Interviu cu Liviu Antonesei

Alexandru Petria

„O inteligenţă de excepţie sau o pregătire intelectuală deosebită nu te protejează de la sine de grave perturbări morale, de tulburări de caracter…”
Liviu Antonesei

Alexandru Petria:
 ‑ Liviu Antonesei, eşti un tip hiperactiv. Sau dai impresia doar?

Liviu Antonesei: 
 ‑ Cred că am venit pe lume cu două „păcate”, un exces de energie şi o curiozitate fără margini. Habar nu am dacă unul îl provoacă pe celălalt, dacă provin dintr‑o sursă comună, pe care nu am am reuşit s‑o identific, sau dacă pur şi simplu este vorba o întîlnire întîmplătoare. 
 ‑ Indiferent însă de cauză, de sursă, mi se pare destul de clar că în această zonă şi‑ar putea afla explicaţia hiperactivitatea despre care vorbeşti. Am pus păcate între ghilimele pentru că habar n‑am dacă este vorba despre un dar sau o pedeapsă. Mai ales că nu pare să se potolească. La o vîrstă la care cei mai mulţi s‑au domolit, dacă nu vor fi ajuns deja la senectute, eu tot caut, mînat de curiozitate, şi încă mă agit, bîntuit de o energie care încearcă să se consume…

Alexandru Petria:
 ‑ Puştii de 20 de ani ar putea să te invidieze pentru vitalitate. Mă refer în primul rând la cea creatoare. Şi dacă tot am amintit de vitalitate, de neastâmpăr, oare literatura nu ne rupe din viaţă, nu ne privează de atâtea lucruri minunate, pe care le pierdem ocupându‑ne timpul cu scrisul?

Liviu Antonesei: 
 ‑ Nu, nu e nevoie să mă invidieze! Pe de o parte, nu e chiar uşor să controlezi ebuliţia asta – mi‑au trebuit peste 25 de ani de antrenament şi descoperirea înţelepţilor tibetani pentru a pune o oarecare ordine! Pe de altă parte, pot fi obţinute rezultate excelente, poate chiar mai bune!, şi cu mai puţină energie la dispoziţie dacă o persoană ştie să utilizeze un anume principiu al economiei. Şi nu, nu cred că literatura ne rupe de viaţă, nici că e pierdere de vreme, literatura, pentru cei ca noi, este o parte a vieţii, una importantă. Asta, ca un fel de răspuns mai filosofic! Am şi unul mai terestru. Oricît de importantă este literatura, oricît de mult aş iubi‑o, eu nu scriu totuşi mereu, fără răgaz. Sînt luni, chiar ani în care nu scriu nici o poezie, pentru ca dintr‑o dată să scriu un ciclu în cîteva zile. În ce priveşte poezia şi proza, nu scriu premeditat, ci cînd „îmi vine”, cînd „mă apucă”, deci mă bîntuie o imagine, o metaforă, o poveste. O povestire medie o scriu într‑o zi, pentru că e cumva scrisă în linii mari în cap, fără a exclude surprizele ce pot surveni în timpul scrisului. Una mai lungă în două‑trei zile. Dacă în intervalul acesta „nu iese”, nici nu va ieşi, aşa că o las şi aştept alta. Deci, între reprizele de scris, am largi zone de viaţă, uneori, chiar frenetică!

Alexandru Petria:
 ‑ Ai putea trăi fără scris?

Liviu Antonesei: 
 ‑ Habar n‑am, că asta încă nu mi s‑a întîmplat, dacă mă gîndesc că bunica dinspre tată m‑a învăţat să scriu şi să citesc pe la 5 ani, iar în clasa a III‑a scriam primele „romane” cu nemţi şi partizani, că rulau celebrele filme tematice sovietice, apoi şi cu cow‑boys, pentru că ne‑a adus „mica liberalizare” western‑urile înapoi! Nu, chiar nu‑mi dau seama. Iar dacă aş putea, cred că ar fi mare păcat, ca să parafrazez un banc cu Radio Erevan de pe vremuri! Bancul era nostim: se poate construi socialismul în SUA? Da, se poate, dar ar fi mare păcat!

Alexandru Petria:
 ‑ Dacă ar trebui sa alegi între o femeie superbă şi literatură...?

Liviu Antonesei: 
 ‑ Hopa! Aici m‑ai băgat într‑o imensă dificultate. Am mai fost de două ori în asemenea situaţii, însă în plan politic şi cumva inverse celei evocate de tine, în 2000, cînd am crezut că trebuie neapărat să aleg între unul cu mîinile pline de sînge şi altul cu gura plină de rahat, deşi nu era alegerea mea, şi în 2004, cînd l‑am ales pe unul care nu‑mi plăcea, pentru că adversarul îmi displăcea deja şi mai mult. 
 ‑ Situaţiile de felul acesta le‑am rezolvat însă, neavînd ce vota, nu mai merg la vot. E absurd să votez mereu răul cel mai mic, iar acesta să se dovedească imens. Alegerea propusă însă de tine este cam fără ieşire, cel puţin pînă nu mai îmbătrînesc puţin şi dispare alternativa! Dacă aş fi „înţelept”, aş spune că aleg femeia, care nu poate rămîne superbă o eternitate şi cînd nu mai e aşa, revin la literatură. Din păcate, nu cred că sunt atît de înţelept, aşa că m‑aş lăsa în seama impulsului, nu putem planifica totul! Sigur că mi‑ar conveni mai mult să nu fiu supus unei asemenea alegeri radicale, să împac cumva şi capra, şi varza, ba chiar şi lupul…

Alexandru Petria:
 ‑ Bun. Să zic altfel. Ai o femeie frumoasă şi din literatură nu prea câştigi bani. Femeia vrea parfumuri, rochii şi altele. Cum procedezi? Nu este o dovadă de egoism că nu te apuci de‑o ocupaţie mai lucrativă?

Liviu Antonesei: 
 ‑ Credeam că vrei să‑mi complici situaţia, dar de fapt mi‑ai făcut lucrurile mai simple! Nu am avut niciodată o relaţie cu o femeie cu care să nu mă aflu într‑o relaţie de dragoste reciprocă, sau fără să fim bîntuiţi amîndoi de un feeling. Sigur că mi‑a plăcut mereu să am grijă de femeile care m‑au însoţit în viaţa asta, pe cît mi‑a fost posibil, chiar să le răsfăţ. Nu cred că vreuna s‑ar putea plînge, însă n‑am fost în situaţia să renunţ la literatură, pentru că nu literatura mi‑a oferit resursele necesare, ci activităţile colterale, Universitatea, articolele de ziar, emisiunile de radio şi televiziune, conferinţele, lecturile publice etc. Slavă Cerului, mai ales în tranziţia asta complicată, am reuşit să mă descurc fără să fiu nevoit să fac altceva, care să nu‑mi placă sau să‑mi placă mai puţin decît cele pe care le fac. Aş putea spune că sînt un „profitor” al tranziţiei, unul care munceşte mult, dar măcar în domenii care‑i sînt la îndemînă.

Alexandru Petria:
 ‑ Dacă am atins subiectul condiţiei scriitorului… Ce s‑ar putea face pentru îmbunătăţirea ei? Aş vrea idei, nu lamentaţii.

