voia şi gagici când venea în România. E adevărat?

Marin Iancu: 
Da, aşa e. Era nonconformist. De multe ori evita drumurile unde fuseseră plantaţi aplaudaci, stăteau ăia de proşti pe traseu.

Reporter:
Sistemul de pază îl puneaţi la punct cu omologii dvs. străini?

Marin Iancu: 
De asta se ocupa Antoniade. Âia îi comunicau ce vrea şeful lor în frigider, cât de mare e delegaţia, ce maşină preferă. De exemplu, Kenji Miamoto, şeful partidului comunist din Japonia, avea alte obiceiuri decât Georges Marchais, secretarul general a partidului francez.  Unii, cum a fost japonezul, voiau să meargă şi la mare, trebuiau pregătiri speciale.

O SCRISOARE GĂSITĂ

Reporter:
Ştiu că unii occidentali de vază voiau să se întâlnească şi cu scriitori, artişti sau oameni de ştiinţă. Li se aproba asta?

Marin Iancu: 
În cele mai multe cazuri, da. Ceauşescu voia încă să lase senzaţia că e un tip ceva mai liberal, că respectă drepturile omului. Unii străini chiar veneau cu liste de oameni cărora să li se dea drumul din ţară. M-aţi întrebat cum am început să mă opun regimului. Totul a pornit de la un fapt în aparenţă minor. Când trebuia să plec la mare cu Kenji Miamoto, am vrut să las familiei ceva de mâncare, aveam două fete. La cantina CC, de unde ne aprovizionam, mi s-a spus că e ordin de la Ceauşeasca personal să nu ni se dea decât 200 de grame de brânză şi de şuncă. M-am enervat, plecam pentru 18 zile. Am zbierat în gura mare că de ce îşi bagă nasul aia peste tot. Când m-am întors de la mare mi-au confiscat pistolul. Am observat că sunt supravegheat.

Cineva mă turnase cu episodul de la cantină. Le-a pus capac o altă întâmplare. Homoşteanu şi Postelnicu tocmai fuseseră numiţi şefi la MI şi Securitate. Eu răspundeam de salonul oficial de la Otopeni. Fuseseră chemaţi în Bucureşti să preia funcţiile. Fiindcă nu aveau legitimaţiile corespunzătoare la ei, nu i-am lăsat să intre în salon. Postelnicu, un prost, s-a făcut foc şi a tras un mare scandal la Antoniade. Degeaba i s-a explicat că era vorba de un consemn şi mi-am făcut datoria. Peste trei luni eram mutat la loc la Miliţia Capitalei, ca ofiţer la cercetarea accidentelor. Mi-au scăzut leafa cu 1.000 de lei, familia avea de suferit. 

Mi s-a părut nedrept şi am început să fac memorii la CC, am făcut vreo şase, fără răspuns. Asta i-a enervat şi mai rău, au început să-mi însceneze că delapidez nu ştiu ce sau fac trafic de influenţă. Au făcut un proces în care eram acuzat că am luat şpagă să programez peste rând la examenul auto. Chiar în condiţiile de atunci am fost achitat, asta m-a îndârjit însă. În mai 1981, am decis să scriu la Europa Liberă o scrisoare în care să descriu situaţia din ţară. I-am spus de intenţia mea unuia Dan Croitoru, fusese deţinut. 

El s-a oferit să scoată scrisoarea printr-o femeie din RFG, Haier Maria, care se afla în vizită aici. Croitoru era însă turnător. I-am dat textul scris de mână al scrisorii şi el s-a dus direct la Securitate. La 4 mai 1981 aveam în lucru un dosar de conducere în stare de ebrietate care nu era bine instrumentat. M-a chemat colonelul Băjenaru Vasile, şeful cercetărilor penale, în birou la colonelul Scarlet, să vorbim pasămi-te despre dosar. Băjenaru m-a lăsat singur în birou, în scurt timp au apărut şase gorile imense, cred că erau baschetbalişti de la Dinamo. Mi-au spus: "Tov. căpitan, sunteţi arestat!". Mi-au pus cătuşe şi m-au dus la cercetările penale ale securităţii. M-au dezbrăcat şi m-au căutat şi în fund, mi-au luat şireturile şi cureaua. Am fost anchetat de colonelul Vasile Gheorghe, cel care l-a avut în grijă şi pe Goma, şi colonelul Teodosiu. Avea scrisoarea mea către Europa Liberă.

Reporter:
Aţi recunoscut că aţi încercat să o scoateţi din ţară?

Marin Iancu: 
Nu, am susţinut că era de fapt o ciornă a unui memoriu pe care voiam să-l fac la CC, care mi-a fost sustrasă din casă. M-au confruntat cu Croitoru, ba chiar au inventat o chelneriţă care a văzut cum îi dădeam scrisoarea lui Croitoru în restaurant. În august m-au trimis în judecată pentru propagandă împotriva orânduirii socialiste şi de stat. M-au încadrat şi la tentativă de trădare, fiindcă eram ofiţer. Am luat în primă instanţă 10 ani, la recurs am scăzut la opt. Voiau să mă facă turnător, mi-au propus să îi torn pe alţii contra pachete şi regim mai lejer de detenţie. Am refuzat şi am avut condiţii dure. Cine făcea compromisul cu ei avea parte de mâncare luată de la piaţă.

TURNAT DE FIU, UCIS DE NEPOT

Reporter:
În Bucureşti aţi stat şi cu alţi "politici" în  celulă?

Marin Iancu: 
Îmi aduc aminte de unul Nicolae Ion. Âsta făcuse o gaură în podeaua maşinii lui şi răspândise manifeste prin Bucureşti. Nu fusese prins, dar îl turnase chiar fiul lui. Acesta fusese prins cu un furt şi îşi dăduse în primire tatăl, ca să scape. A avut o soartă cruntă, turnat de fiu şi omorât de un nepot. El plecase în SUA şi se întorsese acum câţiva ani. S-a certat cu un nepot de la o moştenire şi ăla l-a strâns de gât.

Reporter:
V-au dus direct la Aiud după recurs?

Marin Iancu: 
Nu. Mai întâi am stat la Rahova. M-au pus într-o celulă deosebit de rece şi umedă, m-am îmbolnăvit de rinichi. Mâncarea era groaznică. Îmi aduseseră coleg de celulă un instructor auto condamnat pentru mită, Doncioc Marian, un nenorocit. Mă obliga să nu stau ziua pe pat, mă punea să fac şmotru. Fuma incontinuu, eu fiind nefumător. Voiau să mă facă să cedez, să cad fizic. 

La Aiud m-au dus cu cătuşe şi lanţuri la picioare. Am făcut două zile cu trenul, aşa legat, împreună cu deţinuţi de drept comun. Comunii mi-au spus că la Aiud politicii erau ţinuţi separat. Am ajuns într-o celulă la parter unde erau numai cu bube politice. Erau acolo Gherghina, Nicolae Ion, Chirilă Constantin, Toma Anton (făcuse nişte afişe anti) şi alţii. După, au mai venit Radu Filipescu şi un grup de dizidenţi unguri, cu Borbely, Buzas Laszlo, Barabaş. 

