36 de ani de la discursul lui Reagan asupra Imperiului Răului

MIHAELA BĂRBUŞ

La 8 martie 1983, Ronald Reagan s-a adresat membrilor Asociaţiei evanghelicilor din Orlando, California. În discursul său, cunoscut mai târziu ca Discursul asupra Imperiului răului, a abordat două teme importante ale actualităţii politice din acel moment: dreptul la viaţă şi negocierile pentru dezarmare. 

În argumentaţia sa simplă şi clară, bazată pe morala biblică, a arătat pericolele abordării iresponsabile ale chestiunilor legate de dreptul la viaţă, ca şi riscurile refuzului de a vedea regimul sovietic drept ceea ce este: o religie brutală care perpetuează iluzia că omul poate să Îl refuze pe Dumnezeu şi să îi ia locul. Punctul de vedere creştin şi opiniile politice exprimate au dezlănţuit critica violentă a presei de stânga. Reagan a fost comparat cu ayatolahul Komeini, a fost numit „războinic rece” şi vânător de vrăjitoare. Scurgerea timpului au confirmat atât afirmaţiile politice, cât şi perspectiva morală a preşedintelui Reagan. (Mihaela Bărbuș)

Cuvânt la Convenţia Anuală a Asociaţiei Naţionale a Evanghelicilor din Orlando, Florida

8 martie 1983


Cucernic cler,
Senator Hawkins,
Distinşi membri ai delegaţiei Congresului Statului Florida
şi voi toţi,

Nu pot să vă spun cât de mult mi-aţi încălzit inima cu primirea voastră. Sunt încântat să fiu astăzi aici.

Cei dintre voi care sunteţi în Asociaţia Naţională a Evanghelicilor sunteţi cunoscuţi pentru lucrarea voastră spirituală şi umanitară. Aş fi deosebit de neglijent dacă nu mi-aş arăta chiar acum recunoştinţa personală pe care v-o datorez. Vă mulţumesc pentru rugăciunile voastre. Nancy şi cu mine am simţit prezenţa lor de multe ori şi în multe feluri. Şi, credeţi-mă, ele contează foarte mult pentru noi.

Zilele trecute, în Camera de Est din Casa Albă, cineva m-a întrebat dacă îmi dau seama de toţi cei din afară care se roagă pentru preşedinte. Şi a trebuit să spun „Da, sunt. Am simţit. Cred în rugăciunea de mijlocire.” Însă nu m-am putut abţine să nu îi spun celui care mi-a pus această întrebare, sau cel puţin să le transmită celorlalţi, că, dacă atunci când se roagă aud că „sună ocupat”, înseamnă doar că am fost eu pe fir înaintea lor. Cred că înţeleg cum a simţit Abraham Lincoln când a spus „de multe ori m-a îngenunchiat convingerea copleşitoare că nu am unde să mă duc în altă parte”.

De la bucuria şi sentimentele bune ale acestei conferinţe, mă voi duce la o recepţie politică. Acum, nu ştiu de ce, însă această bucată de program îmi aduce aminte de o istorioară pe care o voi împărtăşi cu voi. Într-o zi, un pastor evanghelic şi un politician au ajuns împreună la poarta Cerurilor. Sfântul Petru, după ce a făcut toate formalităţile necesare, i-a preluat ca să le arate care vor fi locurile lor și i-a dus la cameră mică, de o persoană, cu un pat, un scaun şi o masă şi a spus că aceasta era pentru cleric. Politicianul era puţin îngrijorat de ce putea să i se pregătească lui și nu i-a venit să creadă când Sfântul Petru s-a oprit în faţa unui conac cu terenuri frumoase şi mulţi servitori şi i-a spus că acesta va fi locul lui. Nu s-a putut abţine să nu întrebe „Stai puţin, cum… ceva nu e în regulă… cum să primesc eu acest conac în timp ce omul acela bun şi sfânt a primit doar o cameră de o persoană?” Şi Sfântul Petru i-a spus „Trebuie să înţelegi cum sunt lucrurile aici, sus. Avem mii şi mii de clerici. Tu eşti primul politician care a reuşit vreodată să ajungă.”