Liviu Antonesei: 
 ‑ De lamentat, nu mă lamentez, pentru că nu mi‑am propus să fac avere din literatură. Sînt, mai degrabă, bucuros că nu trebuie să‑mi public cărţile pe banii mei, că editurile, destule, încă îşi asumă riscul de a‑mi publica volumele pe banii lor sau pe bani atraşi de ele din diverse surse de finanţare. În rest, profesia pe care mi‑am ales‑o şi diversele activităţi colaterale, deja amintite, deşi îmi asigură cele necesare unui trai decent, nu‑mi epuizează tot timpul, aşa că îmi rămîne şi pentru scris. Poate contează şi faptul că, atunci cînd am nimerit pe subiect, scriu destul de repede.
 ‑ Uneori, mă simt cumva complexat, cînd citesc cum suferă unii colegi în faţa paginii albe. Eu nu sufăr. Dacă merge, merge, dacă nu, sper că va merge data viitoare.
 ‑ Şi, măcar uneori, am noroc. Mai pe scurt, vreau sa spun că pentru mine scrisul e şi o plăcere. Asta nu înseamnă că nu s‑ar putea face cîte ceva şi pentru ameliorarea condiţiei scritorului. Mă gîndesc că o bună lege a sponsorizării, după model anglo‑saxon să spunem, nu doar că i‑ar încuraja pe scriitori şi artişti în general, dar ar face inutile instituţii precum Ministerul Culturii – şi aşa e aberant că, într‑o societate modernă, laică, există un Departament al Cultelor! –, iar aşa numitele uniuni de creaţie n‑ar mai fi un fel de sindicate, ci nişte cluburi ale creatorilor. În aceste condiţii, premiile oferite periodic de ele chiar ar putea consacra valoarea, n‑ar mai funcţiona ca un fel de ajutoare sociale. Chiar în actuala stare economică – nu mai vorbesc în condiţii de relansare –, o asemenea lege ar putea face şi din drepturile de autor ceva motivant, am putea ieşi din ruşinea actuală, cînd nivelul lor nu mai este nici măcar cel din ultimul deceniu, de criză finală,
a regimului comunist. De cele mai multe ori, nici nu iau drepturile de autor, solicit în locul lor suplimentarea numărului exemplarelor de autor, să mai ajungă cărţile mele şi la cititori prieteni mai săraci decît mine sau departe de punctele de difuzare. Asta îmi trece prin cap acum.
 ‑ Şi un avertisment pentru tinerii aspiranţi la literatură – în momentul de faţă, nu se poate trăi decent exclusiv din scris, nici măcar dacă eşti autor de best‑seller‑uri!
 ‑ Aici, vreau să spun, dar nici aiurea nu mulţi autori main stream pot trăi exclusiv din scris. Decît dacă iau un mare premiu internaţional, Nobel, Cervantes…

Alexandru Petria:
 ‑ De ce crezi că şi‑a pierdut prestigiul scriitorul în societate?

Liviu Antonesei: 
 ‑ Este greu să ne oprim la o singură cauză! Oricum, în vremea comunismului poziţia de scriitor era una suprareprezentată. Cultura noastră, care începuse să fie poli‑centrată în interbelic, a redevenit una literaro‑centrată.
 ‑ În absenţa ştiinţelor antropologice autentice, scriitorul ţinea loc şi de istoric, şi de sociolog, şi de psiholog sau antropolog, şi de – vorba lui Dinescu – moaşă comunală.
 ‑ Pe deasupra, în absenţa altor oferte de petrecere a timpului liber, lectura era o preocupare pentru mai mulţi oameni decît într‑o societate liberă şi dezvoltată. Cum cărţile bune nu erau atît de multe pe cît putem găsi astăzi, cum multe dintre ele se dădeau de sub tejghea, la pachet sau chiar „pe liste”, scriitorul ajunsese să fie înconjurat de un fel de aură, nu neapărat nemeritată, dar produsă de o mulţime de motive nu doar literare. Însă degradarea imaginii scriitorului a început încă de pe atunci, prin acţiunile aşa‑numitului „grup protocronist”, care a atacat scriitorii ce încercau să menţină creaţiei literare măcar un grad minim de libertate şi autonomie. Grav este că, după 1990, nu s‑a putut produce o despărţire a apelor de uscat, nu s‑a putut accede la ierarhie valorică reală, depăşind cele două ierarhii de dinainte de 1990, una „oficială”, a partidului şi protocronilor, alta „oficioasă”, a partidei estetice, ambele artificiale, chiar dacă a doua mai apropiată de una reală. Atacurile împotriva disidenţilor şi a scriitorilor cît de cît nepătaţi, care s‑au asociat în mare parte opoziţiei civice, sosite din partea scriitorilor‑activişti şi a protocronilor regrupaţi în publicaţiile feseniste şi în fiţuici precum „România Mare”, la începutul anilor 90, au mărit şi ele confuzia. Mai ales că totul se petrecea pe fondul unei explozii jurnalistice şi editoriale mai puternică poate şi decît cea din perioada interbelică. Dacă adăugăm oferta mereu în expansiune sosită dinspre televiziune, mediile electronice, diferitele forme ale artei spectacolului, explicaţia scăderii rolului – şi a prestigiului – scriitorului – devine ceva mai completă.

Alexandru Petria:
 ‑ Nu crezi că e şi vina scriitorilor? Mulţi nu s‑au purtat demn, făcând plecăciuni exagerate pe lângă potentaţii din economie şi politică. Vorba americanilor, „urmăreşte banii”...

Liviu Antonesei: 
 ‑ Cum să nu fie?! În primul rînd, pentru ca o ierarhie corectă era treaba lor, a breslei, nu trebuia să le‑o mai facă partidul sau Secu! Şi, da, e adevărată şi constatarea ta că destui i‑au tot luat cu mătănii pe potentaţii zilei. 
 ‑ Este ceea ce constat şi eu, nu doar pentru scriitori, ci pentru intelectualii publici în general, într‑un serial în curs pe blogul meu. Se spune că fiecare pasăre pre limba ei cîntă, dar tot aşa şi piere. Din păcate, opinia publică nu ţine mereu cont de faptul că responsabilitatea este întotdeauna individuală, personală şi, plecînd de la gesturile nedemne ale unora, tinde să eticheteze întreagă breaslă. Din acest motiv ar fi fost necesar să‑şi fi făcut din proprie iniţiativă curăţenie în ogradă, să scoată cadavrele din dulap…

Alexandru Petria:
 ‑ Da, numai că morţii tineri, ca în Kundera parcă, tind să înlocuiască morţii bătrâni. Asta despre cadavrele din dulap. Întâmplările de la ICR, sub fosta conducere, intră în această categorie, temenele contra saci de bani.

Liviu Antonesei: 
 ‑ Păi, valoarea n‑aşteaptă numărul anilor!, ca să citez un clasic al literaturii lumii. Totuşi, în cazul citat n‑ar fi vorba despre oameni chiar aşa de tineri, asta dacă nu cumva îi socoteşti pe cei de vîrsta noastră şi mai mari decît noi ca fiind tineri! Am descoperit însă că o mare parte din junii intelectuali, nu neapărat scriitori, înregimentaţi politic în tabără prezidenţială, inventatori de fundaţii „creştin democrate” şi de „forţe civice” au în comun bursele NEC, instituţia creată şi diriguită de dl Pleşu!

Alexandru Petria:
 ‑ E multă ticăloşie aici...

Liviu Antonesei: 
 ‑ Dumnezeu cu mila, dragul bunicului! Din păcate, oamenii nu sînt neapătat nişte îngeri, dar nu sînt nici draci, ci un amestec, foarte variabil, de calităţi şi defecte.
 ‑ Iar, de pildă, o inteligenţă de excepţie sau o pregătire intelectuală deosebită nu te protejează de la sine de grave perturbări morale, de tulburări de caracter…

Alexandru Petria:
 ‑ Nu mai reuşesc să‑i citesc pe scriitorii care se uită în altă parte când semenii lor suferă, exasperat de ce se întâmplă în ţară. Tu?

Liviu Antonesei: 
 ‑ Ar trebui, probabil, să separăm opera de autor dar, mărturisesc, nici mie nu‑mi vine uşor să fac asta, aşa că ticăloşiile unor autori, abulia socială a altora, auto‑centrarea excesivă a multora dintre ei îmi afecetează şi mie disponibilitatea de lectură. Probabil, acest efect nu se manifestă la toţi cititorii, unii fiind exclusiv dedicaţii valorii estetice a operelor, dar nu e cazul meu. De bună seamă, dacă autorii cu pricina vor reuşi să reziste timpului, viitorul îi va exonera… Dar, pînă atunci, mai este, iar eu sînt un cititor de acum, nu din viitor.

Alexandru Petria:
 ‑ Ce părere ai despre literatura română care se scrie acum? Raportată la cea interbelică. Ovidiu Pecican spunea într‑un interviu care o să apară în numărul următor al Literatorului că literatura de azi o depăşeşte valoric.

