Istoria deschisă a agenţilor acoperiţi

Alexandru Popescu

Definirea statutului de „agent sub acoperire” este dificilă, deoarece, de-a lungul vremii, acestuia i s-au atribuit funcţii variate; un lucru este însă cert: această entitate este una dintre cele mai vechi din evoluţia mediului informativ. Mai mult, practica agenţilor sub acoperire însoţeşte întreaga istorie a activităţilor informative. Ea s-a păstrat şi s-a îmbogăţit pe parcursul timpului, conservându-și actualitatea şi făcând parte dintr-o istorie deschisă a serviciilor de informații. Această evoluție a preocupat nu numai specialiştii, dar şi mediile de informare în masă. De aici, de multe ori, informarea marelui public a dat loc la răstălmăciri, exagerări sau chiar manipulări politice...


De-a lungul vremii, termenul de „agent acoperit” a cunoscut o evoluţie sinuoasă, în funcţie nu numai de contextul informativ, ci şi de cel politic.În general, se admite că o persoană în această postură este un agent care, din însărcinarea unei agenţii/serviciu de informaţii/contrainformaţii, îşi ascunde identitatea reală sau îşi asumă una nouă, în scopul de a se infiltra într-o organizaţie, structură (politică, socială, media), pentru a capta încrederea membrilor acestora, în vederea obţinerii de date confidenţiale sau în vederea desfăşurării unor acţiuni viitoare de manipulare.

În ceea ce priveşte agenţii care acţionează peste hotare (dar şi pe plan intern), există două feluri de „acoperire”: cea oficială, care se referă la deghizarea unui ofiţer de informaţii în diplomat sau într-un alt tip de funcţionar guvernamental, şi cea neoficială, în cadrul căruia agentul își însuşeşte diverse identităţi (jurnalist, om de afaceri, turist).

Fiecare dintre aceste posturi îşi are avantajele şi dezavantajele sale. În ceea ce priveşte atuurile agenţilor acoperiţi neoficiali (în terminologia americană şi a NATO-NOC), de care ne vom ocupa cu predilecţie, se pot menţiona accesul la cele mai variate medii şi libertatea sporită de mişcare. Dezavantajele constau în faptul că această categorie de agenţi trebuie să îşi asigure singură mijloacele de subzistenţă, iar comunicarea cu Centrala este mai dificilă în condiţiile în care, faţă de prima categorie, nu dispune de canalele diplomatice. Totuşi, în ciuda acestor dificultăţi, categoria agenţilor acoperiţi neoficiali este considerată drept una dintre sursele cele mai importante de informare şi de influenţare atât plan intern, cât şi extern. De cele mai multe ori sunt folosite persoane care fac parte deja din organizaţiile, structurile vizate, fără a li se cunoaşte statutul real, dar există şi cazuri în care are loc o acţiune de infiltrare ulterioară, care constă în crearea pentru viitorii agenţi acoperiţi a unei noi identităţi, a unei legende, biografii fictive. Agenţii sub acoperire neoficială acţionează şi pe plan intern, mai ales în sferele politice (partide, organizaţii sociale) sau în acelea de influenţare a opiniei publice (mass-media).

Vom aminti câteva dintre cazurile cele mai interesante de agenți sub acoperire, ce au activat în contexte și în medii diferite, de la cel politic la cel militar, trecând prin cel diplomatic și ajungând la mass-media.

Un premergător

...este considerat a fi Eugène François Vidocq (1775-1857), cel care, în 1811, înfiinţează „Brigade de la Sûreté”, care stă la baza poliţiei politice. Cei mai mulţi dintre funcţionarii acesteia acţionau ca agenţi sub acoperire, numărul lor crescând în mod constant. Vidoq se ocupa personal de recrutarea şi instruirea acestora, el însuşi acţionând uneori în această postură. În tot cazul, este de remarcat că acest corp de agenţi sub acoperire avea atribuţii mai ales în mediul politic.

 Atribuţii similare aveau, în Marea Britanie, şi agenţii sub acoperire care acţionau în cadrul Poliţiei metropolitane, înfiinţate în 1829 de sir Robert Peel. Rolul lor era de reprimare a acţiunilor politice subversive. În 1845 este înfiinţat un corp organizat de agenţi integrat poliției, scopul său fiind de reprimare a unor acţiuni revendicative, cum a fost greva de la docurile Londrei. În cadrul acestei structuri s-a organizat un departament special în vederea anihilării atentatelor desfăşurate de republicanii irlandezi, care, cu timpul, se va specializa în reprimarea acţiunilor teroriste.

 În Statele Unite se înfiinţează, în 1906, o gardă alcătuită din agenţi sub acoperire, mai ales pentru reprimarea delicvenţei în rândurile emigranţilor italieni, o problemă ce va rămâne de actualitate multă vreme. Ulterior, ea va fi integrată Biroului Federal de Investigaţii (FBI), în atribuţiile căruia intrau şi acţiunile desfăşurate de agenţii sub acoperire de atunci și până astăzi.

Singur printre duşmani

Unul dintre cei mai importanţi agenţi sub acoperire din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, care a contribuit la salvarea vieţilor conducătorilor Puterilor Aliate, a fost un ofiţer sovietic, Nikolai Ivanovici Kuzneţov, care acţiona în această calitate în armata germană sub numele de Paul Wilhelm Siebert. Activitatea sa, desfăşurată în condiţii dintre cele mai dificile, sub securea serviciul de informaţii german Abwehr, îl putea costa viaţa. Întinsă pe o perioadă îndelungată (se pare că personalitatea sa a inspirat serialul „Singur printre duşmani”), Kuzneţov a reușit să compromită operaţiunea „Saltul cel lung”, organizată de serviciile secrete germane, la conducerea căreia trebuia să se afle cel mai important spion aflat în slujba celui de-al Treilea Reich, Otto Skorzeny.