Însă nu vreau să contribui la un stereotip. Aşa că vă spun că există în viaţa publică un mare număr de bărbaţi şi femei temători de Dumnezeu, devotaţi şi nobili, incluzând compania de faţă. Şi, da, avem nevoie de ajutorul vostru pentru ca să ne ţineţi mintea mereu atentă la ideile şi principiile care ne-au adus în arena publică în primul rând. Temelia acestor principii şi idei este un angajament pentru libertate (politică) şi libertate individuală, care însele sunt bazate pe mult mai adânca înţelegere a faptului că libertatea prosperă numai acolo unde binecuvântările lui Dumnezeu sunt căutate cu aviditate şi primite cu smerenie.

Experimentul american de democraţie se întemeiază pe înţelegerea acestui lucru. Descoperirea lui a fost marea biruinţă a Părinţilor Fondatori, exprimată de William Penn când a spus „dacă nu vom fi conduşi de Dumnezeu, va trebui să fim conduşi de tirani”. Explicând drepturile inalienabile ale omului, Jefferson a zis „Dumnezeu care ne-a dat viaţa, ne-a dat în acelaşi timp şi libertatea”, iar George Washington a fost cel care a spus că „între toate înclinaţiile şi obiceiurile care duc la prosperitate politică, religia şi moralitatea sunt nişte ajutoare indispensabile”. Şi, în sfârşit, cel mai subtil dintre observatorii democraţiei americane, Alexis de Tocqueville, a spus-o cu elocvenţă după ce a cercetat secretul măreţiei şi geniului Americii: „până nu am intrat în bisericile din America şi nu am auzit amvoanele sale înflăcărate de dreptate, nu am înţeles măreţia şi geniul Americii… America este bună. Şi dacă America va înceta să fie bună, va înceta să fie măreaţă”.

Ei bine, mă bucur că sunt aici astăzi cu voi, cei care menţineţi măreţia Americii, păstrând-o bună. Numai prin lucrarea şi rugăciunile voastre şi ale altor milioane putem să sperăm că vom supravieţui acestui secol periculos şi că vom ţine în viaţă experimentul de libertate – această cea din urmă şi cea mai bună speranţă a omului.

Vreau să ştiţi că această administraţie este motivată de o filosofie politică ce vede în voi măreţia Americii, oamenii şi familiile, bisericile, vecinătăţile, comunităţile voastre – instituţiile care promovează şi nutresc valori ca grija faţă de celălat şi respect pentru domnia legii în supunere faţă de Dumezeu.

Nu trebuie acum eu să vă spun că aceasta ne pune în contradicție, sau cel puţin în contratimp, cu atitudinea predominantă a multora care se duc către secularismul zilelor moderne, lepădându-se de valorile încercate, trecute prin proba timpului, pe care se bazează societatea noastră. Indiferent cât de bine intenţionaţi sunt, sistemul lor de valori este radical diferit de cel al celor mai mulţi americani și în timp ce proclamă că ne eliberează de superstiţiile trecutului, şi-au luat asupra lor sarcina de a ne fi comisari de poliţie prin administraţie şi reglementări guvernamentale. Câteodată vocile lor sunt mai puternice decât ale noastre, însă nu sunt încă o majoritate.

Un exemplu al acestei superiorităţi vocale este vizibil în controversa care se derulează acum la Washington. Şi pentru că sunt implicat, am aşteptat să aud părerea părinţilor tineretului american. Cât de mult vor ei să dea guvernului din prerogativele lor de părinţi?