Le-am captat greu încrederea, ca fost miliţian. Şi-au dat seama că sunt OK atunci când au văzut că toate comi­siile îmi resping cererile de eliberare condiţionată. După câteva luni au început să ne scoată la muncă, se făceau paturi de campanie pentru palestinieni şi girofaruri. Tot la Aiud l-am cunoscut şi pe Carol Olteanu, cu care am colaborat după eliberare. El făcuse un program politic socialist şi încercase să-l trimită lui Mitterand. Îl turnase un cumnat, luase cinci ani. 

Mai ţin minte că era cu noi şi un om din Galaţi, Guguilă, care încercase să deturneze un avion. Sunt cazuri despre care nu s-a prea vorbit după 1989. Totu Victor scrisese cu vopsea pe asfalt "Jos Ceauşescu" şi luase cinci ani. Ajunseseră la un moment dat şi cei din grupul lui Scaleţchi, care au vrut să fugă cu un vapor. Oamenii ajungeau pentru te miri ce la puşcărie. Era Deneş Vasile, fost administrator de ambasadă, care avusese misiunea să-i aducă Ceauşeascăi o haină de blană. Fiindcă spusese în tren cui îi e destinată haina, îi înscenaseră ceva de drept comun. Cei suspecţi politic de la Aiud erau vreo 80.

COZI DE ŞOPÂRLĂ

Reporter:
Ce vă dădeau de mâncare?

Marin Iancu: 
De bază, arpacaş. Mai dădeau şi spanac, aşa cum fusese cosit, cu cozi de şopârlă, gândaci. Mai căpătam şi varză împuţită sau fasole. La un moment dat ne-au dat nişte cârnaţi plini cu căcat de porc.

Reporter:
Când v-aţi liberat?

Marin Iancu: 
După 5 ani, 3 luni şi 18 zile, pe 22 august 1986. Am aflat că familia mea fusese supusă la presiuni, percheziţionaseră inclusiv casele cumnaţilor mei. M-am angajat tehnician la parcul auto la ILUT, o întreprindere care căra molozul la demolări. La ceva timp după liberare, doi colegi de puşcărie, Năstăsescu Gheorghe din Iaşi şi Olteanu Carol din Arad, au avut iniţiativa să trimitem o scrisoare către conferinţa generală pentru dezvoltare şi cooperare de la Viena din 1988. Au luat legătura şi cu mine, am semnat împreună cu ei şi cu Iulius Filip, Radu Filipescu, Victor Totu şi Costică Purcaru. Am reuşit să luăm legătura cu doamna Karen Christiansen, consulul de la Ambasada Americană. 

Ceream liberă circulaţie, democraţie şi libertatea presei. Eu, având pregătire juridică, am mai stilizat limbajul. A rămas până în ziua de azi un mister de ce nu ne-au arestat în cele trei zile cât a stat Năstăsescu cu mine. Cred că voiau să ne urmărească, să vadă ce legături avem. Ne-am întânit şi cu Filipescu, lângă Parcul Ioanid, unde stătea, şi nu ne-au luat nici atunci. I-am propus chiar lui Filipescu să organizăm o manifestaţie, dar am ajuns la concluzia că în cazul ăsta ne luau pentru complot. Unii dintre semnatarii apelului de la Viena cereau şi să emigreze. Când veneau în Bucureşti la Ambasada SUA stăteau la mine. 

M-au arestat iar în septembrie 1988, când Olteanu era la mine acasă. Pe el l-au lăsat, pe mine m-a umflat căpitanul Dumitru. M-a luat în primire colonelul Vasile Gheorghe. M-au întrebat despre apel şi am făcut pe prostul. Coloneii Simionescu şi Constantin m-au luat în anchetă destul de dur. M-au şi torturat, fiind spânzurat o noapte în formă de cruce, cu lanţuri la mâini şi picioare, în beci. 

M-au ţinut 3 seri în anchetă, până am cedat şi am scris nişte scrisori către Europa Liberă şi Vocea Americii în care spuneam că nu am vreo legătură cu apelul. Am mizat pe faptul că oamenii de acolo îşi vor da seama că sunt luate sub presiune. Fiica mea cea mare, Mioara Luiza, avea mari probleme, o hărţuiau la facultatea de automatică, unde era studentă. M-au ameninţat că o exmatriculează. Ea încercase să ia legătura cu Ambasada SUA, să le spună că-s arestat. Mi-au dat drumul după o săptămână de arest ilegal. În săptămâna de detenţie l-au pus pe directorul meu să mă ponteze prezent la muncă. Oricum, lui Carol şi altora le-au dat drumul în SUA chiar în 1988.

MOARTEA LUIZEI

Reporter:
Cum vă supravegheau?

Marin Iancu: 
Pe stradă aveam trei maşini tot timpul după mine, iar la serviciu venea special unul să mă supravegheze. O dată le-am tras ţeapă, am ieşit pe o altă uşă de la muncă, o cale de acces către clădirea DAFI. A doua zi, aia era blocată. Aveam biroul pe Strada Edgard Quinet, acolo m-a prins şi începutul revoluţiei. Pe 22 decembrie, unul dintre ultimele ordine care trebuiau puse în aplicare a fost să mă aresteze şi să "dispar", ştiu de la colonelul Soare, fost şef al contrainformaţiilor pe Capitală.

Reporter:
Pe 21 decembrie, când a fost ucisă fiica dvs, unde eraţi?

Marin Iancu: 
În piaţă, am stat toată seara la baricadă, cu Dan Iosif. Habar n-am avut că la ora 17:00 Luiza era deja moartă... (generalului îi curge o lacrimă-n.a) Am stat până s-a spart baricada, cu tancurile. Am reuşit să fug din piaţă cu ultima garnitură de metrou care circula. Am sunat la toţi cunoscuţii Luizei, să văd unde e. Nimeni nu ştia nimic. După 3 zile a găsit-o ginerele meu, Mirea, la spitalul Cantacuzino. Fusese împuşcată de aproape, în cap, la Dalles, nici acum nu am aflat cine a făcut-o.

DECOR LA SRI

Reporter:
Cum aţi ajuns la SRI?

Marin Iancu: 
În februarie 1990 am fost reactivat în M.I., mi s-a dat gradul de colonel, pe care trebuia să-l capăt după vechime. La Interne erau tot ăia cu care avusesem necazuri, aşa că m-au plimbat o vreme din unitate în unitate, fără să-mi găsească un loc stabil. Mă priveau cu ostilitate. Am făcut un memoriu la ziarul ţărăniştilor, Dreptate. 

Coincidenţă sau nu, a venit imediat la mine un fost coleg, viitorul general Mihai Stan, care mi-a propus să merg la SRI ca adjunct al lui Măgureanu. Am acceptat. În scurt timp mi-am dat seama că era o manevră propagandistică, dădea bine să aibă acolo un fost deţinut politic, tată de eroină, ziceau că nu mai au legătură cu Securitatea. Dacă la început erau printre şefii SRI mulţi de la armată, în scurt timp au fost înlocuiţi de securişti vechi.

I-am zis lui Măgureanu că trebuie aerisit serviciul, că am ajuns coleg cu foştii mei hărţuitori. L-am rugat să se uite la cadre, ce a făcut fiecare. Am dat interviuri în Flacăra, în ianuarie 1992, în care îmi exprimam nemulţumirea, spuneam că există riscul unor practici totalitare. Măgureanu m-a chemat şi a zis că i-a venit un ordin prin care sunt pensionat, cu toate că nu aveam nici 55 de ani. Am reuşit cu greu să mă transfer iar la M.I., de unde am ieşit la pensie ca general. Măgureanu doar voia să scape de mine.