Liviu Antonesei: 
 ‑ Nu ştiu dacă deja depăşeşte momentul interbelic, ca medie poate da, dar nu ştiu dacă avem şi vîrfurile de atunci, dar e singurul moment din literatura noastră comparabil cu cel interbelic. De altfel, pentru un interviu acordat lui Cornel Mihai Ungureanu şi www. pravaliaculturala.ro , am extras drept titlu formula „Cred că trăim unul din cele mai faste momente ale literaturii noastre”. E adevărat, epoca interbelică este deja închisă, pe cînd a noastră e în mers. Este posibil, prin urmare, să înregistrăm şi vîrfuri comparabile. Oricum, e primul moment de atunci cînd a început să se reinstaleze nu doar un pluralism ideologic, inclusiv în ce priveşte ideologiile culturale, dar şi poli‑centrismul pe care îl semnalam din interbelic. Nu doar că, în literatură, a reapărut masiv proza şi chiar teatrul, dar asistăm la o explozie care a produs un întreg nou val în arta filmului, nu doar cîţiva regizori valoroşi izolaţi, iar ştiinţele antropologice s‑ar putea să fi ajuns deja la un nivel superior celui din epoca de referinţă. Cred că sîntem pe o cale bună şi aceasta n‑a putut fi blocată nici măcar de actuala criză.

Alexandru Petria:
 ‑ Cum l‑ar situa criticul Liviu Antonesei pe poetul si prozatorul Liviu Antonesei în contextul acestei perioade efervescente?

Liviu Antonesei: 
 ‑ Nu e uşor să te autoevaluezi! Nu poţi scăpa de propria subiectivitate. Cu maximul efort de obiectivare de care aş putea fi în stare, aş spune că sînt un poet care merită citit, după ce a parcurs cam trei vîrste lirice, ultima fiind cea inaugurată cu primele „poveşti filosofice cretane”, deci poemele insulare. Şi un prozator promiţător în volumele de povestiri, dar care ar trebui să treacă şi proba, mai dificilă, a romanului. Să sperăm că voi avea destul timp la dispoziţie pentru asta. Dacă nu, nu!

Alexandru Petria:
 ‑ Ultima întrebare ‑ ce pregăteşti editorial?

Liviu Antonesei: 
 ‑ Am publicat anul acesta două cărţi, una de povestiri la Polirom, alta de poezii noi la Herg Benet. N‑aş avea vreo grabă cu publicatul, deşi ar mai fi la îndemînă un volum de poezii inedite, un fel de „jurnal liric cretan”, poeziile care n‑au intrat în volumul de anul acesta, la care s‑ar adăuga ultimele poeme din Azore, scrise în iulie trecut. Însă, dacă aş găsi o editură care să‑l poată scoate în condiţii editoriale deosebite, anul viitor, cînd voi împlini, dacă ajung desigur, 60 de ani, mi‑ar plăcea să ies cu un volum antologic consistent, o selecţie din ceea ce am publicat pînă acum în poezie. Dar mai bucuros aş fi dacă aş reuşi să mă apuc măcar de unul din cele cîteva romane la care mă gîndesc, mai ales că unele stau acolo, în rezervă, de cîteva zeci de ani!


Alexandru Petria


„O inteligenţă de excepţie sau o pregătire intelectuală deosebită nu te protejează de la sine de grave perturbări morale, de tulburări de caracter…”
Liviu Antonesei



Alexandru Petria:
 ‑ Liviu Antonesei, eşti un tip hiperactiv. Sau dai impresia doar?

Liviu Antonesei: 
 ‑ Cred că am venit pe lume cu două „păcate”, un exces de energie şi o curiozitate fără margini. Habar nu am dacă unul îl provoacă pe celălalt, dacă provin dintr‑o sursă comună, pe care nu am am reuşit s‑o identific, sau dacă pur şi simplu este vorba o întîlnire întîmplătoare. 
 ‑ Indiferent însă de cauză, de sursă, mi se pare destul de clar că în această zonă şi‑ar putea afla explicaţia hiperactivitatea despre care vorbeşti. Am pus păcate între ghilimele pentru că habar n‑am dacă este vorba despre un dar sau o pedeapsă. Mai ales că nu pare să se potolească. La o vîrstă la care cei mai mulţi s‑au domolit, dacă nu vor fi ajuns deja la senectute, eu tot caut, mînat de curiozitate, şi încă mă agit, bîntuit de o energie care încearcă să se consume…

Alexandru Petria:
 ‑ Puştii de 20 de ani ar putea să te invidieze pentru vitalitate. Mă refer în primul rând la cea creatoare. Şi dacă tot am amintit de vitalitate, de neastâmpăr, oare literatura nu ne rupe din viaţă, nu ne privează de atâtea lucruri minunate, pe care le pierdem ocupându‑ne timpul cu scrisul?

Liviu Antonesei: 
 ‑ Nu, nu e nevoie să mă invidieze! Pe de o parte, nu e chiar uşor să controlezi ebuliţia asta – mi‑au trebuit peste 25 de ani de antrenament şi descoperirea înţelepţilor tibetani pentru a pune o oarecare ordine! Pe de altă parte, pot fi obţinute rezultate excelente, poate chiar mai bune!, şi cu mai puţină energie la dispoziţie dacă o persoană ştie să utilizeze un anume principiu al economiei. Şi nu, nu cred că literatura ne rupe de viaţă, nici că e pierdere de vreme, literatura, pentru cei ca noi, este o parte a vieţii, una importantă. Asta, ca un fel de răspuns mai filosofic! Am şi unul mai terestru. Oricît de importantă este literatura, oricît de mult aş iubi‑o, eu nu scriu totuşi mereu, fără răgaz. Sînt luni, chiar ani în care nu scriu nici o poezie, pentru ca dintr‑o dată să scriu un ciclu în cîteva zile. În ce priveşte poezia şi proza, nu scriu premeditat, ci cînd „îmi vine”, cînd „mă apucă”, deci mă bîntuie o imagine, o metaforă, o poveste. O povestire medie o scriu într‑o zi, pentru că e cumva scrisă în linii mari în cap, fără a exclude surprizele ce pot surveni în timpul scrisului. Una mai lungă în două‑trei zile. Dacă în intervalul acesta „nu iese”, nici nu va ieşi, aşa că o las şi aştept alta. Deci, între reprizele de scris, am largi zone de viaţă, uneori, chiar frenetică!

Alexandru Petria:
 ‑ Ai putea trăi fără scris?

Liviu Antonesei: 
 ‑ Habar n‑am, că asta încă nu mi s‑a întîmplat, dacă mă gîndesc că bunica dinspre tată m‑a învăţat să scriu şi să citesc pe la 5 ani, iar în clasa a III‑a scriam primele „romane” cu nemţi şi partizani, că rulau celebrele filme tematice sovietice, apoi şi cu cow‑boys, pentru că ne‑a adus „mica liberalizare” western‑urile înapoi! Nu, chiar nu‑mi dau seama. Iar dacă aş putea, cred că ar fi mare păcat, ca să parafrazez un banc cu Radio Erevan de pe vremuri! Bancul era nostim: se poate construi socialismul în SUA? Da, se poate, dar ar fi mare păcat!

Alexandru Petria:
 ‑ Dacă ar trebui sa alegi între o femeie superbă şi literatură...?

Liviu Antonesei: 
 ‑ Hopa! Aici m‑ai băgat într‑o imensă dificultate. Am mai fost de două ori în asemenea situaţii, însă în plan politic şi cumva inverse celei evocate de tine, în 2000, cînd am crezut că trebuie neapărat să aleg între unul cu mîinile pline de sînge şi altul cu gura plină de rahat, deşi nu era alegerea mea, şi în 2004, cînd l‑am ales pe unul care nu‑mi plăcea, pentru că adversarul îmi displăcea deja şi mai mult. 
 ‑ Situaţiile de felul acesta le‑am rezolvat însă, neavînd ce vota, nu mai merg la vot. E absurd să votez mereu răul cel mai mic, iar acesta să se dovedească imens. Alegerea propusă însă de tine este cam fără ieşire, cel puţin pînă nu mai îmbătrînesc puţin şi dispare alternativa! Dacă aş fi „înţelept”, aş spune că aleg femeia, care nu poate rămîne superbă o eternitate şi cînd nu mai e aşa, revin la literatură. Din păcate, nu cred că sunt atît de înţelept, aşa că m‑aş lăsa în seama impulsului, nu putem planifica totul! Sigur că mi‑ar conveni mai mult să nu fiu supus unei asemenea alegeri radicale, să împac cumva şi capra, şi varza, ba chiar şi lupul…

Alexandru Petria:
 ‑ Bun. Să zic altfel. Ai o femeie frumoasă şi din literatură nu prea câştigi bani. Femeia vrea parfumuri, rochii şi altele. Cum procedezi? Nu este o dovadă de egoism că nu te apuci de‑o ocupaţie mai lucrativă?