Planul operaţiunii prevedea asasinarea celor „trei mari”, Stalin, Churchill şi Roosevelt, cu ocazia Conferinţei de la Teheran (28 noiembrie-1 decembrie 1943). Operațiunea a fost zădărnicită de Kuzneţov, care a aflat din întâmplare, de la un ofiţer SS cu înclinaţii bahice din armata germană, Hans Ulrich von Ortel, de planificarea acesteia. Imediat, serviciile secrete ale Aliaţilor au luat contramăsuri: au fost descifrate comunicaţiile secrete germane, ceea ce a dat posibilitatea localizării imobilelor ce urmau să fie folosite de agenţii lui Skorzeny. După o vizită la Teheran, acesta şi-a dat seama că operaţiunea era compromisă, astfel încât ea a fost contramandată. În ceea ce îl priveşte pe Kuzneţov, el este considerat o figură legendară a spionajului sovietic, fiind decorat post mortem cu ordinul „Erou al Uniunii Sovietice”.

La cel mai înalt nivel

Se pare că agenţii sub acoperire au cele mai multe şanse de a penetra nivelele politice cele mai înalte, chiar şi în state cu servicii de contrainformaţii deosebit de active. Acesta este și cazul lui Günter Karl-Heinz Guillaume (1927-1995), care, după ce fusese membru al partidului nazist, e recrutat de serviciul de informaţii al Republicii Democratice Germania, STASI, fiind probabil şantajat cu trecutul său. În 1956 este trimis împreună cu soţia sa, Christel, şi ea ofiţer STASI, în Republica Federală Germania, devenind „agenţi clandestini”, sub acoperirea de jurnalişti. Primesc ordinul să adere la Partidul Social-Democrat şi fac parte din diverse organisme de partid, municipale. În 1969, cancelarul Willy Brandt este avertizat în legătură cu loialitatea lui Guillaume. Totuşi, din 1972, acesta face parte din secretariatul cancelarului, având acces la documente dintre cele mai secrete, pe care le pune la dispoziţia STASI. Desigur, acţionează şi ca agent de influenţare pe lângă prim-ministrul Republicii Federale Germania. În 1974, Guillaume îl însoţeşte pe cancelar în vizita sa în Norvegia şi Franţa.

Guillaume acţionase în postura sa de agent sub acoperire cu atâta abilitate încât s-a reuşit demascarea sa doar la avertizarea serviciului de contrainformaţii francez. Este arestat la întoarcere, în aprilie 1974, ceea ce înseamnă că el acţionase ca agent sub acoperire la cel mai înalt nivel vreme de peste doi ani, un adevărat record în materie. Guillaume recunoaşte că a spionat pentru STASI. Se dezlănţuie un mare scandal şi Brandt este silit să demisioneze. Agentul este condamnat la 30 de ani închisoare, iar în 1981 este „schimbat” contra unor deţinuţi politici din RD Germană.

Un alt agent acoperit neoficial care a reuşit să pătrundă la cele mai înalte nivele a fost Eli Cohen (1928-1965), spion israelian în Siria. A obţinut informaţii preţioase prin relaţiile pe care reuşise să le stabilească chiar în cadrul guvernului cu Hafez al-Assad, ministru al Apărării (1966) şi, ulterior, preşedinte al Siriei (1971). Totuşi, contraspionajul sirian, în colaborare cu serviciul de informaţii militare sovietic-GRU, îl demască; şi Cohen este executat prin spânzurare la Damasc

„Folclorista”

Uneori, activitatea unor agenţi sub acoperire are un sfârşit tragic, aşa cum este cazul Tamarei Bunke (Laura Guttierez, 1937-1967), care, sub numele de cod „Tania”, a acţionat pentru spionajul est-german şi cel sovietic în Cuba „prietenă”.

 Tamarei Bunke

Bunke studiază ştiinţe politice la Universitatea Humboldt. În acelaşi timp începe să lucreze pentru Ministerul Securităţii Statului al RD Germane (MfS) . „Acoperirea” Tamarei – era şi o femeie frumoasă – funcţionează foarte bine, astfel încât reuşeşte să reactiveze o serie de „agenţi adormiţi”, oameni de afaceri, politicieni din Germania occidentală. Conducerea sovietică și KGB-ul, care colaborau direct cu MfS, îşi făceau griji în ceea ce îl priveşte pe Fidel Castro, lider al Revoluţiei din Cuba împotriva dictaturii lui Batista. Castro a fost considerat o vreme un comunist eretic, care se arăta mai apropiat de poziţia Chinei decât de aceea a Moscovei. Mai mult, se afla sub influenţa lui Ernesto „Che” Guevara, revoluţionar de stânga, unul dintre conducătorii regimului comunist cubanez şi insurgent sud-american. Bănuind că Guevara îl influenţase şi pe Castro, pe care îl convinsese că ţara sa nu trebuia să devină satelit al Moscovei, KGB-ul o trimite în Cuba pe Bunke sub acoperirea de „folcloristă”, interesată de cântecele cubaneze pentru care se pare că manifesta reale aptitudini. Curând ea devine iubita lui Guevara, pe care îl orientează către poziţia sovietică. Sub numele de Laura Guttierez, ea câştigă tot mai multă influenţă asupra lui Guevara şi Castro, care nu bănuiau că ea era, de fapt, agentă sub acoperire. Atunci când Castro îl trimite pe Guevara în America de Sud pentru a organiza mişcări comuniste, Bunke îl însoţeşte în Bolivia, unde lucrează sub acoperirea de profesoară şi culegătoare de folclor. Odată cu Guevara, Tamara, care în acel moment era însărcinată, este capturată şi executată, ulterior corpul ei fiind adus şi înmormântat în Cuba.

Jurnaliştii, în avangardă. Studiu de caz: Richard Sorge

Datorită posibilităţilor de informare şi penetrare de care dispun, reprezentanţii mass-media au jucat cu deosebit succes – şi continuă să o facă – rolul de agenţi sub acoperire. Desigur, unul din cele mai cunoscute cazuri a fost acela al lui Richard Sorge (1895-1944), agent acoperit al GRU, serviciul de informaţii al armatei sovietice, căruia i-a transmis informaţii de mare importanţă privitoare la intenţiile de atac ale Germaniei asupra URSS.