Reporter:
Se mai făceau interceptări ilegale de telefoane şi scrisori?

Marin Iancu: 
Da! De ochii lumii, în ianuarie 1990, dezafectaseră vreo două centrale, dar restul funcţionau. Era una chiar la circ, în spatele IGP. Şi scrisori, se citeau în draci.

Reporter:
Lucrând acolo, aţi apucat să vă vedeţi dosarul?

Marin Iancu: 
Nu pe cel de urmărire, le-a fost frică să mi-l dea. L-am văzut doar pe cel de la Aiud, turnătorii din puşcărie. Am făcut şi mai târziu la CNSAS o cerere, au spus că au un dosar, dar nici până azi nu m-au chemat să mi-l arate, deşi am cerut asta din anul 2004.

Reporter:
A avut vreo legătură înfiinţarea SRI cu evenimentele din martie 1990 de la Târgu Mureş?

Marin Iancu: 
E greu de făcut o dovadă clară, dar eu sunt convins că evenimentele sunt o lucrare care apaţine şi lui Virgil Măgureanu. Sub mandatul lui se făceau şi tot felul de tranzacţii comerciale dubioase, inclusiv cu petrol şi altele.

Reporter:
Vă mulţumesc!

Preoţi care au înfundat temniţele comuniste fiind consideraţi „elemente duşmănoase“. Pretextele criminale folosite de regim împotriva prelaţilor

Mugurel Manea

Preotul Nicolae Anghel a murit din cauza bătăilor repetate în penitenciarul de la Aiud

Judeţul Olt, unul de graniţă, se alătură celor extrem de atent monitorizate de către organele de represiune. Persoane pasionate de istorie au reuşit, după ”săpături” îndelungate şi perioade mari de aşteptare pentru diverse autorizaţii, să afle o parte din suferinţele îndurate de preoţii din judeţ, suferinţe provocate de teroarea comunistă care a apelat la orice formă de „convertire”, de la bătăi până la crime.


La acest moment, deşi au trecut 25 de ani de la căderea comunismului, încă nu se cunoaşte cu exactitate numărul prelaţilor din judeţul Olt care au avut de suferit de pe urma credinţei lor religoase şi a faptului că nu s-au aliniat ordinelor organelor de represiune instalate la cârma ţării după 1946. Cea mai recentă ”statistică” în acest sens indică cifra de 200 de preoţi care au avut de îndurat represiunea comunistă sub tot felul de pretexte.


Ana-Maria Rădulescu, cercetător în cadrul Institutului National de Studiu asupra Totalitarismului din Bucureşti, precizează, într-un material publicat în revista ”Memoria Oltului” din Slatina, că unii au fost arestaţi sub pretextul că nu au îndeplinit planul de cultură şi nu au predat cota de grâu, alţii pentru motivul că au făcut parastas în zilele de sâmbătă. Studiul Anei-Maria Rădulescu este rezultatul cercetărilor sale în arhivele Mitropoliei Olteniei, ale Episcopiei Râmnicului, ale Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, precum şi în câteva arhive personale. Aceste mărturii, în bună parte necunoscute până acum, vin să completeze informaţiile din lucrări anterioare cum este lucrarea lui Vasile Manea intitulată ”Clerici ortodocşi în temniţele comuniste”. Autoarea depăşeşte greutăţile provocate de arondările succesive ale unor părţi din actualul judeţ Olt la Arhiepiscopia Bucureştilor şi Arhiepiscopia Craiovei deoarece o bună parte din dosarele personale ale clericilor olteni au rămas în arhiva Episcopiei Râmnicului, unde au putut fi cercetate.


”Judeţul Olt, ca judeţ de graniţă, a fost supus unei supravegheri foarte atente de către organele de represiune care au impus ca pe o rază de 8 km. de graniţă să nu se stabilească "elemente duşmănoase". Beneficiind de o suprafaţă de teren fertilă, proprietarii de pământ din Olt, în rândul cărora erau numeroşi preoţi, au avut de suferit de pe urma nepredării cotelor. Dintr-un raport al Episcopiei Râmnicului şi Argeşului către Comitetul Central al P.M.R. reiese amploarea pesecuţiei: <Preoţii din comunele Piatra-Olt, Mărgheni, Doba, Cârlogani, Cepari, Greci şi Pleşoiu au fost arestaţi sub pretextul că nu au îndeplinit planul de cultură şi nu au predat cota de grâu. Ţin să adaug că întreaga recoltă li s-a luat, nelăsându-se nici de sămânţă. Au fost duşi din post în post, unii la Caracal, alţii la Slatina. Preotul de la Cârlogani a fost pălmuit de preşedintele Sfatului care s-a exprimat de a termina mai repede biserica ce este în reparaţie trebuind să facă un cinematograf în ea. Preotul de la Găneasa a fost arestat pentru motivul că a făcut parastas sâmbăta. Cu preşedintele Sfatului de la Doba am stat personal de vorbă şi mi-a spus că lor nu le trebuie biserică, că mai sunt câteva zile şi termină şi cu aceasta>”, arată Ana-Maria Rădulescu în lucrarea sa din revista ”Memoria Oltului” despre prigoana preoţilor autohtoni.

interior  puscarie

Teroarea comuniştilor nu a încetat nici după anul 1964 intrat în istoria naţională ca anul  când au fost eliberaţi mii de deţinuţi politici. Unora dintre preoţi nu li s-a mai permis să profeseze, iar soţiile şi copiii lor nu beneficiau de promovări, ba chiar şi în ultimii 15 ani de comunism, fiilor şi fiicelor de preoţi, indiferent dacă părinţii lor fuseseră deţinuţi politici, le era interzis accesul la anumite facultăţi ce erau considerate ca având un profil ideologic – aici intrau facultăţile de Ştiinţe economice, Drept, Istorie sau Filosofie). Totuşi, în ciuda acestei situaţii dificile, Biserica Ortodoxă Română a încercat şi s-a zbătut să rămână în acea epocă o biserică dinamică, apelând în mod repetat la enoriaşi pentru lucrările de reparare, pictare sau construirea de lăcaşuri de cult.