Liviu Antonesei: 
 ‑ Credeam că vrei să‑mi complici situaţia, dar de fapt mi‑ai făcut lucrurile mai simple! Nu am avut niciodată o relaţie cu o femeie cu care să nu mă aflu într‑o relaţie de dragoste reciprocă, sau fără să fim bîntuiţi amîndoi de un feeling. Sigur că mi‑a plăcut mereu să am grijă de femeile care m‑au însoţit în viaţa asta, pe cît mi‑a fost posibil, chiar să le răsfăţ. Nu cred că vreuna s‑ar putea plînge, însă n‑am fost în situaţia să renunţ la literatură, pentru că nu literatura mi‑a oferit resursele necesare, ci activităţile colterale, Universitatea, articolele de ziar, emisiunile de radio şi televiziune, conferinţele, lecturile publice etc. Slavă Cerului, mai ales în tranziţia asta complicată, am reuşit să mă descurc fără să fiu nevoit să fac altceva, care să nu‑mi placă sau să‑mi placă mai puţin decît cele pe care le fac. Aş putea spune că sînt un „profitor” al tranziţiei, unul care munceşte mult, dar măcar în domenii care‑i sînt la îndemînă.

Alexandru Petria:
 ‑ Dacă am atins subiectul condiţiei scriitorului… Ce s‑ar putea face pentru îmbunătăţirea ei? Aş vrea idei, nu lamentaţii.

Liviu Antonesei: 
 ‑ De lamentat, nu mă lamentez, pentru că nu mi‑am propus să fac avere din literatură. Sînt, mai degrabă, bucuros că nu trebuie să‑mi public cărţile pe banii mei, că editurile, destule, încă îşi asumă riscul de a‑mi publica volumele pe banii lor sau pe bani atraşi de ele din diverse surse de finanţare. În rest, profesia pe care mi‑am ales‑o şi diversele activităţi colaterale, deja amintite, deşi îmi asigură cele necesare unui trai decent, nu‑mi epuizează tot timpul, aşa că îmi rămîne şi pentru scris. Poate contează şi faptul că, atunci cînd am nimerit pe subiect, scriu destul de repede.
 ‑ Uneori, mă simt cumva complexat, cînd citesc cum suferă unii colegi în faţa paginii albe. Eu nu sufăr. Dacă merge, merge, dacă nu, sper că va merge data viitoare.
 ‑ Şi, măcar uneori, am noroc. Mai pe scurt, vreau sa spun că pentru mine scrisul e şi o plăcere. Asta nu înseamnă că nu s‑ar putea face cîte ceva şi pentru ameliorarea condiţiei scritorului. Mă gîndesc că o bună lege a sponsorizării, după model anglo‑saxon să spunem, nu doar că i‑ar încuraja pe scriitori şi artişti în general, dar ar face inutile instituţii precum Ministerul Culturii – şi aşa e aberant că, într‑o societate modernă, laică, există un Departament al Cultelor! –, iar aşa numitele uniuni de creaţie n‑ar mai fi un fel de sindicate, ci nişte cluburi ale creatorilor. În aceste condiţii, premiile oferite periodic de ele chiar ar putea consacra valoarea, n‑ar mai funcţiona ca un fel de ajutoare sociale. Chiar în actuala stare economică – nu mai vorbesc în condiţii de relansare –, o asemenea lege ar putea face şi din drepturile de autor ceva motivant, am putea ieşi din ruşinea actuală, cînd nivelul lor nu mai este nici măcar cel din ultimul deceniu, de criză finală,
a regimului comunist. De cele mai multe ori, nici nu iau drepturile de autor, solicit în locul lor suplimentarea numărului exemplarelor de autor, să mai ajungă cărţile mele şi la cititori prieteni mai săraci decît mine sau departe de punctele de difuzare. Asta îmi trece prin cap acum.
 ‑ Şi un avertisment pentru tinerii aspiranţi la literatură – în momentul de faţă, nu se poate trăi decent exclusiv din scris, nici măcar dacă eşti autor de best‑seller‑uri!
 ‑ Aici, vreau să spun, dar nici aiurea nu mulţi autori main stream pot trăi exclusiv din scris. Decît dacă iau un mare premiu internaţional, Nobel, Cervantes…

Alexandru Petria:
 ‑ De ce crezi că şi‑a pierdut prestigiul scriitorul în societate?

Liviu Antonesei: 
 ‑ Este greu să ne oprim la o singură cauză! Oricum, în vremea comunismului poziţia de scriitor era una suprareprezentată. Cultura noastră, care începuse să fie poli‑centrată în interbelic, a redevenit una literaro‑centrată.
 ‑ În absenţa ştiinţelor antropologice autentice, scriitorul ţinea loc şi de istoric, şi de sociolog, şi de psiholog sau antropolog, şi de – vorba lui Dinescu – moaşă comunală.
 ‑ Pe deasupra, în absenţa altor oferte de petrecere a timpului liber, lectura era o preocupare pentru mai mulţi oameni decît într‑o societate liberă şi dezvoltată. Cum cărţile bune nu erau atît de multe pe cît putem găsi astăzi, cum multe dintre ele se dădeau de sub tejghea, la pachet sau chiar „pe liste”, scriitorul ajunsese să fie înconjurat de un fel de aură, nu neapărat nemeritată, dar produsă de o mulţime de motive nu doar literare. Însă degradarea imaginii scriitorului a început încă de pe atunci, prin acţiunile aşa‑numitului „grup protocronist”, care a atacat scriitorii ce încercau să menţină creaţiei literare măcar un grad minim de libertate şi autonomie. Grav este că, după 1990, nu s‑a putut produce o despărţire a apelor de uscat, nu s‑a putut accede la ierarhie valorică reală, depăşind cele două ierarhii de dinainte de 1990, una „oficială”, a partidului şi protocronilor, alta „oficioasă”, a partidei estetice, ambele artificiale, chiar dacă a doua mai apropiată de una reală. Atacurile împotriva disidenţilor şi a scriitorilor cît de cît nepătaţi, care s‑au asociat în mare parte opoziţiei civice, sosite din partea scriitorilor‑activişti şi a protocronilor regrupaţi în publicaţiile feseniste şi în fiţuici precum „România Mare”, la începutul anilor 90, au mărit şi ele confuzia. Mai ales că totul se petrecea pe fondul unei explozii jurnalistice şi editoriale mai puternică poate şi decît cea din perioada interbelică. Dacă adăugăm oferta mereu în expansiune sosită dinspre televiziune, mediile electronice, diferitele forme ale artei spectacolului, explicaţia scăderii rolului – şi a prestigiului – scriitorului – devine ceva mai completă.

Alexandru Petria:
 ‑ Nu crezi că e şi vina scriitorilor? Mulţi nu s‑au purtat demn, făcând plecăciuni exagerate pe lângă potentaţii din economie şi politică. Vorba americanilor, „urmăreşte banii”...

Liviu Antonesei: 
 ‑ Cum să nu fie?! În primul rînd, pentru ca o ierarhie corectă era treaba lor, a breslei, nu trebuia să le‑o mai facă partidul sau Secu! Şi, da, e adevărată şi constatarea ta că destui i‑au tot luat cu mătănii pe potentaţii zilei. 
 ‑ Este ceea ce constat şi eu, nu doar pentru scriitori, ci pentru intelectualii publici în general, într‑un serial în curs pe blogul meu. Se spune că fiecare pasăre pre limba ei cîntă, dar tot aşa şi piere. Din păcate, opinia publică nu ţine mereu cont de faptul că responsabilitatea este întotdeauna individuală, personală şi, plecînd de la gesturile nedemne ale unora, tinde să eticheteze întreagă breaslă. Din acest motiv ar fi fost necesar să‑şi fi făcut din proprie iniţiativă curăţenie în ogradă, să scoată cadavrele din dulap…

Alexandru Petria:
 ‑ Da, numai că morţii tineri, ca în Kundera parcă, tind să înlocuiască morţii bătrâni. Asta despre cadavrele din dulap. Întâmplările de la ICR, sub fosta conducere, intră în această categorie, temenele contra saci de bani.