La scurtă vreme după recrutarea sa, Sorge devine rezident clandestin la Shanghai, sub acoperirea de jurnalist, corespondent pentru ziare germane şi americane. În 1933, Sorge este trimis în Japonia, acţionând, de asemenea, sub acoperirea de jurnalist, corespondent al cotidianului „Frankfurter Zeitung”, unul dintre cele mai importante ziare din Germania, care intrase sub influenţa Partidului Nazist. Sarcina sa principală a fost crearea unei reţele de spionaj în favoarea URSS. Activitatea jurnalistică a lui Sorge în primele luni este deosebit de intensă, ceea ce îi atrage şi aprecierea şefului Serviciului de informaţii al Ministerului de Externe japonez, Amau Eiji. Asemenea aprecieri îi vor folosi lui Sorge şi în relaţiile cu Ambasada Germaniei. Infiltrarea în Ambasada Germaniei o obţine Sorge şi în calitate de redactor al publicaţiei „Deutscher Dienst”. Printre membrii grupului lui Sorge s-a numărat un alt jurnalist, Ozaki Hotsumi, prieten cu şeful Cabinetului japonez. În ciuda acestei „acoperiri”, Sorge este în cele din urmă demascat şi executat, după ce a transmis două dintre cele mai importante secrete: data la care Germania nazistă avea să atace URSS-ul și faptul că Japonia nu avea de gând să atace Uniunea Sovietică.

Agenţi străini sub acoperire în România interbelică

Perioada Războiului Rece aduce cu sine extinderea metodei jurnaliştilor-agenţi sub acoperire mai ales ca agenţi de influenţare. Fiu al magnatului industriei cinematografice, Pierre-Charles Pathé îşi câştigă notorietatea ca jurnalist. În 1961 este recrutat de KGB ca agent acoperit de influenţare, activând în Franţa, mai ales în mediile socialiste. Din 1967, spionajul sovietic îi comunică informaţii destinate să apară în presa franceză. În 1976 primeşte sprijin financiar de la KGB pentru editarea publicaţiei „Synthesis”. În 1979 este arestat de serviciul de informaţii francez DST, surprins în flagrant delict în timp ce schimba documente cu un intermediar al KGB, şi este condamnat la cinci ani de închisoare

Rolul de agenţi sub acoperire şi l-au asumat uneori chiar magnaţi de presă, cum este cazul lui Robert Maxwell (1923-1991), presupus agent dublu pentru Anglia ( MI6) şi URSS (KGB). Prin diferite speculaţii financiare, Maxwell reuşeşte să creeze un adevărat imperiu mediatic, „Maxwell Communications”. Face numeroase călătorii în URSS, ajungând să fie suspectat de MI6 că este agent sovietic. În acelaşi timp, KGB îl suspectează că este agent provocator al MI6. Există alte presupuneri, după care ar fi lucrat şi pentru Mossad. Se pare că Maxwell a jucat un rol important şi ca agent de influenţare şi de mijlocitor de contacte discrete între liderii din Est şi Vest, după chiar mărturiile unor personalităţi ca Margaret Thatcher, dar și Ronald Reagan, care a recunoscut că Maxwell l-a convins de bunele intenţii ale lui Mihail Gorbaciov. Se pare că acest cumul de roluri pe care şi l-a asumat îi va fi fatal, căci, în noiembrie 1991, dispare într-un accident suspect, de la bordul yahtului său de lux.


Şi în România, datorită importanţei geo-strategice pe care o prezenta ţara în perioada interbelică şi a celui de-al Doilea Război Mondial, au acţionat o serie de jurnalişti, agenţi sub acoperire, atât pentru Axă, cât şi pentru Aliaţi. Pentru Germania au acţionat Charles Philippe Gyr, dar mai ales Edith von Coler, în calitatea de corespondentă a ziarului „Deutsche Allgemeine Zeitung”, în perioada 1943-44, postură care a fost o acoperire pentru activităţile informative şi de influenţare, ca agentă a Gestapoului.

Deosebit de activi au fost şi agenţii sub acoperirea de jurnalişti care au acţionat pentru Aliaţi, cum a fost cunoscutul reporter F. Brunea Fox, care lucra în interesul Biroul 2 francez, dar și corespondentul agenţiei engleze „Reuters”, Mac Larrencarea, agent al „Intelligence Service”. Şi Serviciul Secret de Informaţii (SSI) a folosit metoda agenţilor sub acoperire jurnalişti, cum au fost, de pildă, Camil Ring şi Ion Florin Begnescu. În tot cazul, se pare că şi în perioada contemporană rolul de agenţi de influenţare jucat de jurnalişti, atât pe plan intern, cât şi extern, rămâne de actualitate.

Agenţii sub acoperire ai Securităţii: câteva exemple

Şi Serviciile de informaţii externe ale României socialiste (DIE, CIE) au folosit metoda agenţilor sub acoperire. Astfel, profesorul Corneliu Dima-Drăgan a fost trimis în Austria în vederea organizării „Asociaţiei internaţională a etniei române” (ACIER), care, de fapt, avea drept scop manipularea emigraţiei. În 1986, el a fost asasinat în locuinţa sa din Toronto, deoarece, după unele interpretări, dorise „să arunce pe piaţă agenţi ai Securităţii”. Sub acoperirea de om de afaceri, de fapt, agent CIE, a fost trimis în Franţa Pavel Haiducu (1948-2003), care, în cele din urmă, va defecta, contribuind la demascarea unor asasinate care vizau personalităţi opozante din rândurile emigraţiei româneşti.

Nu mică a fost surpriza când s-a descoperit că adjunctul lui Ion Raţiu în „Asociaţia Culturală a Românilor din Anglia”, Silviu Crăciunaş, deşi la un moment dat făcuse parte din opoziţia faţă de regimul comunist, se convertise în agent sub acoperire al spionajului românesc.

Legislaţia care defineşte statutul agenţilor şi îi protejează

Desigur, în perioada contemporană, odată cu dezvoltarea şi structurarea metodei agenţilor sub acoperire în cadrul a diferite organizaţii/structuri informative, fost necesară şi promulgarea unei legislaţii care să definească statutul acestora, aria lor de acţiune şi să asigure protejarea lor. În general, se poate afirma că această legislaţie este menită, în primul rând, să promoveze și să înlesnească activitatea agenţilor sub acoperire, consideraţi drept una dintre cele mai importante surse de informaţii, în vederea îndeplinirii unor sarcini legate de securitatea naţională.