Printre preoţii care au avut de suferit de pe urma ”terorii roşii” s-a aflat şi Lucian Celăreanu din Balş, băgat la închisoare pentru că şi-a spus liber părerea împotriva cooperativizării, trâmbiţată ca un success în anii comunismului. După absolvirea Seminarului ”Sfântul Grigore Decapolitul” din Craiova,  Lucian Celăreanu devine preot pe seama parohiei ”Maica Domnului” din Balş, fiind hirotonit în anul 1930 de către arhiereul Nifon Criveanu, viitor mitropolit al Olteniei. Părintele Lucian Celăreanu a fost slujitor între anii 1940- 1943 şi 1946-1950 la Centrul Parohial Balş, apoi subprotoiereu (1942), misionarul Fabricii metalurgice ”Balşul” unde a acordat călăuzire religioasă muncitorilor de aici. În anul 1931 a reparat biserica ”Maica Domnului” Vârtina din Balş, a înfiinţat un cor, a fost confesorul formaţiunii premilitare din Balş, iar, între anii 1931- 1938, a asigurat catehizarea în şcoala şi biserica din oraşul Balş. Văzându-i zelul şi dragostea faţă de Biserică şi oameni, episcopul Vartolomeu Stănescu i-a acordat, în anul 1933, gradul onorific de sachelar. Liniştea preotului în Celăreanu a încetat brusc într-o noapte din vara anului 1959.

interior puscarie

”În noaptea de 26 iunie 1959 a fost arestat pentru uneltire de 3-4 indivizi sub pretextul că a vorbit în biserică împotriva cooperativizării. Conform sentinţei 226 din 4 mai 1960 a Tribunalului Militar Craiova, a fost condamnat pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de articolul 209, aliniatul 2, litera U, la 5 ani închisoare corecţională, 4 ani interzicerea unor drepturi şi confiscarea totală a averii personale. Recursul din 23 iunie 1960 a fost respins. Detenţia a executat-o în închisorile şi taberele de muncă de la Jilava, Poarta Albă şi Aiud (foto-sus, n.r.). Eliberat la 7 iunie 1963, părintele Lucian Celăreanu a rămas fără nicio sursă de venit, bolnav şi internat în spitale ca urmare a relelor tratamente din detenţie, până la 1 septembrie 1964, când a fost reîncadrat la parohia Osica de Sus, Olt. După mai multe demersuri, la 1 iulie 1968, cu prilejul trecerii de la Mitropolia Olteniei la Episcopia Râmnicului şi Argeşului, prin bunăvoinţa episcopului Iosif Gafton, a revenit la Balş, de unde s-a pensionat în ziua de 1 mai 1985. A trecut la cele veşnice în ziua de 14 iunie 1989”, se mai arată în studiul cercetătoarei Ana-Maria Rădulescu.

PREOTUL NICOLAE ANGHEL, MORT ÎN TEMNIŢELE DE LA AIUD

Părintele Nicolae Anghel din Balş s-a născut la 16 mai 1902 în familia unor agricultori din satul Arceşti, comuna Pleşoiu, judeţul Olt. După absolvirea şcolii primare, tânărul Anghel s-a înscris la Seminarul Teologic “Sfântul Nicolae” din Râmnicu-Vâlcea, printre colegi aflându-se şi Ioan Marina, viitorul patriarh Justinian. După absolvirea şcolii teologice - în 1927, Nicolae Anghel a fost numit preot la Biserica “Sfântul Dumitru” din oraşul Balş. Ca slujitor al altarului, scrie Adrian Nicolae Petcu, părintele Nicolae Anghel s-a preocupat de aducerea credincioşilor la potirul împărtăşaniei, parohia sa neavând niciun sectant, s-a îngrijit de bunul mers al parohiei, încercând să evite implicarea în luptele politice, a întreţinut o cantină şcolară pentru şcoala primară şi regulat a oferit ajutoare financiare săracilor. Deoarece era unul dintre cei mai apreciaţi preoţi ai oraşului Balş, după instalarea regimului comunist, părintele Nicolae a intrat în atenţia forurilor locale de partid şi a organelor de represiune.


Provocările din partea regimului au început din 1955, atunci când Sfatul Popular a preluat abuziv o mare parte a terenului pe care parohia îl avea pentru ridicarea unei case parohiale. Pe locul acestuia, organele locale au construit un bloc de locuinţe. În această situaţie, în 1957, părintele Nicolae a făcut un memoriu pe care l-a înaintat patriarhului Justinian, încercând chiar să intre în audienţă la Gheorghiu-Dej. Cu toate eforturile depuse de patriarhul Justinian, terenul Bisericii “Sfântul Dumitru” din Balş a rămas în posesia abuzivă a organelor locale administrative, iar părintelui Nicolae i-a fost deschis dosar de urmărire informativă. În jurul său avea informatori dirijaţi care nu ezitau să informeze Securitatea despre atitudinea părintelui la adresa regimului politic. De pildă, după manifestarea de 23 august 1959 de la Balş, potrivit sursei Securităţii, părintele Nicolae s-ar fi exprimat: “Numai Dumnezeu din cer ştie cum îmi arde mie de sărbătoarea lor. Dar n-ai ce să faci şi Doamne păzeşte de mai rău”.

Aiud

Delaţiuni conform cărora părintele Nicolae ar asculta posturile de radio occidentale sau că ar avea comportamente “duşmănoase” la adresa regimului au constituit motivele pentru Securitate de a-l aresta în data de 1 octombrie 1959. După anchete la Securitatea din Craiova, părintele Nicolae a fost condamnat prin sentinţa nr. 283/26 iunie 1960 a Tribunalului Militar Craiova la patru ani închisoare pentru infracţiunea de “uneltire contra ordinii sociale”. După o detenţie suportată în Penitenciarul Craiova, părintele Nicolae a fost mutat în temniţa Aiudului în octombrie 1960. Din cauza regimului inuman de detenţie, părintele Nicolae Anghel a trecut la cele veşnice la 18 februarie 1962. Familia sa a fost anunţată abia o lună mai târziu.



Cum spuneam, numărul real al preoţilor din judeţul Olt care au îndurat teroarea comunistă este încă necunoscut. Cert este că, printre slujitorii altarului ortodox de la Olt care au decedat în închisori, lagăre, în timpul anchetelor, împuşcaţi sau din alte cauze violente sub diverse pretexte, s-au mai aflat, în afară de anterior amintiţi: Ion Arnăutu (condamnat politic la 3 ani închisoare la Poarta Albă), Nicolae Anghel (din Balş, născut în 1902, condamnat la 4 ani închisoare, mort în 1962 la penitenciarul din Aiud), Ioan Băldescu (născut în 1886, arestat în 1952, an în care şi moare în timpul detenţiei la Canal, Colonia Coasta Galeş), Alexanderu Gogiulescu (născut în 1900, arestat în 1950, condamnat la 3 ani închisoare, ucis de Securitate şi în 1961), Nicu Mitrică (arestat şi împuşcat în 1949), Ioan Bârlănescu (condamnat la 6 ani închisoare pentru uneltire între 1959-1964, moare în timpul detenţiei), Victor Bârlănescu (arestat în 1959, condamnat la 5 ani închisoare, moare în timpul detenţiei în penitenciarul Brăila), Nicolae Deliu (condamnat la 8 ani închisoare, mutat între mai multe penitenciare – Craiova, Oradea, Gherla, Sighet (foto-sus), Aiud ş.a.; eliberat în 1964), Constantin Diaconescu (arestat în 1948, este condamnat la 7 ani închisoare), Ştefan Florescu (arestat în 1951, condamnat la 6 ani închisoare), Petru Milcu (arestat în 1959, închis la Poarta Albă) etc.