Liviu Antonesei: 
 ‑ Păi, valoarea n‑aşteaptă numărul anilor!, ca să citez un clasic al literaturii lumii. Totuşi, în cazul citat n‑ar fi vorba despre oameni chiar aşa de tineri, asta dacă nu cumva îi socoteşti pe cei de vîrsta noastră şi mai mari decît noi ca fiind tineri! Am descoperit însă că o mare parte din junii intelectuali, nu neapărat scriitori, înregimentaţi politic în tabără prezidenţială, inventatori de fundaţii „creştin democrate” şi de „forţe civice” au în comun bursele NEC, instituţia creată şi diriguită de dl Pleşu!

Alexandru Petria:
 ‑ E multă ticăloşie aici...

Liviu Antonesei: 
 ‑ Dumnezeu cu mila, dragul bunicului! Din păcate, oamenii nu sînt neapătat nişte îngeri, dar nu sînt nici draci, ci un amestec, foarte variabil, de calităţi şi defecte.
 ‑ Iar, de pildă, o inteligenţă de excepţie sau o pregătire intelectuală deosebită nu te protejează de la sine de grave perturbări morale, de tulburări de caracter…

Alexandru Petria:
 ‑ Nu mai reuşesc să‑i citesc pe scriitorii care se uită în altă parte când semenii lor suferă, exasperat de ce se întâmplă în ţară. Tu?

Liviu Antonesei: 
 ‑ Ar trebui, probabil, să separăm opera de autor dar, mărturisesc, nici mie nu‑mi vine uşor să fac asta, aşa că ticăloşiile unor autori, abulia socială a altora, auto‑centrarea excesivă a multora dintre ei îmi afecetează şi mie disponibilitatea de lectură. Probabil, acest efect nu se manifestă la toţi cititorii, unii fiind exclusiv dedicaţii valorii estetice a operelor, dar nu e cazul meu. De bună seamă, dacă autorii cu pricina vor reuşi să reziste timpului, viitorul îi va exonera… Dar, pînă atunci, mai este, iar eu sînt un cititor de acum, nu din viitor.

Alexandru Petria:
 ‑ Ce părere ai despre literatura română care se scrie acum? Raportată la cea interbelică. Ovidiu Pecican spunea într‑un interviu care o să apară în numărul următor al Literatorului că literatura de azi o depăşeşte valoric.

Liviu Antonesei: 
 ‑ Nu ştiu dacă deja depăşeşte momentul interbelic, ca medie poate da, dar nu ştiu dacă avem şi vîrfurile de atunci, dar e singurul moment din literatura noastră comparabil cu cel interbelic. De altfel, pentru un interviu acordat lui Cornel Mihai Ungureanu şi www. pravaliaculturala.ro , am extras drept titlu formula „Cred că trăim unul din cele mai faste momente ale literaturii noastre”. E adevărat, epoca interbelică este deja închisă, pe cînd a noastră e în mers. Este posibil, prin urmare, să înregistrăm şi vîrfuri comparabile. Oricum, e primul moment de atunci cînd a început să se reinstaleze nu doar un pluralism ideologic, inclusiv în ce priveşte ideologiile culturale, dar şi poli‑centrismul pe care îl semnalam din interbelic. Nu doar că, în literatură, a reapărut masiv proza şi chiar teatrul, dar asistăm la o explozie care a produs un întreg nou val în arta filmului, nu doar cîţiva regizori valoroşi izolaţi, iar ştiinţele antropologice s‑ar putea să fi ajuns deja la un nivel superior celui din epoca de referinţă. Cred că sîntem pe o cale bună şi aceasta n‑a putut fi blocată nici măcar de actuala criză.

Alexandru Petria:
 ‑ Cum l‑ar situa criticul Liviu Antonesei pe poetul si prozatorul Liviu Antonesei în contextul acestei perioade efervescente?

Liviu Antonesei: 
 ‑ Nu e uşor să te autoevaluezi! Nu poţi scăpa de propria subiectivitate. Cu maximul efort de obiectivare de care aş putea fi în stare, aş spune că sînt un poet care merită citit, după ce a parcurs cam trei vîrste lirice, ultima fiind cea inaugurată cu primele „poveşti filosofice cretane”, deci poemele insulare. Şi un prozator promiţător în volumele de povestiri, dar care ar trebui să treacă şi proba, mai dificilă, a romanului. Să sperăm că voi avea destul timp la dispoziţie pentru asta. Dacă nu, nu!

Alexandru Petria:
 ‑ Ultima întrebare ‑ ce pregăteşti editorial?

Liviu Antonesei: 
 ‑ Am publicat anul acesta două cărţi, una de povestiri la Polirom, alta de poezii noi la Herg Benet. N‑aş avea vreo grabă cu publicatul, deşi ar mai fi la îndemînă un volum de poezii inedite, un fel de „jurnal liric cretan”, poeziile care n‑au intrat în volumul de anul acesta, la care s‑ar adăuga ultimele poeme din Azore, scrise în iulie trecut. Însă, dacă aş găsi o editură care să‑l poată scoate în condiţii editoriale deosebite, anul viitor, cînd voi împlini, dacă ajung desigur, 60 de ani, mi‑ar plăcea să ies cu un volum antologic consistent, o selecţie din ceea ce am publicat pînă acum în poezie. Dar mai bucuros aş fi dacă aş reuşi să mă apuc măcar de unul din cele cîteva romane la care mă gîndesc, mai ales că unele stau acolo, în rezervă, de cîteva zeci de ani!

Greşeală, vină, justiţie

Andrei PLEŞU

Am citit de curînd, pe blogul Adevărul, un interviu al Cristinei Hermeziu cu academicianul Basarab Nicolescu, despre „cazul Vintilă Horia”. Prilej să reflectez din nou la consecinţele legii 217 din 2015. Inutil să spun – am mai spus-o – că socotesc Holocaustul o crimă dezgustătoare, şi că Legiunea autohtonă este, paradoxal, din punctul meu de vedere, cea mai necreştinească şi neromânească însăilare politică antebelică.

Ucigaşul sinucigaş e, mai curînd, o figură a fundamentalismului musulman, iar adoraţia morţii e tot ce poate fi mai străin de psihologia mioritică… De necontestat mi se pare şi principiul că orice crimă trebuie pedepsită. De asemenea, că iniţiatorii oricărei ideologii xenofobe trebuie cunoscuţi ca atare de public, fără eschive relativizante, fără exces de „înţelegere” conjuncturală, fără ascunderea adevărului. Asasinatul se plăteşte, fanatismul se plăteşte, prostia se plăteşte. A transforma apartenenţa unui evreu la etnia sa intr-o culpă e la fel de stupid cu a transforma apartenenţa unui român la etnia sa într-un motiv de mîndrie. Nici unul, nici celălalt n-au ales să fie ceea ce sînt şi, prin urmare, nu pot fi judecaţi în termeni de „vină” sau „merit”. Tenacitatea şi radicalitatea iniţiatorilor legii 217 se întoarce însă, inevitabil, împotriva ei înseşi, stîrnind frustrări culturale legitime, confuzii de valori şi principii, iritări autohtoniste divagatorii.
Îmi îngădui să trimit cititorul la comentariile mele pe această temă, apărute pe data de 3 august 2015, sub titlul „O dezbatere blocată”. Rîndurile de mai jos îşi propun să adauge cîteva precizări şi sugestii.


1. De vreme ce a fost nevoie de „instituţionalizarea” problemei, de legiferare la nivel guvernamental şi parlamentar a unei reacţii adecvate faţă de pericolele extremismului de dreapta, cu toate „pagubele” lui colaterale, mi s-ar părea normal ca şi analiza efectelor - eventual nedorite - ale aceste legiferări, marja ei de eroare sau de aproximaţie justiţiară, să fie instituţionalizată. Cînd e vorba de nume impozante ale culturii româneşti, recunoscute ca atare şi în afara ţării, stricta lor anatemizare sau asumare, nu poate fi lăsată pe mîna cîtorva voci izolate. Nici dl. Basarab Nicolescu şi nici eu nu avem obligaţia (şi căderea) să tranşăm lucrurile. Ar fi cred, nevoie, de o dezbatere mai amplă, vie şi corectă, care să implice particparea Academiei Române, a Ministerului Culturii, a Institutului Cultural Român şi a Ministerului Justiţiei. Nici eu nu am, neapărat, dreptate, dar nici domnul Alexandru Florian, care umblă cu şublerul prin spaţiul cultural românesc, înarmat cu o siguranţă de sine niţeluş stridentă… Mici dubii, o voce un pic mai scăzută, o oarecare rezervă tactică nu i-ar strica.  


