Criză de ipocrizie în Parlament

Victor ROTARIU

Aleşii care sunt nemulţumiţi de felul în care se face politică în Parlament, de salariile mult peste măsura demnităţii lor generale, de pensiile grase care îi aşteaptă şi de faptul că sunt în vizorul DNA, sunt liberi să îşi dea demisia sau, măcar, să nu mai candideze.

Reacţia virulentă a unor parlamentari (nu puţini şi nu necunoscuţi) la votul de investitură al guvernului Cioloş, care a fost instalat în funcţie cu 389 de voturi „pentru” şi 115 „împotrivă” demonstrează fie ipocrizie, fie o aroganţă fără margini, fie lipsa oricărei perspective politice.


Distrugerea democraţiei, minimalizarea importanţei Parlamentului şi alte sloganuri fără acoperire folosite, printre alţii, chiar de către un fost premier care s-a şi clasat pe locul trei la alegerile prezidenţiale de anul trecut, nu au nicio logică în actualul context. La fel cum nu au nicio logică hainele de doliu purtate de o fostă grevistă a foamei.


În primul rând guvernul Cioloş este legitim, iar această legitimitate a fost dată de Parlament. 


În doilea rând parlamentarii nu erau obligaţi de absolut nimeni să îl susţină, chiar dacă această propunere de cabinet reprezintă, într-o oarecare măsură, răspunsul dat de mediul politic (demisia premierului Ponta, evitarea anticipatelor) protestelor celor câteva zeci de mii de persoane care au ieşit în stradă pentru a cere schimbarea mediului politic. Dacă nu ar fi dorit un guvern tehnocrat, pe cât de tehnocrată se presupune a fi echipa premierului Cioloş, Parlamentul ar fi trebuit să nu îi dea votul de încredere. Poate ar fi trebuit să demisioneze în masă, forţând astfel „strada” să fie în situaţia de a-şi alege noii lideri dintre cei vechi. Poate ar fi trebuit să îl forţeze pe Iohannis să desemneze un alt premier şi să îşi asume apoi şi să răspundă celor, probabil, alte zeci de mii de persoane care ar fi ieşit în stradă în urma acestei decizii.


În al treilea rând, normal ar fi fost să le mulţumească, toţi, lui Iohannis, lui Cioloş şi celor care au renunţat la joburi mult mai bine plătite că s-a ajuns la această variantă care îi scapă de presiunea străzii.


Evident că parlamentarii reprezintă poporul, fiind „blindaţi” de milioanele de voturi primite. Asta nu înseamnă însă că sunt buni, ci că sunt votaţi. Este însă la fel de evident că, în acest moment, noul guvern reprezintă, având votul de încredere al Parlamentului, tot voinţa poporului.


Toţi parlamentarii nemulţumiţi că de ani de zile partea legislativă este acoperită masiv de Guvern, prin ordonanţe de urgenţă, toţi cei care sunt de acord cu ordonanţe neconstituţionale (legea privind migrarea politică a primarilor în toiul alegerilor prezidenţiale de anul trecut) şi toţi cei care se plâng că sunt nevoiţi, ca orice om „de rând” să fie cercetaţi de procurori când există suspiciuni care devin dosare, toţi cei nemulţumiţi că nu îşi pot angaja fii, fiicele, soţiile şi celelalte rude la cabinetele lor din teritoriu îşi pot da, oricând, demisia.


Dacă ei simt, alături de alte milioane de români, că Parlamentul nu este „templul democraţiei”, că nu sunt reprezentativi, că nu pot ajuta poporul cu demnitatea de parlamentari, pot oricând să demisioneze. Dacă le este jenă că sunt colegi, de scaun, de partid sau de pahar cu foşti parlamentari actuali scriitori de literatură de „pârnaie”, atunci să plece acasă. Să renunţe la beneficiile materiale de peste 1.500 de euro pe lună, la banii de chirie pe care îi primesc deşi au unde sta, la şoferii care îi aşteaptă cuminţi când stau patru ore la restaurant.


Democraţie cu forţa nu se poate, mai ales pentru parlamentari. Aleşii care sunt nemulţumiţi de felul în care se face politică în Parlament, de salariile mult peste măsura demnităţii lor generale, de pensiile grase care îi aşteaptă şi de faptul că sunt în vizorul DNA, sunt liberi să îşi dea demisia sau, măcar, să nu mai candideze. Dacă le este greaţă de forma pe care o are democraţia din România de 25 de ani, atunci ar trebui să se uite în oglindă şi apoi să îşi dea demisia.



Câţi parlamentari au ieşit în faţă în urma protestelor din Capitală şi şi-au cerut iertare că România este aşa astăzi cu vina lor majoritară?

Ponta şi-a scris singur epitaful

Andreea Pora

Premierul mai rezistă doar pentru că e premier, iar partidul nu se poate răzbuna până nu găsește o variantă de avarie.