COBORÂREA ÎN IAD (9)

NECULAI POPA

închin această carte tuturor celor căzuţi în lupta împotriva comunismului
Piatra Neamţ 1998

AIUD

Ajunşi la Aiud, am fost duşi în clădirea veche, unde a fost înfiinţată o secţie TBC, pentru a se justifica aducerea noastră de la Tărgu Ocna. Medicul civil al închisorii era atunci dr. Bogăţeanu, care nu făcea decât un act de prezenţă la serviciu, când mai aproba câte ceva din medicamentele solicitate de către medicii deţinuţi. Cu timpul, pe lângă cei veniţi de la Târgu Ocna, vor mai fi aduşi unii bolnavi de pe celular, încât secţia se va mări. Am avut norocul ca în această secţie să fie numit, ca medic deţinut, cunoscutul profesor universitar dr. Gheorghiu, de la Facultatea de Medicină din Iaşi, care a făcut tot ce a putut pentru a ne ajuta.

După repartizarea în camere, a venit dr. Gheorghiu şi ne-a făcut tuturor un consult medical, cu care ocazie ne-a pus la curent cu atmosfera ce domnea în întreaga închisoare. La rândul nostru, i-am povestit cele auzite de noi. Tot acum i-am spus că la Târgu Ocna începusem un tratament cu antibiotice, că am la bagaj un pachet cu medicamente personale şi l-am rugat, dacă poate, să mi le scoată, pentru a-mi continua tratamentul început. Nu ştiu cum, dar în câteva zile a reuşit să-mi ridice de la magazie pachetul cu streptomicină, cu care mi-am continuat tratamentul, care a fost salvator pentru mine. în cadrul spitalului, ca medic radiolog era dr. Costin de la Facultatea de Medicină din Iaşi, care avea sarcina de a ne face şi pneumotorax sau pneumoperitoneu.

Mai târziu, odată cu extinderea secţiei TBC, dr. Zamfirescu va fi numit ca ajutor al doctorului Gheorghiu; era un cunoscut medic homeopat din ţară şi a dat dovadă de multă solicitudine. Dr. Costin, deşi fusese un renumit medic radiolog, nefiind însă ftiziolog şi fiind şi distrat uneori, în loc să-mi introducă aer în cavitatea abdominală, mi 1-a introdus sub piele, încât mă umflasem aproape peste tot. Partea hazlie era că, datorită apăsării aerului asupra coardelor vocale, mi s-a schimbat complet vocea şi abia mai puteam vorbi. Mergând de la infirmerie spre celulă, am observat că am un mers ciudat, iar în cameră am constatat că aerul ajunsese şi la testicule, care se umflaseră de parcă aş fi avut hernie, dând naştere la un nou prilej de glume din partea colegilor de cameră. A trebuit să aştept una sau două zile ca să elimin tot aerul de sub piele, pentru a fi dus din nou la spital, să mi se facă corect pneumoperitoneul. S-a întâmplat ca unora să li se introducă aer în intestine, ceea ce dădea din nou naştere la scene hazlii, când aerul începea să fie eliminat sub formă de gaze. Pentru noi aceste mici incidente erau prilejuri de a se mai face glume pe seama dr. Costin.

Dacă administraţia ar fi fost câtuşi de puţin interesată de sănătatea oamenilor, ar fi numit şi un medic ftiziolog în cadrul spitalului, fiind destui în închisoare, încât nu ar mai fi avut loc asemenea accidente. Chiar apariţia unor fenomene sau tulburări mai grave nu era luată în serios, datorită moralului ridicat pe care îl aveam. Îmi amintesc că, din cauza introducerii aerului în cavitatea abdominală, am făcut apă la burtă (ascită), trebuind să mi se facă mai rar pneumoperitoneul şi să mi se introducă numai jumătate de litru de aer. Dar gâlgâitul lichidului, când mă întorceam în pat de pe o parte pe alta, în loc să mă neliniştească, devenea un motiv de discuţii distractive.

Condiţiile de la Aiud difereau mult de cele de la Târgu Ocna. Şedeam la început câte 12-14 bolnavi într-o cameră cu paturi suprapuse, iar Ia geamuri erau puse obloane, care împiedicau primenirea aerului. Lumina soarelui o vedeam când eram duşi la spital sau când eram scoşi la plimbare.

Programul pentru scoaterea Ia plimbare era lăsat la aprecierea şefilor de secţii, care ne scoteau când şi cât voiau ei. Unii gardieni, pentru a-şi da importanţă şi din dorinţa de a ne face viaţa cât mai grea, ne cereau să ne plimbăm într-un anumit ritm şi cu mâinile la spate.

Deoarece unii erau destul de bolnavi, nu puteau respecta condiţiile puse de gardian, ceea ce dădea naştere la adevărate certuri. La o asemenea plimbare, în timpul când de serviciu era gardianul Filipescu, cunoscut pentru răutatea sa, a pretins să mergem mai repede, ceea ce a dus la un protest din partea noastră, prin care ceream să ne lase să ne mişcăm după puterile noastre, continuând să păstrăm acelaşi ritm. Gardianul Filipescu simţindu-se jignit că nu respectăm ordinul dat, de a grăbi şi mări pasul, ne-a suspendat plimbarea, ducându-ne în celule. Datorită spiritelor înfierbântate, această măsură a declanşat un nou protest din partea noastră; am cerut să vină directorul închisorii, împreună cu medicul civil, ca să le aducem la cunoştinţă abuzurile făcute de gardian. Simţindu-se vinovat de provocarea scandalului, gardianul ne-a spus că nu va anunţa pe nimeni şi ne-a ameninţat cu alte pedepse. La rândul nostru, i-am spus că, dacă până la ora 12 nu vine directorul închisorii împreună cu doctorul civil, pentru a sta de vorbă cu noi, vom intra în greva foamei de la acea oră. îmi amintesc că în numele bolnavilor vorbea N. Culniev, secondat de Virgil Lungeanu. După plecarea gardianului am hotărât în grabă revendicările, precum şi timpul cât să ţinem greva. Dintre cei care atunci eram în cameră, îmi amintesc de următorii: ing. Culniev, basarabean, Virgil Lungeanu, student la Facultatea de Medicină din Iaşi, Octavian Popa, muncitor din Sibiu, Ioniţă Sârbu, student la Iaşi, Sabo Ştefan, muncitor din Bucureşti, Dănilă Mihai, student la Facultatea de Medicină din Iaşi, Nicolae Baciu, ţăran din Dobrogea, subsemnatul şi alţii. In total am fost 12 bolnavi care am refuzat masa de la amiază. întrucât în prima zi nu a venit nimeni din partea administraţiei să stea de vorbă cu noi, a doua zi dimineaţă am anunţat că nu mai stăm de vorbă cu nimeni până nu vine procurorul. S-a hotărât ca, atunci când va veni procurorul, să solicităm: desfiinţarea obloanelor de la geamuri pentru a se putea face aerisirea în camere şi a lăsa să pătrundă lumina soarelui în celule; să fim scoşi zilnică la plimbare şi să ni se permită să ne mişcăm după puterile noastre; să ni se dea dreptul de a beneficia de tratamentul medical necesar, iar în cazul când spitalul nu dispune de medicamentele adecvate să ni se dea voie să scriem acasă pentru a ni le trimite; să ni se aprobe să cumpărăm din banii noştri periuţe şi pastă de dinţi.

Au mai fost făcute şi alte solicitări, pe care nu le mai ţin minte.

Întrucât mulţi erau grav bolnavi, pentru a nu li se mai înrăutăţi prea mult sănătatea, s-a hotărât ca, dacă nu se ajunge la un compromis, să încetăm greva după 10 zile, întrucât o perioadă mai lungă ar fi pus în pericol sănătatea şi viaţa unora.