Daţi-mi voie să prezint cazul cât pot de simplu şi de scurt. O organizaţie de cetăţeni, motivaţi sincer şi adânc îngrijoraţi de creşterea naşterilor şi avorturilor nelegitime la fete cu mult sub vârsta matrimonială, a stabilit de câtva timp o reţea naţională de clinici care să ofere ajutor şi, cu toată speranţa, uşurarea situaţiei. O spun din nou, nu le învinovăţesc intenţia. Cu toate aceasta, în efortul lor bine intenţionat, aceste clinici au decis să furnizeze recomandări, medicamente şi dispozitive pentru controlul naşterilor la fete minore, fără ştirea părinţilor lor.

De câţiva ani deja, Guvernul federal a ajutat cu fonduri la finanţarea acestor clinici. Când a dat acest sprijin financiar, Congresul a decretat că se vor depune toate eforturile să mărească pe cât posibil participarea părinţilor. Cu toate acestea, medicamentele şi dispozitivele sunt prescrise fără consimţământul părinţilor sau informarea lor ulterioară. Fete denumite „active sexual” – această expresie înlocuind cuvântul „promiscuu” – sunt ajutate astfel pentru a se preveni naşteri nelegitime sau avorturi.

Ei bine, am ordonat clinicilor care primesc fonduri federale să anunțe părinţii atunci când s-a oferit un astfel de ajutor. Unul din ziarele naţionale de frunte a creat expresia „regula guiţatului” într-un editorial îndreptat din acest motiv împotriva noastră și suntem criticaţi că violăm viaţa privată a tinerilor. Recent, un judecător a acordat un ordin de interzicere împotriva executării reglementării noastre. Am văzut discuţii televizate, am vazut ziarişti predicând asupra rătăcirii noastre, însă nici unul nu pare să fi menţionat că moralitatea are un rol de jucat în domeniul sexualității.

Este greşită toată tradiţia iudeo-creştină? Trebuie să credem că ceva atât de sacru poate fi privit doar ca un lucru fizic, fără nici un potenţial de vătămare emoţională sau psihologică? Şi nu este dreptul părinţilor să dea sfaturi şi recomandări ca să îi ferească pe copiii de greşeli care pot să le afecteze toată viaţa?

Mulţi dintre noi, cei implicați în guvernare, am vrea să ştim ce cred părinţii despre această invadare a familiei lor de către guvern. Ne vom lupta în tribunale. Drepturile părinţilor şi drepturile familiei au precădere asupra acelor birocraţi şi ingineri sociali de la Washington.

Însă lupta împotriva informării părinţilor este într-adevăr numai un exemplu din multele încercări de a dilua valorile tradiţionale şi chiar de a abroga clauzele de bază ale democraţiei americane. Libertatea prosperă atunci când religia este vibrantă şi se recunoaşte domnia legii în supunere faţă de Dumnezeu. Atunci când Părinţii Fondatori au adoptat primul amendament, s-au gândit să ocrotească bisericile de interferenţa guvernului. Nu au avut niciodată intenţia de a construi un zid de duşmănie între guvern şi însăşi conceptul de credinţă religioasă.

Toată istoria şi modul nostru de guvernare sunt pătrunse de dovada că este aşa. Declaraţia de Independenţă menţionează Fiinţa Supremă nu mai puţin de patru ori. Pe monedele noastre este gravat „In God we trust” („În Dumnezeu ne încredem”). Curtea Supremă îşi deschide procedurile cu o invocaţie religioasă și membrii Congresului îşi încep sesiunile cu o rugăciune. Mi se întâmplă să cred doar că elevii de şcoală au dreptul la acelaşi privilegii ca judecătorii Curţii Supreme şi membrii Congresului.

Anul trecut, am trimis Congresului un amendament constituţional pentru a se restaura rugăciunea în şcolile publice. Deja în această sesiune, creşte sprijinul de ambele părţi pentru amendament şi chem Congresul să acţioneze rapid să o adopte şi să îi lase pe copiii noştri să se roage.