Dacă Ponta dorea să ofere electoratului o ul­timă și irefutabilă dovadă a justeței votului negativ care l-a măturat în turul doi, toți ad­versarii l-ar fi sfătuit probabil să mai tra­gă o minciună gogonată și să se ducă într-un loc sfidător prin opulență pentru întreaga su­flare românească, indiferent de culoare politică, sex, religie, vârstă, educație sau finanțe. I-ar fi recomandat, mai mult ca sigur, un club de fițe din Dubai sau Monte Car­lo, ur­mat de o cursă de Formula 1. Fo­tografiile cu junele socialist, care, în loc să-și lingă ră­nile, așa cum anunțase, în sânul familiei „su­ferinde“ după catastrofala înfrângere, râ­dea cu gura până la urechi alături de prie­tenul Ghiță, lăsând în urmă purcoi de bani, i-au pecetluit soarta. În primul rând, în ochii partidului, care cred că a înțeles în sfâr­șit de unde i se trage. De la baronime la lipi­torii de afișe, de la sponsori la pro­pa­gan­diști, toți au avut revelația că degeaba au mașinărie de partid, sudoare, sacoșe cu de-ale gurii, autobuze cu turiști electorali, pri­mari racolați cu ordonanța, televiziuni de partid. Buba se numește Victor Ponta. 


Acest individ, cocoțat pe trupurile, conturile și nă­dejdile lor, cu inconștiența, tupeul și prostia lui i-a ruinat. Au avut găina cu ouă de aur în mână și Victor Viorel a vândut-o la tarabă.


Dacă ar putea, i-ar lua gâtul și mâine. Ce-au pățit Năstase și Geoană ar fi mângâiere de ma­mă pe lângă ce i-ar face lui Ponta. Premierul mai rezistă doar pentru că e premier, iar partidul nu se poate răzbuna până nu găsește o variantă de avarie. Care ar fi însă asta? Dacă ne uităm la ultimul sondaj făcut chiar de omul lor, Vasile Dâncu, situația e albastră. Partidul a ajuns la doar 21% încredere, guvernul are 27%, iar Ponta s-a prăbușit la 26%. Deși capacitatea de repliere a partidului a fost demonstrată în atâtea ocazii, de data aceasta soluțiile de supraviețuire sunt destul de limitate.


În primul rând, nu se pot debarasa de Ponta, ajuns un cataroi legat de gât, în al doi­lea, Iohannis și PNL au anunțat oficial că nu e nicio grabă cu guvernarea, plasându-se pe poziții de moralitate și refuzând majorități de strânsură. Mai rău, au invitat PSD să-și asume gestiunea bugetului și a pomenilor electorale. Strategia complică mult situația, pune PSD în imposibilitatea de a se autovictimiza și a se lansa în acuze că PNL nu urmărește decât ciolanul și concentrarea puterii. Desigur, se va încerca o cosmetizare prin înlăturarea miniștrilor cu imagine prea proastă (iată, Aurescu a și fost propus la Externe), aruncarea în plan secund a unor baroni penali. Dar mesajul că Guvernul Ponta este în continuare la putere și responsabil de toate care vor urma - prima veste proastă este scumpirea căldurii cu 35% - nu va fi ușor de combătut. Mașinăria de propagandă nu prea mai este de mare folos, eșecul ei a fost dovedit în alegeri, ba chiar ar putea produce pagube suplimentare, dacă se continuă agresivitățile și calomniile împotriva lui Iohannis, cu o cotă de încredere de 61%. În același timp, e clar că s-a declanșat o luptă feroce pentru putere în interior, găștile se vor măcelari fără nicio precauție. Soluția care se conturează este înălturarea lui Ponta de la șefia partidului, ceea ce va deschide drumul spre o schimbare de gardă și de control al guvernului. Ponta va fi împăiat în vitrina de la Victoria, sforile urmând să reîncapă pe mâini pesediste mai pricepute. E greu de anticipat acum spre ce tabără vor înclina sorții războiului.


Pe de altă parte, e clar totuși că, în pofida declarațiilor de refuz al puterii, PNL nu va sta cu mâinile încrucișate. Negocierile pentru schimbarea majorității se vor purta în culise, ca de obicei, un prim semnal de repoziționare l-a lansat deja UDMR prin vocea lui Markó Béla. O moțiune de cenzură nu e lipsită de șanse. Are însă PNL interesul să preia guvernarea, chiar și într-un interval mediu de timp? Este suficient de pregătit? Să nu uităm precedentele 1996 sau 2009. Sondajul lui Vasile Dâncu, deși suferind din cauza unor întrebări manipulatoare, arată că 62% dintre votanți nu susțin schimbarea de guvern, mulți probabil pe ideea: lasă-i să-și rupă gâtul.



Sarcina lui Iohannis nu e simplă. Are de ținut în frâu apetitul politicienilor de a se vedea din nou cu pâinea și cuțitul în mână, de demonstrat că schimbarea modului de a se face politică nu este doar o chestie de stilistică. Entuziasmul și popularitatea de care se bucură acum nu vor ține o veșnicie, oamenii așteaptă ca măcar câteva priorități - Legea votului prin corespon­dență, Legea partidelor - să fie duse la final. Cum? Prin presiune publică, probabil. Marea șansă a lui Iohannis, ascendentul în fața PNL, dar și a publicului, este percepția de om din afara sistemului. E cartea din mânecă. Depinde cum și cât de repede o va juca. Are în față un monstru, grav rănit, sângerând, dar care mai degrabă își devorează toți copiii decât să piardă puterea