Cu toate că în faţa procurorului greva trebuia declarată pe timp nelimitat, fixasem acest termen deoarece bănuiam că vom fi izolaţi şi trebuia să ştim fiecare ce aveam de făcut. Am considerat că este mai bine să intrăm singuri în grevă şi să nu anunţăm bolnavii din celelalte camere, deoarece mulţi erau grav bolnavi şi, mergând alături de noi, şi-ar fi agravat boala, iar cei mai uşor bolnavi riscau să fie scoşi din secţie şi trimişi pe celular, unde regimul era mult mai aspru, în special din punct de vedere al alimentaţiei.

După venirea procurorului şi în urma declaraţiilor date, am fost izolaţi la parter, pe celularul mare, câte unul în celulă. Pentru a nu se putea comunica prin perete, am fost izolaţi din două în două celule, separaţi de câte o celulă goală. Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar eu am fost izolat tot la parter, dar pe partea opusă faţă de ceilalţi, neavând nici o posibilitate de a comunica cu restul greviştilor. Am încercat să iau legătura cu ei prin ţeava caloriferului, cu ajutorul alfabetului Morse, dar totul a fost în zadar. După discuţii cu administraţia şi cu procurorul, toţi cei de pe partea opusă au renunţat la grevă a patra zi şi au fost duşi din nou în secţia TBC, fără să fi putut să mă anunţe şi pe mine de hotărârea lor. Conform înţelegerii avute, eu am continuat greva aşa cum se hotărâse. A patra zi după amiază, dr. Bogăţeanu, împreună cu mai mulţi ofiţeri, văzând că eu nu am renunţat la grevă, a venit să mă hrănească forţat. în fruntea grupului de ofiţeri însărcinat cu ducerea la îndeplinire a acestei sarcini era căpitanul (locotenent major?) Ioaniţescu. Cum eu nu am acceptat să fiu alimentat, s-au repezit asupra mea, m-au trântit jos pe duşumea şi dr. Bogăţeanu mi-a forţat deschiderea gurii până mi-a rupt un dinte; a trebuit în cele din urmă să cedez. A doua zi, când am auzit că deschid uşa celulei, m-am postat într-un colţ, pentru ca să încerc să-i împiedic să mă mai trântească jos. îmi dădeam seama că nu voi putea să mă împotrivesc forţei lor, dar nu voiam să le dau satisfacţia că am capitulat de bună voie în faţa lor. într-adevăr, a fost o încercare zadarnică, care totuşi mi-a adus şi o mică satisfacţie. în timp ce stăteam într-un colţ al celulei, unul dintre ofiţeri a reuşit să mă prindă de haină şi să mă tragă în mijlocul camerei, iar un locotenent mi-a sărit în spate, încercând să-mi imobilizeze braţele.

Nu-mi amintesc cum, dar, încercând să mă descotorosesc de el, m-am învârtit brusc cu el în spate, iar el, lovindu-se cu picioarele de perete, m-a scăpat din mâini şi a căzut cât era de lung în mijlocul camerei. Nu întrevăzusem aşa ceva, dar această întâmplare m-a satisfăcut şi m-am retras din nou cu spatele lângă perete. Aveam senzaţia că sunt atacat de o haită de câini, de care nu mă voi putea apăra, fiind cu mâinile goale. In timp ce se pregăteau ceilalţi să mă atace, căpitanul Ioaniţescu le făcu semn să stea liniştiţi şi trimise pe unul să aducă cămaşa de forţă.

Bănuind că se vor răzbuna, nu m-am mai opus atât de mult când m-au băgat în cămaşa de forţă, la fel şi atunci când veneau să mă alimenteze forţat. îmi dădeam seama că, oricât m-aş fi opus, tot ar fi reuşit să facă ce vor. Ştiam că sunt în stare să-mi mai rupă câţiva dinţi, din răzbunare. îmi dădeam de asemenea seama că, pentru sănătatea mea, nu aveam decât de câştigat de pe urma acestei alimentaţii, mai ales că nu avea nici o influenţă asupra grevei.

Am fost ţinut în cămaşa de forţă până în ziua a 11-a, când le-am spus că am hotărât să întrerup greva foamei.

M-am simţit tot timpul foarte bine în cămaşa de forţă, întrucât îmi ţinea cald şi nici nu pătrundea în ea curentul ce se forma pe jos în celulă. Deşi imobilizat, dispăruse orice teamă din sufletul meu, având impresia că ei sunt acum cei ce evită o confruntare directă. în plus, fiind obligat să stau nemişcat, făceam fără voia mea o adevărată cură sanatorială.

După ce am fost scos din cămaşa de forţă, a doua zi, am fost dus şi eu în secţia TBC, dar în altă cameră, ceva mai mare, unde, pe lângă cei ce luasem parte la grevă, au mai fost aduşi câţiva bolnavi, probabil dintre cei ce erau consideraţi mai periculoşi şi care ar fi avut o oarecare influenţă asupra altora. Dintre aceştia mi-1 amintesc pe profesorul Ilie Mocanu din Teleorman, o mare speranţă pentru poezia de după gratii.

Ajuns în noua cameră, am aflat că ceilalţi renunţaseră la grevă din ziua a patra şi că mai rămăsesem doar eu şi N. Burecu, un macedonean care ni se alăturase ulterior, din spirit de solidaritate. El, necunoscând înţelegerile dintre noi, a continuat greva de unul singur. Despre durata grevei acestui român macedonean au circulat mai multe versiuni privind numărul zilelor în care a refuzat să mănânce. După unii, greva lui ar fi durat aproximativ 19 zile, după alţii 28 sau 39. Nu s-a putut verifica, deoarece, după aproximativ 20 de zile, ar fi fost dus la spital şi ţinut izolat, iar din spital a fost trimis în celular, probabil tot izolat, încât nu am mai auzit nimic de el.

A trebuit să recunoaştem că acest macedonean ne-a dat o lecţie de cum trebuia dusă la capăt o acţiune începută. Sunt sigur că, dacă cei ce eram în grevă am fi ştiut de el, s-ar fi găsit mai mulţi dintre noi care să continue greva, poate chiar toţi.

După cum s-a terminat această grevă, s-a dovedit că nu a fost suficient gândită şi a fost organizată superficial, din care cauză şi efectele ei au fost neînsemnate. Cel mai mare câştig a fost că au început să ne scoată mai des la plimbare şi că eram lăsaţi să mergem după puterile noastre.

Mai târziu, am fost mutaţi pe altă aripă a clădirii, unde obloanele de la geamuri erau aplecate câţiva centimetri în afară, spre a se face mai uşor aerisirea. Mult mai târziu ni se vor cumpăra o dată periuţe şi pastă de dinţi din banii noştri, dar toate aceste mici favoruri au fost făcute pe rând, încât nu ne-am putut da seama dacă s-au datorat protestului nostru sau era o simplă coincidenţă. După câte ne povestea dr. Gheorghiu, gardianul Filipescu ar fi fost sancţionat, întrucât provocase declanşarea grevei, din care cauză a căutat să se răzbune pe noi cu tot felul de şicane.