Statele Unite s-au arătat printre cele mai preocupate de (re)definirea unei asemenea legislaţii („Cornell Law”), multe din prevederile sale fiind preluate şi de alte ţări, mai ales după apariţia NATO. Potrivit acesteia, un „agent sub acoperire” (covert agent) este de cele mai multe ori un ofiţer al forţelor armate sau din alte structuri, care primeşte şi atribuţii informative. Toate datele pe care le furnizează sunt protejate, având un caracter clasificat. Aceşti agenţi pot acţiona atât pe teritoriul propriei ţări, cât şi în exterior. Se prevede o strânsă colaborare a structurilor (contra) informative.

Legislaţiile privind activitatea agenţilor sub acoperire au un punct comun: desecretizarea, sub diferite forme, a persoanei şi activităţii lor este considerată un delict împotriva siguranţei naţionale, persoanele care se fac vinovate de asemenea acţiuni fiind pasibile de pedepse penale, concretizate în ani grei de închisoare. Practica a arătat că, de cele mai multe ori, cei care se expun unui asemenea pericol sunt reprezentanţii mass-media, în goana lor după ştiri senzaţionale.

„Plamegate”

Un caz recent, în care prevederile acestei legislaţii au fost aplicate, a fost acela al agentei sub acoperire Valerie Plame. Cazul a fost cunoscut în presă ca „Plamegate”, după denumirea scandalului „Watergate”, legat de spionarea adversarilor politici ai preşedintelui Statelor Unite, Richard Nixon.

 Valerie Plame

Bunicul lui Plame, rabin, emigrase din Ucraina. Valerie urmase studii înalte de economie şi ştiinţe politice, era poliglotă, ceea ce i-ar fi putut asigura o carieră academică, dar ea preferă să se pună în slujba CIA, în 1985, pentru care a acţionat ca agentă sub acoperire timp de 23 de ani (un record!). Avea o acoperire perfectă, însoţindu-şi soţul, pe Joseph C. Wilson, diplomat, în diferite misiuni peste hotare; iar soţul se pare că, măcar până la un moment, nu era informat despre această a doua faţă a soţiei sale.

Informaţiile furnizate de Plame au fost dintre cele mai importante, referindu-se mai ales la potenţialul atomic al diferitelor state. Totuşi, în 2003, intervine o lovitură de teatru: Valerie Plame îşi dă demisia din CIA, motivând că activitatea sa de agentă sub acoperire fusese dezvăluită în presă. Era vorba despre informaţiile publicate de jurnalistul Robert Novak în ziarul „Washington Post”, pe baza unor date obţinute, se pare, din interiorul CIA. De fapt, se pare că motivul real al demisiei ar fi fost şi un dezacord cu superiorii săi politici, legat de faptul că îşi permisese să informeze că Iranul nu poseda, la acea dată, armament nuclear, ceea ce nu corespundea intenţiilor administraţiei SUA de a interveni în această ţară care făcea parte din „axa răului”. Se pare că însuşi preşedintele Bush fusese implicat în acest caz.

În tot cazul, Valerie Plame a deschis o acţiune prin care învinovăţeau de trădare o serie de oficialităţi. Rezultatul: cel care contribuise la demascarea lui Plame, Libby, este condamnat la 30 de luni de închisoare şi o amendă, iar fosta agentă sub acoperire îşi continuă cariera, dar... ca scriitoare, publicând în 2007 un volum din titlul căruia reiese că ea considera că fusese trădată chiar de Casa Albă: Fair Game: My Life as a Spy, My Betrayal by the White House. După acest volum, pentru care Plame a încasat o sumă apreciabilă, s-a turnat, în 2010, pelicula „Fair Game”, cu Naomi Watts și Sean Penn. Plame perseverează şi publică o serie de romane de spionaj, de unde se vede că „meseria” de agent sub acoperire, în afara unor riscuri, poate fi şi rentabilă...

Riscurile meseriei

Principalele probleme, „riscuri” legate de activitatea agenţilor sub acoperire sunt legate, pe de o parte, de protejarea identităţii acestora, de-a lungul întregii lor activităţi, iar, pe de alta, de reintegrarea lor în viaţa normală.

Practica a arătat că persoanele care acţionează ca agenţi sub acoperire sunt supuse unor pericole majore legate mai ales de izolarea în care trebuie să trăiască uneori perioade îndelungate, de pierderea identităţii pe care trebuie să o suporte, de întreruperea contactului cu mediul de origine, precum şi de unele situaţii neprevăzute cărora trebuie să le facă faţă prin proprie iniţiativă. Toate acestea pot genera o stare de stres, ceea ce poate duce la acţiuni necontrolate, la recurgerea la alcool și droguri. Practica a arătat că există şi pericolul defectării, al trecerii agentului, din motive mai mult sau mai puţin ideologice sau sentimentale, de partea cealaltă, adică de colaborarea, integrarea în organizaţiile, grupurile pe care ar fi trebuit să le spioneze. Au mai existat şi cazuri în care, ca să scape de o asemenea presiune sau din calcule politice, unii agenţi sub acoperire s-au autodemascat.

Un rău necesar?

Se părea că, în condiţiile de transparenţă de după încetarea Războiului Rece, practica agenţilor sub acoperire putea intra în desuetudine, ceea ce nu s-a întâmplat, dovada indirectă fiind aceea că, în ultima perioadă chiar, au fost deschise o serie de procese împotriva acelora care contribuiseră la demascarea unor agenţi sub acoperire. Interesul de care se bucură în continuare această temă alimentează o literatură bogată şi filme despre agenţii sub acoperire, cum este seria pentru televiziune produsă în 2010, intitulată „Undercovers”.

 Activitatea agenţilor sub acoperire, care presupune uneori spionarea nu numai a duşmanilor, ci şi a prietenilor, îi preocupă pe specialiştii domeniului informativ în mod special, mai ales în ultima vreme, când această metodă a luat o amploare deosebită. Unii dintre autorii de volume publicate despre activitatea agenţilor sub acoperire împărtăşesc opinia după care activitatea acestora, considerată ar fi indispensabilă pentru activitatea agenţiilor/serviciilor de informaţii/contrainformaţii, poate fi considerată „un rău necesar”.