Poate că unii dintre voi au citit recent despre cazul şcolii Lubbock, unde un judecător a hotărât efectiv că este neconstituţional ca o şcoală de district să acorde tratament egal grupurilor de elevi religioase şi nereligioase, chiar atunci când reuniunile grupurilor au loc în timpul liber al elevilor. Primul amendament nu a avut niciodată intenţia să ceară guvernului să discrimineze împotriva exprimării religioase.

Senatorii Denton şi Hatfield au prezentat Congresului propuneri legislative în toată chestiunea legată de interzicerea discriminării libertăţii de expresie în domeniul religios. Această legislaţie ar putea fi un progres important în restaurarea libertăţii cuvântului la elevii şcolilor publice. Am speranţa că aceste documente vor fi repede luate în seamă de către Congres și, cu ajutorul vostru, cred că este posibil să se adopte amendamentul constituţional anul acesta.

Cu mai mult de zece ani în urmă, o decizie a Curţii Supreme a eliminat la propriu 50 de statute ale Statelor care prevedeau protejarea copiilor nenăscuţi. Astăzi avortul la cerere curmă vieţile a un milion şi jumătate de copii pe an. Într-o zi se va adopta legislţie în favoarea vieţii umane care va pune capăt acestei tragedii, însă până atunci voi şi cu mine nu trebuie să avem linişte. Atât timp cât nu se va putea dovedi că pruncul nenăscut nu este o entitate vie, dreptul său la viaţă, libertate şi căutarea fericirii trebuie să fie ocrotit.

Poate vă amintiţi că atunci când a început avortul la cerere, mulţi şi, sunt sigur, mulţi dintre voi, au atras atenţia că practica va atrage o scădere a respectului pentru viaţă, că premisele filosofice utilizate pentru justificarea avortului la cerere vor fi folosite până la urmă pentru a se justifica alte atacuri la caracterul sacru al vieţii umane – infanticidul şi uciderea de milă. În mod foarte tragic, aceste atenţionări s-au dovedit a fi foarte adevărate. Anul trecut un tribunal a permis moartea prin înfometare a unui sugar handicapat.

Am ordonat Departamentului pentru Sănătate şi servicii Umane să explice fiecărei unităţi de îngrijiri de sănătate din Statele Unite că Legea Reabilitării din 1973 protejează toate persoanele handicapate împotriva discriminării bazate pe handicap, incluzându-i aici şi pe sugarii. Am mers mai departe şi am cerut absolut fiecărui beneficiar de fonduri federale care furnizează servicii de sănătate să afişeze într-un loc vizibil că „în această unitate este interzisă de legea federală eroarea discriminatorie de a nu îngriji şi alimenta sugarii handicapaţi”. Se afişează, de asemenea, un număr de telefon gratuit la care surorile sau alte persoane pot raporta la timp neregulile pentru a salva viaţa sugarului.

În plus, legislaţie recentă introdusă în Congres de Reprezentantul Henry Hyde din Illinois nu doar că măreşte restricţiile pentru avortul finanţat din fonduri publice, ci tratează întreaga chestiune a infanticidului. Insist pe lângă Congres să înceapă audierile şi să adopte legislaţia care va proteja dreptul la viaţă al tuturor sugarilor, inclusiv al celor cu disabilităţi sau handicap.

 Președintele Ronald Reagan

Sunt sigur că sunteţi descurajaţi câteodată, însă aţi reuşit mai mult decât credeţi. America este într-o trezire spirituală, o reînoire a valorilor tradiţionale care au fost piatra de temelie a Americii bune şi măreţe.

Un sondaj recent realizat de un centru de cercetare din Washington a ajuns la concluzia că americanii sunt oameni mult mai religioşi decât populaţiile altor naţiuni; 95% din cei intervievaţi credeau în Dumneze şi o imensă majoritate credeau că cele 10 Porunci au o semnificaţie reală pentru vieţile lor. Un alt studiu a constatat că o majoritate covârşitoare a americanilor nu sunt de acord cu adulterul, începerea vieţii sexuale în adolescenţă, pornografia, avortul şi drogurile. Acelaşi studiu a arătat un respect adânc pentru importanţa legăturilor de familie şi a credinţei religioase.