Astfel, într-o zi, nu-mi mai amintesc din ce cauză, eu am avut un nou conflict cu el, provocat bineînţeles de temnicer. Probabil că şi starea nervoasă de care am fost cuprins să fi avut un rol important, căci am început să fac temperatură mare, ajungând spre seară la peste 39°. Doctorul Gheorghiu, care nici el nu-1 putea suporta pe Filipescu, s-a dus la spital şi 1-a adus pe doctorul civil Bogăţeanu să mă vadă, acuzându-I pe Filipescu de îmbolnăvirea mea. Nu mi-am putut da seama ce impresie i-am făcut, dar mi-a prescris imediat un tratament masiv cu antibiotice. După acest incident, gardianul Filipescu a fost schimbat de pe secţie.

Celula noastră se bucura de mare simpatie din partea dr. Gheorghiu; când venea în vizită la noi încerca să ne ţină la curent cu tot ce se mai auzea sau întâmpla în închisoare. El ne va povesti despre „procesul Canalului", fiind bine informat, deoarece unul sau doi cu pedepse maxime au fost izolaţi pe secţia noastră. Unul dintre ei a stat un timp vizavi de celula în care eram, iar într-o zi, când am fost scoşi la WC, am reuşit să-i deschid vizeta la uşă şi să-i dau nişte pâine. Cu această ocazie am putut să-l văd. A rămas surprins de gestul meu şi nu părea a fi demoralizat. Tot dr. Gheorghiu ne-a informat despre revolta din Ungaria şi despre arestările de la Timişoara. Când se întâlnea cu cei de drept comun şi afla câte ceva, îşi făcea de treabă, lua temperatura sau tensiunea cuiva dintre noi şi ne spunea şi nouă cele auzite.

Totuşi timpul trecea destul de greu, deşi detenţia era suportabilă. Mâncarea era suficientă, căci toţi aveam regim TBC, încât mai puteam da şi la alţii, când aveam posibilitatea, câte o bucăţică de pâine. Gardienii se purtau mai bine cu noi, nu ne mai provocau, ba, mai mult, în urma evenimentelor din Ungaria, câţiva mai treceau cu vederea unele abateri ale noastre, cum ar fi atunci când ne prindeau că vorbim pe la vizete, cu prilejul golirii tinetelor. Alţii ne mai pedepseau. Nu ne puteam da seama dacă aveau instrucţiuni cum să se poarte sau, ştiind că nu sunt informatori pe secţie, îşi permiteau să fie mai îngăduitori.

O dată, cu ocazia vizitei unui procuror militar, am căutat sâ-i arătăm condiţiile inumane în care suntem ţinuţi, punând accentul pe lipsa de aer şi de lumină din cauza obloanelor, a lipsei medicamentelor, a săpunului etc.

A avut răbdare să ne asculte, căutând să lase impresia că ne înţelege şi promiţând că va încerca să ne rezolve doleanţele. Imediat după ieşirea din cameră, unul dintre noi, care avea auzul mai bun, s-a repezit la uşă să desluşească ce vorbesc ei pe sală. Spre surprinderea celui ce asculta la uşă, îl auzi pe procuror spunând ofiţerului care îl însoţea: „Dă-i în p.... m... de bandiţi! Aici să le putrezească oasele!" Nu ne-a surprins această afirmaţie, deoarece ştiam cum gândesc şi cum vorbesc cei puşi în slujba comunismului, dar ne părea rău că ne-am arătat nemulţumirea faţă de condiţiile în care suntem ţinuţi, în faţa acestui om care nu făcea decât să batjocorească justiţia română. Îmi amintesc că singura pedeapsă primită în această secţie din Aiud a fost în anul 1956 sau 1957, când am fost prins deschizând o vizetă de la o celulă unde dădusem ceva. Am susţinut că am dorit să-i văd cum arată, fiindu-mi prieteni, alegându-mă în urma acestui fapt cu o pedeapsă de 7 zile izolare. întâmplarea a făcut ca această izolare să fie exact în „Săptămâna Mare" a Sf. Paşti.

Nu era frig, iar când am fost luat din celulă, colegii din cameră mi-au pregătit o pungă cu pâine, pe care am luat-o cu mine. Ideea de a mi se pregăti punga i-a aparţinut dr. Zeană; mi-au pus câte 250 g de pâine pentru fiecare zi de izolare. Cu toate că gardianul de pe secţie, un maramureşean cumsecade, a observat, s-a făcut că nu vede, lăsându-mă să iau punga. Pentru a nu fi văzută de gardianul de la izolare, am luat haina pe umeri şi, cu mâinile la spate sub zeghe, lăsând impresia că nu-mi pasă de ce se întâmplă, am ţinut punga cu pâine, reuşind să intru cu ea în celulă fără a fi observat. La această reuşită, un rol important 1-a avut şi gardianul de pe secţia TBC; ajuns în celular, el m-a însoţit împreună cu gardianul căruia i-am fost dat în primire, până am fost băgat în cameră, iar pe tot drumul parcurs până la celulă i-a povestit ceva celuilalt, distrăgându-i atenţia de la mine. Nu ştiu dacă a făcut-o intenţionat, dar eu am fost beneficiarul acestei discuţii. La închidere am pus punga cu pâine într-un cuier ce era pe perete, iar peste ea am atârnat zeghea, reuşind să scap cu ea fără a fi observată. Deşi mâncarea mi se dădea ca şi la ceilalţi deţinuţi pedepsiţi, o dată la trei zile, nu am simţit lipsa hranei, întrucât aveam suplimentul zilnic de pâine cu care venisem. Pe duşumea mi s-a lăsat şi în timpul zilei o bucată de rogojină, pe care stăteam întins, atât ziua, cât şi noaptea. într-o seară, un gardian de pe secţie a deschis uşa şi mi-a arătat jos o gamelă plină cu mâncare, zicându-mi: „Ia-o repede şi o mănâncă". Era o zi când nu aveam dreptul la mâncare. I-am mulţumit, spunându-i că nu-mi trebuie. S-a uitat lung la mine şi a închis uşa oarecum nedumerit şi puţin jenat.

Numai după câteva minute aveam să regret că nu am luat gamela, deoarece mi-am dat seama că eu refuzasem mâncarea din mândrie, în timp ce gardianul mi-o oferise dintr-un sentiment uman sau poate creştinesc, dorind să facă şi el un bine în acea zi. în privirea lui, în afară de mirare, am putut vedea parcă şi o părere de rău.

Regretam că nu am luat-o, să o fi aruncat la tinetă, ca să rămân astfel împăcat în sufletul meu că nu i-am acceptat favorul, dar aş fi fost mulţumit prilejuindu-i satisfacţia că a făcut şi el un bine.

Timpul a trecut destul de uşor, iar în dimineaţa primei zile a Sf. Paşti am fost dus înapoi în secţie.

După câte îmi amintesc, în secţia TBC din Aiud am stat în diverse celule cu următorii bolnavi, între anii 1955 - iulie 1957: dr. I. Zeană din Bucureşti; preot D. Mitoiu din Băceşti-Vaslui; I. Lupu, student din Orăştie; Victor Florea, student din comuna Sâmbăta-Făgăraş; Vasile Alupei, elev din Zemeş-Bacău; Gh. Reus, student din Rădăuţi; Aurel Vişovanu, student din Sighet; Vasile Marcel Popa, student din Neamţ; Gh. Jijie, inginer din Bucureşti; I. Mocanu, profesor din Tele­orman; D. Bumbac, preot din Constanţa; Tănase Iacob, preot din Buzău; D. Cheran, ţăran din Teleorman; Viorel Demian inginer; Al. Georgescu, inginer din Ploieşti; Ion Negru, ceasornicar din Oradea; Octav Popa, muncitor din Sibiu; Şt. Sabo, muncitor din Bucureşti: N. Baciu, ţăran din Dobrogea; Atana-sie Berzescu, teolog din Lugoj; precum şi alţii, dar ale căror nume le-am uitat.