Pe de altă parte, aspectul moral al activităţii acestora poate fi pus sub chiar semnul cuvintelor lui Oliver Cromwell: „Există ocazii în care unii oameni sunt chemaţi să îndeplinească mari servicii care sunt exceptate (excused) de la legile comune ale moralităţii”.

Într-o contribuţie intitulată O filozofie repugnantă. Etică, spionaj şi acţiuni informative, specialistul David L. Perry consideră că „opţiunile tragice sunt inevitabile într-o oarecare măsură în activităţile informative. Provocarea constă în gestionarea acestor operaţiuni în moduri în care să ţină seama de nenumăratele probleme etice puse în joc, în scopul de a se evita apariţia unor tragedii”, ceea ce, să o recunoaştem, nu s-a reuşit întotdeauna. În tot cazul, trebuie să recunoaştem că istoria activităţilor agenţilor sub acoperire rămâne deschisă, fără un sfârşit previzibil...

FANTOMELE SPIONAJULUI Agenţii „legendaţi”, „adormiţi”

Alexandru Popescu

Metamorfozele unor spioni

 În lumea atât de tenebroasă a spionajului există personaje a căror siluetă se estompează pînă la dispariţie pentru a reapare cu o altă  biografie, „poveste de viaţă”,  ca urmare a unor metamorfoze, dificil dar nu imposibil de urmărit.
Este vorba de aşa-numiţii „agenţi lagendaţi”, o specie a „agenţilor ilegali” care se diferenţiază prin faptul că, fără a beneficia de  o „acoperire” diplomatică sau de altă natură, capătă o identitate falsă, atribuindu-se de către agenţia-serviciul de informaţii pentru care activează, numele şi biografia unei persoane reale (de cele mai multe ori decedate) sau imaginare.

Acest demers presupune că agentul legendat nu mai păstrează legături cu familia din ţara de origine, trăind aşadar o „nouă existenţă”. De asemenea, agentul ilegal nu întreţine legături cu ofiţerul de legătură (rezidentul) agenţiei pentru care activează, comunicând cu aceasta pe alte căi. În terminologia de specialitate, agentul ilegal este desemnat sub indicativul de NOC.

Cum se naşte o „legendă”

Conceperea legendei presupune o pregătire minuţioasă din partea serviciului secrete căruia îi aparţine, asupra personaei a cărei identitate este atribuită „agentului legendat”, a locului-contextului social şi profesional în care a trăit, a obiceiruilor, tradiţiilor ţări şi locului unde va activa.

La rândul lui, viitorul „agent legendat”, care, de la un moment dat rupe orice fel de legături cu familia şi mediul din care provine, parcurge o pregătire minuţioasă, de la cursuri de limbă la cunoştinţe generale despre ţara, mediul în care va activa. Uneori, „legendele” sunt folosite nu numai pentru agenţi veniţi din exterior, ci pentru cei recrutaţi din interiorul unui stat, căruia i se confecţionează o nouă identitate. Metoda „agenţilor legendaţi” cunoaşte o istorie destul de îndelungată care a dus la reglementări stricte. Astfel, potrvit celor americane, dar şi din alte state vestice, cel mai important element a operaţiunilor de spionaj de lungă durată este crearea unei „acoperiri”, de cele mai multe ori în forma unei „legende”, bazată pe colectarea de informaţii şi a unei baze documentare, ceea ce duce la conturarea unei adevărate„istorii de viaţă”.

Bineînţeles, un „agent legendat” trebuie să cunoască perfect limba ţării în care îşi desfăşoară activitatea, legislaţia, stilul de viaţă al acesteia şi a locului unde va fi plasat, iar, din punct de vedere personal, detalii despre familia căruia îi  va aparţine. În ultima peripadă, metoda „agenţilor legendaţi” a fost folosită mai ales de fostele state socialiste.

În accepţinea KGB, „legenda” este constituită dintr-un fond de date transmise unui agent înaite de a părăsi ţara, pe baza căruia acesta îşi construieşte o identitate falsă în vederea desfăşurării de acţiuni informative. Aceste date vor fi completate în mod continuu „la faţa locului”, deci acolo unde îşi va desfăşura activitatea informativă.

Potrivit regulamentelor Securităţii, care, ca şi alte servicii din ţările socialiste şi nu numai, au folosit această  metodă şi pe plan intern, „Legendă informativă” este „un scenariu prelucrat pentru a fi utilizat cu scopul de a asigura conspirarea şi secretizarea muncii de Securitate. În cazul informatorului, legenda informativă se defineşte ca o calitate, destinată să-i ascundă identitatea reală şi pe care acesta trebuia s-o asimileze în totalitate”.

 „Soldaţi fără uniformă”

Riscurile la care se expune un agent ilegal, între care se numără şi „agenţii legendaţi”, sunt mai mari decât acelea ale unuia „legal”, căci, în caz că este demascat şi capturat, el nu beneficiază de imunitate diplomatică, nu se poate folosi în nici un fel de concursul, sprijinul agenţiei sau al altor organisme din ţara în serviciul căreia se află. În felul acesta, agentul ilegal (care, în termeni militari poate fi considerat ca un „soldat fără uniformă”) este pasibil de pedepse prevăzute în legislaţia ţării în care a activat, mergând până la pedeapsa cu moartea. De cele mai multe ori însă, agenţii ilegali  identificaţi fac obiectul unui „schimb” cu spioni care au fost capturaţi în ţara pentru care a activat.

În general, datorită condiţiilor dificile în care îşi desfăşoară activitatea, a calităţilor pe care aceasta le presupune, „ilegalii”, „agenţii legendaţi”  se recoltează din rândul spionilor de elită, unii dintre ei devenind figuri proeminente ale „lumii spionajului”.



A luat locul mortului

Datorită caracterului „adânc conspirat” („deep cover”), informaţiile despre activitatea unor „agenţi legendaţi” sunt foarte puţine, ele rămânând multă vreme, dacă nu definitiv, secretizate.

