Ovid Densusianu
Luminile
ce fug de ele
Şi
farmecul măreţei înfrunziri
Le
chinuiesc, când ştiu că-s numai umbra
În
care adăpost îşi caută
Hidoase
vieţuiri.
Întunecimea
lor le face totuşi
Să
fie mândre că într-una
Puterea-atâtor
trunchiuri ele-o sapă,
Dar
de mândria lor îşi râde codrul
Când
ştie că pe el nu-l risipeşte
Nici
furtuna.
Şi
iarna, când frunzişul
Nu
le mai turbură şi nu le mai umileşte,
Mai
îndrăzneţ privesc, crezându-se stăpâne,
Dar
strălucirea albă a zăpezei
Le-neacă
şi holbarea neagră
A
lor o biruieşte.