2. Am pomenit Ministerul Justiţiei pentru că socotesc urgentă reconsiderarea riguroasă a deciziilor luate de Tribunalele Poporului de la mijlocul anilor `40, invocate adesea de „Institutul Elie Wiesel” drept argument al propunerilor lui de „epurare”. Cum ştim, tribunalele cu pricina au fost inventate de cîştigătorii războiului, pentru lichidarea adversarilor lor politici. Anticomunismul şi antisovietismul erau spontan calificate drept „legionarism” de o gloată de „asesori populari” care, de multe ori, nu ştiau mai nimic despre persoanele învinuite. Membrii tribunalelor cu pricina erau, adesea, muncitori. Găsim, printre ei şi cîte o „casnică” dezorientată şi cîte un chelner de la Capşa, şi pe viitorul tartor al torţionarilor stalinişti Alexandru Drăghici, alături, e drept, de cîţiva jurişti, care căzuseră de acord că practicarea legii nu trebuie să aibă nicio legătură cu „obiectivismul burghez”, respectiv cu respectarea codurilor juridice curente. Sub patronajul lui Lucreţiu Pătrăşcanu (foarte curînd victimă a propriilor lui „soluţii”), verdictele nu abuzau de nuanţe. Vorbeau toate de „infracţiuni de genocid”, „crime contra umanităţii”, „crime de război”. Cum se poate justifica invocarea, după aproape 70 de ani, după o tranşantă schimbare de regim şi după condamnarea comunismului ca fiind „nelegitim şi criminal”, a unor „hotărîri” luate de o adunătură de politruci şi ignoranţi, manevraţi de ocupantul sovietic şi de un partid, pe atunci, minoritar? Orice act juridic care se respectă ştie că vinovăţia, ca şi greşeala, sînt mărimi variabile. Una e găinarul care-ţi fură portofelul, alta e tîlharul care îţi ia gîtul. Una e tînărul bezmetic şi idealist, uşor de sedus către ideologia „revoluţiei” salvatoare, gata să teoretizeze euforic despre „orînduiala cea crudă şi nedreaptă”, alta e teroristul care îşi face o profesiune din execuţia sîngeroasă a „adversarilor”.


De greşit, greşesc şi unii şi ceilalţi. Dar a nu deosebi între gradele lor de vinovăţie e a practica o „justiţie de lemn”, dreptatea în alb-negru a bîtei. Da, există texte de tinereţe ale lui Eliade, Cioran, Noica sau Vintilă Horia, greu de digerat din perspectiva ororilor pe care Legiunea le-a provocat în lumea românească. Dar a pune semnul egal între ei şi decemviri, între ei şi nicadori e a pune semnul egal între concesiile lui George Călinescu sau „adeziunile sincere” ale unor tineri intelectuali marxişti din anii `50-60` şi Alexandru Nicolski sau Alexandru Vişinescu. 


Nu prea cred că asasinii lui Gheorghe Duca şi ai lui Iorga citeau noaptea Eliade şi Cioran, după cum nu cred că torţionarii de la Piteşti erau tobă de literatură marxizantă. Dacă e aşa, păi mai aproape de crimă e Sadoveanu care, în calitate de preşedinte al Marii Adunări Naţionale, a semnat mai multe condamnări la moarte. (Gurile rele îl consideră implicat şi în condamnarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu, fiu al bunului şi vechiului său amic D.D.Pătrăşcanu!). Ce facem? Îi dărîmăm statuile? Construim un tribunal care să radiografieze, fără discernămînt, toate „abaterile” scriitoriilor români? Care de extrema-dreaptă, care de extrema-stîngă, care cam muieratic, care cam beţiv, care mai de care mai uşor de cumpărat? Îl stigmatizăm pe Shakespeare pentru antisemitismul latent al portrtetului lui Shylock?


3. Legiuitorul declară, ipocrit, că nu e vorba de a impune „interdicţii”. N-avem decît să citim ce vrem şi cît vrem din autorii suspecţi. Dar să nu le întreţinem „cultul”. Adică dacă Vintilă Horia e numit cetăţean de onoare al satului în care s-a născut, ne putem aştepta ca toţi copiii satului să se facă legionari! Ca şi cum puzderia de busturi şi statui ale lui Eminescu (apropo: cam naţionalist şi cam antisemit…) a umplut ţara de „emineşti” falnici, preocupaţi de Kant, Schopenhauer şi Buddhism. Să fim serioşi: un nume de stradă sau de liceu, un bust într-un parc, sau o comemorare la răstimpuri nu sînt, decît prin excepţie, elementele unui „cult” în adevăratul înţeles al cuvîntului. Ştie cineva de vreun cult al sergentului Vasile Adam (nume de stradă)? Sau al aviatorului Zorileanu? Sau al lui Zamfir Arbore? Dacă există o stradă Sică Alexandrescu înseamnă că numele cu pricina e obiect de cult? Bustul lui Adrian Păunescu (personaj destul de echivoc moralmente) e ”altar” al unui cult? Busturile pe care şi le comanda singur Paul Everac sînt în ordine, dar cel al lui Mircea Vulcănescu nu?


Vestea „bună” este că România, prin aceste exerciţii de intransigenţă, se califică la vîrful corectitudinii politice. În alte ţări, mai înapoiate din punct de vedere al rigorii morale, lucrurile n-au mers atît de departe. 
Gottfried Benn, în ciuda unui – e drept, scurt – episod nazist, a binemeritat importantul premiu Georg Büchner în 1951! 
Heidegger e considerat încă un reper al filosofiei contemporane, deşi a fost rector, vreme de 8 luni, în plină dictatură hitleristă. 
Ernst Jünger, ofiţer în armata nazistă care a ocupat Parisul, şi-a păstrat onorabilitatea. 
Pe Hans Georg Kiesinger, cancelar german în anii `60, nu l-a afectat prea mult episodul său nazist dinaintea războiului. 
Nici pe preşedintele german Walter Scheel. 
Nici pe marele „scriitor de stînga” Günter Graas – înregimentat, de timpuriu, în Waffen-SS. 


Cu gîndul la aceste „pogorăminte” înţelepte, sînt înclinat să spun dlui Alexandru Florian: „Nu e rău ce faceţi! Slujiţi o cauză bună! Dar renunţaţi la topor şi la sentinţa răstită. Recurgeţi mai des la subtilitate şi la inteligenţă, cum n-au ştiut să o facă cei pe care îi incriminaţi! Veţi fi uimit ce rezultate bune veţi obţine!”

Pluralismul opiniilor la apogeu

Andrei Pleşu

Pentru că mi-e greu să pricep ce se întîmplă în jur, încerc, pentru uz propriu şi pentru eventuali cititori la fel de nedumeriţi ca mine, să sistematizez puţin lucrurile.

”Materialul” de la care pornesc îmi şi ne este furnizat de presa momentului şi de cele cîteva echipe de ”analişti” care, seară de seară, repartizaţi pe televiziuni (unii dintre ei pontînd, la ore diferite, pe mai multe canale) – ne explică, expert, cum stau lucrurile. (În paranteză fie spus, nu sunt multe ţări pe mapamond, în care cîţiva inşi, cam 15-20 cu totul, deţin, ani de-a rîndul, monopolul comentariului politic: unii de-o parte, unii de alta, alţii cînd de-o parte, cînd de alta). 