Unul dintre puţinele exemple cunoscute este acela al lui William Fischer (1903-1971). Născut în Anglia,  emigrează în URSS. Este recrutat de GPU în 1927 şi îndeplineşte misiuni informative în diferite ţări. În 1948, intră ilegal în SUA şi, în 1955, la moartea unui alt agent sovietic Rudolf Abel (1903-1955), care îşi desfăşurase activitatea informativă în diferite ţări, i se atribuie identitatea acestuia. Organizează o importantă reţea de spioni. În 1957, este arestat de FBI în urma depoziţiilor defectorului sovietic Reino Hayhanen. Este condamnat la 30 de ani închisoare pentru transmiterea de secrete militare. Conţinutul activităţilor de spionaj şi numele persoanelor care au făcut parte din reţeaua sa nu au fost făcute cunoscute niciodată. Este „schimbat” în 1962 cu pilotul Francis Gary Powers, capturat în urma zborului avionului de spionaj U2 pe teritoriul URSS.



Nici Ceauşescu nu ştia

Unul din cazurile în care spionajul românesc a folosit „serviciile” unui „agent legendat” a fost acela al plasării în Statele Unite a lui  Ion Agheană care, după ce “dispare” din ţară (i s-a anunţat chiar decesul) reapare, sub identitatea jurnalistului John Pearson, redactor şef adjunct al prestigiosioase publicaşii  „Business Week”, căruia Nicolae Ceaşescu îi acordă chiar un interviu în cursul unei vizite în SUA. De fapt, este mai probabil că noua identitate şi-a procurat-o cu sprijinul CIA, căreia i s-a deconspirat chiar din clipa când a pus picorul pe pământ american. Serviciul de spionaj de la Bucureşti nu-l putea propulsa într-o asemenea funcţie în numai trei-patru ani. Nici unul dintre demnitarii români ai timpului, exceptîndu-l pe generalul Nicolae Doicaru, şeful Direcţiei de Informaţii Externe, nu cunoştea adevărata identitate a lui John Pearson“. În tot cazul “John Pearson” a fost anchetat în mai multe rânduri de FBI, dar nu a fost reţinut. În 1978, după defectarea lui Ion Mihai Pacepa, Agheană revine în România pe care o va părăsi din nou, dispărând ulterior defintiv.

Cum se pregătea un „agent legendat”

Într-un interviu acordat publicaţiei “The Times” în 2010, Ion Mihai Pacepa oferă unele informaţii şi despre activitatea unor „agenţi legendaţi”. În anii 1970, Pacepa coordona UM 0912/U, din cadrul DIE, unitatea care avea ca sarcina tocmai de pregatirea spionilor fara acoperire diplomatică şi a celor legendaţi. Înainte de a căpăta acest statut, aceştia urmau, de cele mai multe ori, cursurile „şcolii de partid Ştefan Ghorghiu” (îndocrtinarea era considerată ca o condiţie obligatorie), a „şcolii de spioni” de la Băneasa, familiarizându-se cu aspectele diplomatice în cadrul Ministerului de Externe. Pacepa face referire şi la existenţa unor „cadre” în care viitorii spioni se familiarizau cu „tehnicile sexuale”, dar informaţia nu a putut fi verificată.

Câteva exemple şi un „fiasco”

Unul din cazurile la care se referă Pacepa este acela al unui anume „Vlăsceanu”, de fapt, doar unul dintre numele pe care le-a purtat.. A spionat pentru DIE până la fuga lui Pacepa. Cea mai importantă misiune a desfăşurat-o în Franţa, după ce DIE i-a „confecţionat“ legenda unui etnic francez născut în România. De fapt, reuşita lui „Vlăsceanu” a fost parţială, căci nu numai unii membrii ai diasporei româneşti din Franţa, ci şi contraspionajul francez îl bănuiau de desfăşurarea de acţiuni informative.

De fapt, şi în acest caz, contraspionajul nu era interesat de arestarea sa, ci, mai degraba, de o eventuala intoxicare. Vlasceanu a reusit sa obtina informatii reale, dar si false.

În fine, tot potrivit informaţiilor furnizate de Pacepa un rol important l-au jucat femeile prin care agenţii încercau să pătrundă în „cercuri înalte”. De exemplu, se pare că un alt „agent legendat”,  V. F., inginer energetician, „plantat” în Franta ca ilegal, a reuşit să se apropie pe această cale chiar de familia preşedintelui Franţei, Mitterrand.

Între altele, Pacepa remarcă faptul că pentru „agenţii legendaţi” misiunea era  deosebit de dificilă şi deoarece, odata deconspiraţi,  ei intrau în „malaxorul justiţiei” din ţara respectivă. Pentru că de fapt, aceşti agenţi „nu existat”, , cel putin teoretic, ei nu puteau fi ajutaţi.

De fapt, o serie dintgre „agenţii lagendaţi” au profitat de situaţia în care au fost puşi pentru...a defecta, rupând orice legături cu „Centrala” de la Bucureşti care îi trimisese, astfel încât misiunea lor a fost un „fiasco”, aşa cum o demonstrează investigaţiile lui Mihai Pelin.

Copiii plătesc 

Au existat şi misiuni în care spionii au plecat , pentru a avea o acoperire perfectă, cu întreaga familie. Riscurile sunt atunci mult mai mari. În viaţa membrilor familie, mai ales a copiilor, existau mult timp semne de întrebare, greu de explicat.

Astfel, unul dintre „agenţii legendaţi” mărturiseşte:  „Sunt ofiţer operativ şi am efectuat o misiune de patru ani sub acoperire convenţională şi cu numele schimbat. Pentru ca povestea mea să fie credibilă şi autentică, am fost însoţit de familie, adică de soţie şi băieţelul meu, care la momentul plecării, avea un an şi jumătate. Practic, acolo a învăţat să vorbească, acolo a învăţat cine este, a crescut ştiind şi spunând tuturor că pe el îl cheamă într-un anume fel, numele legendă. Cum să convingi un copil de cinci ani şi jumătate că nu-l mai cheamă aşa cum l-a chemat toată viaţa lui”...