Întrucât numărul bolnavilor de tuberculoză creştea mereu, administraţia s-a văzut obligată să mărească secţia cu vreo câteva celule în plus, având drept urmare provocarea unor perturbări în programul de scoatere la aer a bolnavilor. Pentru a se respecta cât de cât programul de plimbare, curtea interioară unde ne plimbam până atunci a fost despărţită în două printr-un gard de beton, înalt de peste doi metri, putându-se scoate astfel la aer două celule în acelaşi timp, fără ca deţinuţii să se poată vedea între ei, din cauza înălţimii gardului. în acest timp, am aflat că în secţia TBC a fost adus şi Grigore Caraza, nemţean de pe valea Bistriţei. Auzisem numai vorbe frumoase despre el şi doream să-1 cunosc. S-a întâmplat o dată ca celula în care era Grigore Caraza să fie scoasă prima la plimbare şi să fie băgaţi în ţarcul din fundul curţii, iar după aceea să fie scoasă celula în care eram şi eu, fiind trimişi în primul ţarc. Spre norocul nostru, gardianul a fost chemat undeva şi ne-a lăsat să ne continuăm plimbarea singuri. Profitând de absenţa gardianului, am întrebat pe cei din ţarcul alăturat cine sunt. Aflând acest lucru, în câteva clipe s-a hotărât ca cineva să urmărească venirea gardianului, urmând să ne anunţe, iar eu să sar gardul despărţitor pentru a-1 vedea şi cunoaşte pe Grigore Caraza. Cu toată înălţimea sa, gardul nu a constituit un obstacol, deoarece am fost ajutat de cei din jur.

Aşa ne-am cunoscut şi văzut pentru prima oară, fiind necesare doar 2-3 minute pentru a se naşte o prietenie pe care nimic nu a putut-o zdruncina. Dar soarta a fost mai crudă cu Grigore Caraza, care, în urma celor trei procese ce i-au fost făcute, a trebuit să suporte cu demnitate şi fără compromisuri 23 de ani de temniţă, iar apoi să fie obligat să-şi părăsească ţara pentru care şi-a sacrificat întreaga-i tinereţe, ţară pe care a iubit-o şi o iubeşte din tot sufletul şi acum. Azi, când mai poate veni să se reculeagă în faţa mormintelor dragi, să mai simtă mirosul ierbii pe care se juca de mic, sau, şezând pe ultimele pietre rămase din casa în care s-a născut, să mai asculte cântecul păsărilor ce-l trezeau din somnul copilăriei, acestora li se mai adaugă bucuria unei revederi, pe care o simţim şi o trăim împreună.

Pentru a ne trece timpul mai uşor, fiecare căuta să mai înveţe ceva, folosind fundul gamelei drept plăcuţă de scris. Astfel, dr. Zeană preda lecţii de limbă italiană, ing. Viorel Demian, lecţii de engleză sau V.M. Popa, lecţii de matematică. Încă de la începutul anului 1957, s-a observat că unii sunt puşi în libertate înainte de a le expira pedeapsa, aplicându-se „condiţionalul" pentru timpul cât au lucrat în puşcărie. Pentru două zile muncite, se reducea pedeapsa cu o zi. Practic, acest condiţional se aplica după cum evoluau evenimentele internaţionale, iar regimul căuta să scape de balastul pe care îl reprezentau bolnavii din închisori, încercând să scape de o parte din ei prin aplicarea acestui condiţional. Nu exclud să se fi bucurat şi unii sănătoşi de această reducere a pedepsei, dar eu nu am întâlnit aici un astfel de caz.

Dacă, la prima vedere, punerea în libertate a bolnavilor apărea ca o măsură umanitară, în realitate era o acţiune perfidă, prin care autorităţile urmăreau să scape de obligaţiile pe care le aveau faţă de bolnavi, iar în loc să putem merge după eliberare acasă la familiile noastre, sau să fim internaţi în nişte sanatorii, eram trimişi pe tot cuprinsul Bărăganului, în domiciliu obligatoriu, unde fiecare trebuia să se descurce cum va putea, mulţi devenind o povară pentru familii.

Întrucât am lucrat şi eu aproape doi ani, m-am bucurat de acest condiţional. îmi amintesc că, în noaptea dinainte de eliberare, am visat că am plecat din puşcărie, dar înainte de a ajunge în satul meu, mi-au apărut în cale mai multe obstacole. Astfel, atunci când am vrut să trec podul peste râul Cracau, acesta s-a transformat într-o cuşcă de fier, din care am reuşit să scap cu mare greutate; apoi, în continuarea drumului spre casă, mi-au apărut nişte clădiri uriaşe, care-mi barau trecerea, transformând peisajul familiar într-un loc necunoscut. A doua zi, când povesteam sau voiam să povestesc visul, a venit un ofiţer care striga nişte nume. întrebându-1 dacă nu este şi numele meu pe listă, deoarece mi-a expirat pedeapsa, uitându-se încă o dată, mi-a spus să-mi fac bagajul.

În sfârşit venise şi ziua eliberării.

Câtă deosebire însă între ziua eliberării pe care mi-o imaginasem atâţia ani şi realitatea acestei zile. Poate că despărţirea de cei cu care trăisem alături atâta timp şi pe care trebuia să-i las mai departe bolnavi în întunecata celulă sau poate faptul că-mi dădeam seama că această eliberare nu-i decât un transfer dintr-o închisoare mică în una mai mare, au făcut ca evenimentul să-şi piardă din importanţă. Luând deci bagajul ce trebuia predat, deoarece fusese stabilit din timp la cine să rămână lucrurile personale, am părăsit celula ca şi cum aş fi plecat pe o altă secţie, păstrând în suflet imaginea celor pe care îi lăsam în urmă.

După ce mi s-a dat bagajul personal şi am predat hainele de puşcărie, nu-mi mai amintesc cum, dar am aflat că eliberarea noastră nu-i decât o farsă, prin care regimul căuta să scape de obligaţiile ce le avea faţă de noi, transferându-ne într-o altă puşcărie, pe întregul cuprins al Bărăganului şi care se va numi „domiciliu obligatoriu", prescurtat „D.O."

Din cei care ne-am eliberat în acea zi îmi amintesc de preotul Zosim Oancea din Sibiu. Gh. Reus din Rădăuţi, cu care am fost trimis în comuna Bumbăcari, raionul Călmăţui, iar în altă comună au fost trimişi Gh. Şerban, un tânăr care executase trei ani de închisoare şi Tăutu, care era pe punctul de a-şi pierde complet vederea. Luaţi apoi în primire de câţiva miliţieni, am fost însoţiţi până la Brăila, unde vom fi predaţi miliţienilor din comunele unde urma să ne stabilim.

va urma