Aşadar: întîmplările tragi-comice la care, vrem-nu-vrem, suntem martori de ceva vreme, se distribuie pe vreo patru mari tipuri de discurs, toate avîndu-l ca axă pe Traian Băsescu, preşedintele care a reuşit să fie antipatic şi dacă vorbeşte şi dacă tace, şi dacă e la Cotroceni şi dacă nu mai e la Cotroceni, şi dacă intră în PMP şi dacă nu intră în PMP, şi dacă o apără pe Elena Udrea şi dacă nu o apără. Să le luăm pe rînd (inutil să adaug că nici unul din cele patru scenarii de mai jos nu îmi aparţine): 

1. Scenariul Băsescu bun. Se găsesc încă  - e drept, în număr mai mic decît altădată - ”adepţi” fideli ai fostului preşedinte, pentru care prestaţia lui politică a fost providenţial salvatoare. E omul care a pus pe picioare statul de drept, independenţa justiţiei, orientarea geopolitică corectă a României. A impus măsuri de austeritate, dar a salvat astfel ţara de la faliment, a condamnat comunismul, a fost mereu cu (cel puţin) un cap deasupra adversarilor lui politici. Ceea ce se întîmplă acum e o simplă încercare de răzbunare a ”băieţilor răi”, ajunşi, în ultimii zece ani, victimele preşedintelui jucător, justiţiar, necruţător. Fapt e că ipoteza răzbunării şi a satisfacţiei lăbărţate pe care ea o provoacă nu sînt de exclus. (Uitaţi-vă la bietul prim-ministru, care profită de obligaţia, dar mai ales de dreptul său, de a asigura o casă de protocol fostului său duşman, pentru a-l umili cu propuneri în doi peri. ”Pisicuţul” se joacă în sfîrşit, liber, cu viluţele de protocol, pe care le socoteşte şoriceii săi privaţi. Oricum, micime sufletească, lipsă de graţie, tipică pentru mărunţi slujbaşi resentimentari.) Scenariul acesta are însă, oricum, o hibă. Pînă la sfîrşitul mandatului lui Traian Băsescu, au fost arestaţi, preponderent, oameni din ”tabăra cealaltă”. A trebuit ca mandatul acesta să se încheie, pentru ca personaje de anvergura lui Videanu şi a Elenei Udrea să intre în vizorul organelor de anchetă. Ergo: Băsescu a fost părtinitor, n-a impus dreptatea ”pînă la capăt”. 

2. Scenariul Băsescu rău. Băsescu a făcut poliţie politică. I-a persecutat exclusiv pe neprieteni, a manipulat, prin ”oameni de-ai lui” (dna Kövesi, evident, dar şi ”aliaţii” din servicii)  toate instituţiile statului, în folosul intereselor sale politice şi materiale. Corolar: toţi cei încarceraţi din 2005 încoace sunt nevinovaţi! Hiba acestui scenariu este, dincolo de tîlhăriile dovedite ale unora, arestarea lui Mircea Băsescu. Merge cinismul prezidenţial atît de departe încît să sacrifice un membru apropiat al familiei, numai pentru a face paradă de imparţialitate, astfel încît să-şi vadă ”acoperit” de impurele sale treburi? 

3. Scenariul Băsescu mafiot. Abia acum iese la iveală uriaşa reţea de răufăcători şi malversaţiuni, pe care cei zece ani de ”regim” Băsescu au întreţinut-o, au protejat-o, au pus-o la lucru, garantînd şi pentru ”naşul” ei puzderie de ”foloase necuvenite”. E, de altfel, mai mult ca probabil, să-l vedem pe marele vinovat chemat în curînd la DNA. Una peste alta: zece ani de mandat, zece ani de crimă organizată patronată din vîrful piramidei. Rezultă că toţi cei cercetaţi penal, reţinuţi preventiv sau închişi în ”epoca” Băsescu au acţionat în complicitate cu el. Aici este şi hiba acestui scenariu. E greu de susţinut că ”sistemul mafiot” poartă marca Băsescu, de vreme ce marile lui nume sunt: Adrian Năstase, Dan Voiculescu, Relu Fenechiu, Hrebenciuc, Chiuariu, Uioreanu, Căncescu, Vlasov, Ruşanu, Sereş, Pantiş, Şerban Mihăilescu, Constantin Nicolescu, Nicuşor Constantinescu, Toni Greblă, Cătălin Voicu etc. Faptul că acum li se adaugă – deocamdată cu titlu de suspiciune – şi numele Udrea şi Videanu nu-i face pe toţi pioni ai aceleiaşi ”organizaţii”… 

4. Scenariul infiltrării generale. Mi l-a şoptiti la ureche, deunăzi, o veche cunoştinţă. Fiind securist, Traian Băsescu a făcut ce s-a priceput mai bine: a creat un sistem de supraveghere şi control fără echivalent în lumea civilizată. Suntem, în clasamentul statelor poliţieneşti de pe planetă, pe locul 2 (după SUA). Serviciile conduc ţara, presa e, în cvasi-totalitatea ei, infiltrată, tot ce vedem pe scenă e ”acoperit”, ”aservit”, ”şantajat”, parte a ”sistemului”. Nu mă pot abţine să mă întreb de unde ştie un ”neacoperit” un asemenea devastator ”secret”? Şi cum poate o construcţie care deţine toate pîrghiile imaginabile să se lase demantelată cît ai zice peşte de iritările unei doamne blonde? Oricum, dacă suntem cu toţii prizonierii unei asemenea caracatiţe, înseamnă, vorba lui Cioran, că ”suntem copţi ca să dispărem”. E, poate, cazul, să emigrăm în Cuba! 


Notez, în treacăt, că mai există două sub-categorii de observatori ai spectacolului: 

A. Foşti (sau încă) partizani ”băsişti”, descumpăniţi, îngrijoraţi, cuprinşi de teama că, poate, s-au înşelat, că, poate, ”omul lor” e mai ”complex” (în sens rău) decît credeau. 

B. Anti-băsişti fanatici, care se străduiesc să dea vina tuturor neregulilor pe ”intelectualii lui Băsescu”, care l-au idolatrizat, l-au copleşit cu omagii, l-au sprijinit necondiţionat. Cum ”textele omagiale” sunt greu de identificat, se caută mari privilegii (la fel de greu de identificat) apărute drept plată pentru ”băsism”. În orice caz, exercitarea dreptului la propria opinie, la propria opţiune e tratată ca o infracţiune. 


În balamucul general, se aud, adesea, voci amuzate, gata să ne consoleze: ”Măcar nu putem spune că ne plictisim!”  Nu sunt de acord. Cred, dimpotrivă, că sosul în care ne mişcăm în ultima vreme, e înecăcios, din ce în ce mai previzibil, din ce în ce mai lipsit de gust. 



Eu unul mă plictisesc. Cînd totul devine posibil, nimic nu mai poate fi cu adevărat interesant.

Portrete de ziarişti

Andrei Pleşu

De 25 de ani, profităm nestingherit de libertatea presei. Ziarele, televiziunile, site-urile media oferă o amplă galerie de profesionişti ai informaţiei. Îi citim, îi auzim la radio, îi vedem pe micile ecrane, sau la conferinţele de presă ale politicienilor.

Statutul de jurnalist (sau, pe o treaptă mai simandicoasă, de „analist politic”) a devenit atît de rîvnit, încît, din ce în ce mai des, vedem strecurîndu-se sub umbrela lui inşi care, pînă mai ieri, practicau alte meserii: critici şi istorici literari, psihologi, sociologi, ingineri, poeţi, istorici de artă etc. (E drept, există şi destui despre ale căror atribute profesionale nu ştim nimic). Apar, mereu, noi vedete, noi aspiranţi, noi (sau vechi) „maeştri”. În ciuda acestei abundenţe, trebuie să spunem, totuşi, că, în general, prestaţia breslei lasă serios de dorit. Eleganţa stilistică, acurateţea ştirii, onestitatea amplasamentului politic sunt, de multe ori, carente. Ne întîlnim mai curînd cu propagandişti nevricoşi, cu militanţi infailibili, cu amatori de scandal şi de băşcălie. Peisajul este luxuriant, tipologia e multicoloră. Încerc, mai jos, cîteva portrete, fără ambiţii sistematice şi fără să pretind că diversitatea se poate epuiza.

1. Jurnalistul teleghidat. Uşor de identificat mai ales în conferinţele de presă. El vine „la lucru” cu un mandat gata făcut. I se spune „de-acasă” (de la patron, redactor-şef, director) ce are de făcut. Cu alte cuvinte, lecţiile îi sunt scrise de alţii: „te duci şi ataci!”, „te duci şi pui întrebări enervante!”, „te duci şi, indiferent care e tema conferinţei, o ţii langa cu tema ta!”, sau, „te duci şi ridici mingii la fileu!“, „te duci şi distragi atenţia de la subiectele incomode!“. Foloseşti frecvent declaraţii de genul: „nu mi-aţi răspuns la întrebare!”, sau „ştiu că nu vă place postul nostru de televiziune”. Actorul distribuit în acest rol rămîne, în fond, anonim. Nu e decît vocea unui comando care, la o adică, îl sancţionează, dacă nu s-a achitat cum trebuie de sarcina primită.