„Agenţii adormiţi” în aşteptare

„Înrudiţi” cu „agenţii legendaţi” sunt aşa-numiţii „agenţii adormiţi”deoarece unii dintre aceştia au adoptat de cele mai multe ori pentru început acest statut. „Agentul adormit” este, de fapt, unul „legendat” pentru că are o identitate falsă, „confecţionată”.

Este destul de dificil de definit şi documentat acţiunea „agenţilor    adormit”. În general, se eamite că acesta este acel agent trimis într-un stat străin care devine activ doar în momentul în care primeşte indicaţii în acest sens din partea  serviciul de spionaj care l-a recrutat. De cele mai multe ori, aceast agent este plasat în interiorul unei organizaţii importante, nu pentru a intra imediat în acţiune, ci pentru a stabili obiectivul şi momentul în care îşi va face „debutul”, atunci când se consideră că sunt acondiţii propice sau în contexte deosebite, cum ar fi cele de criză politică. Uneori, „agenţii adormiţi” sunt pregătiţi pentru a desfăşura acţiuni de sabotaj sau teroriste în cadrul unei reţele.
Există însă situaţia în care acesta este recrutat chiar dintre cetăţenii statului vizat pentru activităţi informative care acceptau această postură pe bază de considerente politice sai etnice.



Nepoata lui Cehov a fost „adormită”

„Agenţii adormiţi” au jucat un rol important încă în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Astfel, Otto Kuehn a fost „instalat” de Servicul de informaţii german Abwehr în Hawaii împreună cu familia, furnizând informaţii importante pentru aliaţii japonezi care au jucat un rol important în pregătirea atacului de la Pearl Harbour.

Dar serviciile de spionaj sovietice au fost cele mai active şi în acest domeniu.
Este cazul Olgăi Cehova (1897-1980), nepoată a scriitorului cu acelaşi nume, care a fost plasată ca „agent adormit” în Germania.. Părăseşte, în 1920, Rusia, în plină anarhie şi sărăcie după revoluţia bolşevică, ajungând la Berlin. Reuşeşte să îşi facă un nume în lumea filmului, turnând destul de numeroase pelicule în studiourile de la Babelsberg. Cariera sa se datora în bună măsură şi preţuirii pe care i-o arată unele vârfuri ale ierarhiei Reichului. În 1930, Cehova primeşte chiar cetăţenia germană. Prin intermediul fratelui ei Lev, este recrutată, sub ameninţare,  ca agent “adormit”, scopul ei principal fiind acela de a transmite informaţii despre planurile germane de atacare a Uniunii Sovietice. Că Cehova se transformase din „agent adormit” într-unul deosebit de activ, devenind „regină neîncoronată a spionajului sovietic”, ni-l dovedeşte faptul că, puţin înainte ca trupele sovoetice să înceapă asediul Berlinului, este trimis un avion pentru a o salva şi transporta la Moscova.

Un alt „agent adormit” care s-a trasformar în unul activ a fost, Dmitri Aleksandrovici Bistoriolotov (1901 –1975), pictor, scriitor. De origine aristocratică, după ce face parte din Armata Albă, este recrutat de CEKA în calitate de “agent adormit” şi trimis în Occident, devenind ulterior unul din cei mai importanţi „agenţi ilegali” pentru URSS în timpul Perioade interbelice. Reuşeşte să procure informaţii secrete importante în Germania şi Italia.. Dând dovadă de un curaj ieşit din comun, Bistoriolotov acţionează prin seducerea şi recrutarea unor femei, a racolarii unor diplomaţi şi chiar a unui ofiţer Gestapo. Reuşeşte să intre în posesia unor coduri diplomatice şi, prin el, Stalin primeşte informaţii despre întâlnirile lui Hitler cu diplomaţi occidentali. De asemenea, obţine date despre planul de reînarmare al Germaniei, despre armamentul german şi italian. În timpul terorii dezlănţuite de Stalin, Bistoriolotov este rechemat, în 1937, în URSS, judecat şi condamnat sub acuzaţia de “duşman al poporului”. Deportat în Gulag, Bistoriolotov redactează relatări despre lagărele de concentrare şi crimele regimului sovietic pe care reuşeşte să le trimită peste hotare. După eliberare sa în 1954, publică lucrări ştiinţifice şi beletristică în care relatează despre activitatea sa ca spion. Portretul lui se află în sediul Serviciului de Informaţii Externe al Rusiei.

Cât de „adânc” poate penetra un „agent adormit” ne demonstrează cazul lui Karl  Koeher (1934-), scriitor, agent cehoslovac infiltrat în CIA în timpul Războiului Rece.

Bun cunoscător al limbii engleze, este selecţionat pentru a fi trimis în misiune în Vest. Se înscenează o defectare a sa în SUA, în 1965. I se acordă cetăţenia americană şi devine un „agent adormit”. În 1973, este angajat de CIA ca traducător şi analist pentru Europa de est, devenind cel mai bun specialist în problemele URSS.  Părăseşte pentru o vreme CIA, dar este reactivat în ciuda bănuielilor pe care le avea FBI în legătură cu activitatea sa. În cele din urmă, este interogat şi acceptă să devină agent dublu. Totuşi, pentru a se preîntâmpina fuga sa,  Koeher este arestat în 1984. Acceptă să facă depoziţii, dacă i se acordă imunitatea. În timpul detenţiei, are loc o încercare de asasinare a sa. În 1986, Koeher  este „schimbat” în Berlin cu dizidentul sovietic Anatoli Şaranski. Reîntors în Cehoslovacia,  este considerat un adevărat „erou” şi i se acordă o serie de avantaje. Este posibil să fi fost implicat în organizarea „Revoluţiei de catifea” (1989).

Întrebări tulburătoare

Folosirea metodei „agenţilor adormiţi” de către serviciile sovietice a cunoscut perioada sa de vârf în timpul Războiului Rece, dar a constinujat să fie utilizată şi în perioda următoare, în condiţii deosebite. Înte-adevăr, situaţia „agenţilor adormiţi”  a devenit dificilă atunci când regimul în slujba căruia erau a „căzut”, astfel încât aceştia au rămas „în aer”, trebuind să se „descurce” pe cont propriu. Este cazul ilustrat de unele filme de spionaj despre „agenţii adormiţi” uitaţi...