2. Jurnalistul suveran. E opusul celui de la punctul 1. Scrie şi vorbeşte pentru a-şi consolida statuia, pentru a lăsa umbra inconfundabilă a profilului propriu asupra oricărui subiect. N-are mamă, n-are tată. E altfel. Dacă „trend”-ul e în favoarea unui anumit politician, sau a unei anumite idei, el e contra. Şi viceversa. Important e ca lumea să vadă că are de a face cu un personaj de o independenţă cosmică, nealiniabil, imprevizibil, nesistematizabil. De fapt, nu e gazetar decît printr-o mişcare de sacrificiu, prin acceptarea generoasă a unei funcţii comune. În realitate, e un gînditor, un scriitor, un „intelectual fin”, care se apleacă asupra contingenţelor ca asupra unei „materii prime” pentru o „operă” de cu totul alt calibru. N-are, propriu-zis, convingeri. Dar are întotdeauna dreptate. Încearcă să te lămurească, deşi ştie că nu eşti tocmai pregătit să pricepi. El însă pricepe ceea ce mai nimeni nu pricepe. E singur pe scenă. Singur cu propriul său prestigiu. Uneori e melancolic, alteori şugubăţ. Şi, întotdeauna, e bucuros să sară la beregata grangurilor, a liderilor, a celebrităţilor. Sunt singurii demni de otrava condeiului său.

3. Jurnalistul arţăgos. Ca şi „jurnalistul suveran”, arţăgosul trăieşte în inflaţia certitudinilor, dar, spre deosebire de el, nu e solemn. Îi plac răzmeriţa, confruntarea, stilul bătăios. De regulă, e prost dispus. Şi ştie mai bine decît toţi interlocutorii săi cine a greşit, cine e de vină, ce e drept şi ce nu, ce e adevărat şi ce nu. ”Te ia la întrebări” fără milă, e ofuscat dacă nu-i slujeşti scenariul, e sîngeros de ironic şi, la urma urmelor, te dă afară din platou. Observ, fără misoginism, că această categorie e abundent ilustrată, pe mai multe canale de televiziune, de doamne şi domnişoare. Ele ”moderează” orice dezbatere după modelul execuţiei publice. Nu sunt jurnalişti, sunt instanţe. Cu cîteva capete deasupra miniştrilor, parlamentarilor, preşedinţilor cu care au de a face. (E drept, uneori nici nu e greu). Dialogul e o specie a harţei, spiritul critic se exersează pe o claviatură sumbră, între bombăneala dezgustată şi furia devastatoare. Atmosfera generală e de jenă şi frică.

4. De ceva vreme, face rating, jurnalistul sermonizant. Suferă pentru necazurile naţiei, vorbeşte în numele ei, cultivă predica, în cheie amară uneori, în cheie sever justiţiară alteori, mereu îngrijorat, mîhnit, duios, aspru, ameninţător, după caz. ”Trinitas” în versiune seculară. Repetitiv şi deci plicticos, jurnalistul sermonizant are, totuşi, mare succes la mătuşi singuratice şi pensionari nostalgici. E eroul frustrărilor lor de o viaţă, vocea care le confirmă toate ofurile şi idiosincrasiile.

Mă opresc aici, grăbindu-ma să precizez că există şi gazetari buni, care se străduiesc să fie corecţi, să folosească bine limba română, să nu iasă, cu orice preţ, din graniţele onorabile ale meseriei. Pe de altă parte, mă intrigă apariţia unui nou tip uman, prezent seară de seară in anumite studiouri de televiziune, un fel de bîrfitor de serviciu care, fără să aibă vreo calificare specială, îşi dă cu părerea despre orice. E ”competent” (pentru că, indiferent ce se discută, spune mereu acelaşi lucru), e radical, e angajat permanent într-o răfuială personală cu vreo doi-trei ”duşmani” antipatici, pe socoteala cărora cîştigă, totuşi, o pîine bunicică. Dacă încerci să afli ceva despre identitatea reală a insului, n-ai nici o şansă: n-a produs nimic, nu s-a ilustrat prin nimic, n-are o meserie catalogabilă. E doar zgomotul ritmic al propriului neant.


Cum spuneam, nu am pretenţia unui inventar complet al gazetăriei autohtone. Piaţa e mult mai cuprinzătoare, mai pestriţă, mai veselă şi mai tristă. Şi nici nu se împrospătează, la intervale regulate, prin alegeri…

Electorale…

Andrei PLEŞU

Crede cineva că Churchill sau De Gaulle, Mitterrand sau Helmut Schmidt, John Kennedy sau chiar socialistul Hollande au făcut vreodată campanie electorală cu ulei şi mălai, cu daruri către Biserică, sau cu autobuze pentru şcoli? 


Avem un motiv în plus să observăm că România e altfel. Trăim, s-ar zice, în tradiţia iarmarocului. Totul e de vînzare, totul se poate cumpăra. Tîrgul se face deschis, la vedere, fără mari manevre de camuflaj, fără ruşine. Se confecţionează legi care să garanteze simpatia părinţilor cu progenituri leneşe, amnistii financiare pentru oameni cu totul neglijaţi pînă mai ieri, declaraţii patriotice de circumstanţă, asezonate cu vizite pioase pe la icoane şi moaşte. 


Pe scurt, electoratul e tratat ca o masă de pomanagii şi de fraieri. Iar el, de voie, de nevoie, mai în glumă, mai în serios, se comportă ca atare. Mai nu vrea şi mai se lasă. În fond, de vreme ce cam toate partidele ultimilor 25 de ani au procedat la fel înseamnă că aşa e jocul. Filozofia autohtonă a istoriei îşi confirmă, iarăşi şi iarăşi, principiile, exprimabile, de altfel, prin doar două axiome fatale: „N-ai ce-i face!“ şi „Asta-i situaţia!“.

Poţi căuta cu lumînarea o dezbatere de idei, de viziuni, de principii. Nu vei găsi decît grobiene hărţuieli private şi de partid. Te poţi întreba, „bătrîn şi neliniştit“, cu ce soluţii palpabile, cu ce argumente, cu ce strategii de perspectivă intră în arenă principalii combatanţi. Nu vei da decît peste promisiuni vagi şi peste o frazeologie obosită, de peţitori fără imaginaţie. 


Cel mai norocos dintre toţi e dl Victor Ponta: existenţa lui Traian Băsescu îl scuteşte de orice efort consistent de gîndire. N-are nevoie de competenţe specifice, de vreun program economic solid, de inteligenţă managerială. E suficient să se strîmbe, cvasizilnic, la preşedinte. 


Ne vorbeşte de nazism, umblă prin China pentru a-şi declara admiraţia pentru comunismul asiatic, pretinde că n-a zis „fă“, ci „măi“, şi îşi plimbă prin ţară grimasa de tinerel fălos şi şucar „de crapă mîţele (şi tîrgoveţii) jucîndu-se cu el“. Ideea principală a unei astfel de campanii e că „va fi bine, va fi foarte bine, va fi din ce în ce mai bine“. Construcţia de bază va fi o demolare: demolarea băsismului. „Singura soluţie: înc-o revoluţie!“ Şi cam asta e tot. 


Ceilalţi combatanţi promit ba o „ţară frumoasă“, ba suspendarea preşedintelui, fie şi după ce şi-a încheiat mandatul, ba „dreptate“, ba autostrăzi generoase (devenite, între timp, o adevărată utopie naţională), ba „creşteri“ (fanteziste), ba „reduceri“ (arbitrare). Inflaţie de vorbe, abuz de gesticulaţie, atmosferă de îmbrînceală generală. Din cînd în cînd, preşedintele însuşi pune piper pe rană, ca să învioreze spiritele… 


Totul e, în acelaşi timp, pestriţ şi monoton, gălăgios şi plicticos, zglobiu şi trist. Politicienii noi reuşesc să fie mai nevolnici decît cei vechi, televiziunile cultivă tonul surescitat al comentariului sportiv, sau al tribunalului popular. Românii se declară români, femeile se declară femei, credincioşii se declară credincioşi. Avem de toate: intelectuali idealişti, politologi realişti, moderatori suprarealişti, actori năvălind suav sau amar pe „scena vieţii“, susţinători ai drepturilor delfinilor, ardeleni trişti şi secui autonomi. O avem, pe deasupra, şi pe Corina Creţu la Bruxelles. 



S-ar zice că nu ne lipseşte nimic. Cum bine zice dl Ponta: la cît de bogaţi sîntem, nu ne mai trebuie importuri. Un pic de denazificare, şi lucrurile vor intra în normal. Normalul inconfundabil, străvechi, „nepereche“, al mîndrei şi mult încercatei noastre patrii.