„Deruta” a durat puţin, căci Serviciul de informaţii esterne al Federaţiei Ruse a trecut la reactualizarea metodei „agenţilor adormiţi”, astfel încât Departamentul de Justiţie şi FBI a iniţiat aşa-numitul „Program al ilegalilor”, care, în cadrul Operaţinii „Istoriile fantomelor”, a dus, între altele , în 2010, la identificarea şi reţinerea a unui grup de zece „agenţi adormiţi” pentru Federaţia Rusă, între care cea care prin căsătorie devenise din Kuşcenko Anna Chapman şi un apreciat om de afaceri. Acest grup a făcut obiectul un schimb cu spioni americani capturaţi în Federaţia Rusă, şi ei „adormiţi”.
În 2011, a fost demascat un cuplu de „agenţi adormiţi” plasaţi în RF Germania încă din anii 1980 care îşi însuţiseră o identitate...sud-americană.
Dar nu numai Federaţia Rusă a folosit această metodă. Agentul chinez Chi Mak, demascat şi judecat în 2008, se aflase ca „agent adormit” în Statele Unite din anii 1970 şi atunci când se „trezea” transmitea informaţii din domeniul industrial.

Totuşi, se pare că „agenţii adormiţi” care activează pentru Federaţia Rusă au rămas principalul pericol, ridicând întrebări adesea tulburătoare.. „De ce trmite Rusia agenţi adormiţi în exterior” se întreaba în 2010  jurnalista  Jennifer Clibbon pe canalul „CBS News”? Un alt jurnalist, Christopher Meyer se întreba de asemenea „Câţi agenţi adormiţi se ascund” în Statele Unite”? În fine, „teoriile conspiraţioniste” au apărut şi în acest domeniu. În 2013, în revista „Der Spiegel”, a apărut un articol al cărui autor se întreba dacă şi cancelarul, „Angela Merkel nu este un agent adormit KGB”...

Asasini la comandă în...filme

Importanţa şi misterul care învăluiue activitatea „agenţilor adormiţi” au făcut ca ei să devină personaje în literatură şi cinema, părtunzând în ceea ce se numeşte „cultura populară”, a „mediilor”.

Există doua categorii ale unor asemeea „eroi”. În cea dintâi, zugărăvirea acestora se inspiră din cazuri reale, atâtea câte sunt cât de cât cunoscute, cârora li se adaugă „ingredientele” romanului sau filmelor de spionaj. Astfel, pelicula „Eye of the Needle” este inspirată de acţiunea contraspionajului batitanic în timpul celui de al Doilea Război Mondial, de identidicare şi anihilare a unui „agent adormit” german.

Celei de a doua categorii îi aparţin personaje fictive, dar care împrumtă unele însuşiri ieşite din comun şi desfăţoară acţiuni excepţionale. Este vorba de acei „agenţi adormiţi” cărora li s-ar fi „spălat cereierul” sau acţionează sub imperul drogurilor, ceea ce îi face să se implice direct în acţiuni extreme, mergând până la asasinate.

Unul dintre aceste pesonaje este acela din celebra peliculă „Candidatul manciurian” (1959) căruia, aflat într-o stare de hipnoză indusă  prin jocul de cărţi „Soliotaire”, i se comandă să execute asasinate. Oricât de exagerată ar părea această idee se pare că se inspiră din cazuri reale, căci serviciile secrete sovietice sau ale unor state comuniste din Asia au pus la punct asemenea „reţete”.  Este posibiul ca unul din membrii „grupului de la Cambridge”... a ajuns spion după ce în captivitatea de după demascarea sa în...i s-a spălat creierul.

Similară este acţiunea filmului „Telefonul” în care un agent, după căderea Uniunii Sovietice,  comandă unor „agenţi în adormire”, aflaţi şi ei într-un fel de stare de hinoză indusă, o serie de asasinate. Pentru că nu se conformează noilor oridine venite de la Moscova după colapsul regimului comunist, este necesar ca urmaşul KGB-ului să trimeată alt agent (interpretat de Charles Bronson) pentru a-l  impiedica să iniţieze asasinate.
Interesul publicului pentru peliculele cu asemenea subiecte a dus la realizarea serialului de televiuziune de către BBC „Sleepers”,  în care doi agenţi sovietici se integrează atât de bine în societatea britanică încât refuză să  se mai întoarcă în Uniunea Sovietic.

Dramele familiale pe care le antrenează activitatea unor asemenea agenţi au inspirat realizarea în 1988 a  filmului „Little Nikita” (cu  Sidney Poitier şi  River Phoenix) în care eroina principală trăieşte unb adevărat şoc atunci când află că părinţii  ei au fost „agenţi adormiţi”..

...şi în literatură

Bineînţeles nici romanele nu au evitat un asemenea sub subiect de succes şi...de actualitate.

În „The Bourne Ultimatum” se descrie perioada de pregătire asasinului profesionst Carlos Şacalaul care intenţionează să acţioneze şi pentru a-şi elibera mama încarcerată pentru că a fost o „adormită”.

Într-un alt roman „Bred for War”, se descriu împrejurările în care unui „agent legendat” i s-a atribuit biografia unui înalt demnitar american. Nici implicaţiile terorismului nu lipsesc din asemenea romane. În „Executive Orders” al consacratului autor de romane de spionaj Tom Clancy, personajul central încercă să pună la punct o reţea de „agenţi adormiţi” care urmează să declanşeze o serie de acte teroriste.

Inspirat de unele împrejurări reale este şi romanul „Honor Harrington” de Michael Ross „The Volunteer: The Incredible True Story of an Israeli Spy on the Trail of International Terrorists” (2008). Că subiectul a rămas de actualitate o demonstrează şi apariţia recentă a volumului „The sleeper spy” de William Safire (2011) în care este vorba de un „agent adormit” sovietic care a reuşit să desfăşoare operaţiuni bancare de pe urma căruia a strâns o sumă enormă. Urmaşul KGB-ului îl urmăreşte pentru a pune mâna pe aceşti bani.