Cred că temele pe care le-am discutat astăzi aici trebuie să fie o parte esenţială a agendei politice a naţiunii. Pentru prima dată, Congresul dezbate şi tratează deschis şi serios chestiuni legate de rugăciune şi avort – aceasta este un progres enorm tocmai acolo. Repet: America este în mijlocul unei treziri spirituale şi a unei reînoiri morale și voi spune astăzi în spiritul vostru biblic „ci dreptatea să curgă ca o apă curgătoare, şi neprihănirea, ca un pârâu care nu seacă niciodată”!

Evident, o mare parte din acest nou consens politic şi social despre care am vorbit este bazat pe o privire pozitivă asupra istoriei Americii, care se mândreşte cu realizările şi trecutul ţării noastre. Trebuie însă să nu uităm niciodată că nici o schemă guvernamentală nu îl va desăvârşi pe om. Ştim că a avea de-a face cu lumea aceasta înseamnă a avea de-a face cu ceea ce filosofii ar numi fenomenologia răului sau, cum ar spune teologii, doctrina păcatului.

În lume există păcat şi rău şi Scriptura şi Domnul Isus ne poruncesc să ne împotrivim lor cu toată puterea. Şi naţiunea noastră are o moştenire de rău pe care trebuie să o gestioneze. Gloria acestui pământ a stat capacitatea de a transcende relele morale ale trecutului. De exemplu, lupta îndelungată a cetăţenilor minoritari pentru drepturi egale, odinioară sursă de dezbinare şi de război civil, este acum un motiv de mândrie pentru toţi americanii. Nu trebuie să ne întoarcem niciodată înapoi. În această ţară nu este loc de rasism, antisemitism sau alte forme de ură etnică sau rasială.

Ştiu că aţi fost la fel de îngroziţi ca şi mine de reapariţia unor grupuri de ură care predică bigotism şi prejudecăţi. Folosiţi vocea puternică a amvoanelor şi marea reputaţie a bisericilor pentru a denunţa şi izola aceste grupuri din mijlocul vostru. Porunca ce ne-a fost dată este simplă şi clară „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.

Însă, indiferent de episoadele triste existente în trecutul nostru, orice observator trebuie să aibă o privire pozitivă a istoriei americane, o istorie care a fost una a speranţelor împlinite şi a visurilor devenite realitate. Mai cu seamă în acest secol, America a ţinut aprinsă flacăra libertăţii, însă nu numai pentru noi, ci şi pentru milioane de alţi oameni din toată lumea.

Şi cu aceasta ajung la ultimul meu punct astăzi. În timpul primei mele conferinţe de presă ca preşedinte, într-un răspuns la o întrebare directă, am atras atenţia că liderii sovietici, ca buni marxişti-leninişti, au declarat public şi deschis că singura moralitate pe care o recunosc este aceea care înaintează cauza lor, adică revoluţia mondială. Cred că ar trebui să notez că doar l-am citat pe Lenin, spiritul lor călăuzitor, care a spus în 1920 că repudiază orice moralitate care provine din idei supranaturale (acesta este termenul lor pentru religie) sau din idei care sunt în afara conceptului de clasă. Moralitatea este subordonată în întregime intereselor războiului de clasă și este moral orice este necesar pentru anihilarea orânduirii sociale vechi, exploatatoare, şi pentru unificarea proletariatului.

Cred că refuzul multor oameni influenţi de a accepta această realitate elementară a doctrinei sovietice ilustrează o şovăială istorică de a vedea regimurile totalitare drept ceea ce sunt. Am vazut acest fenomen în anii 1930. Îl vedem prea adesea astăzi.

Aceasta nu înseamnă că trebuie să ne izolăm şi să refuzăm să căutăm o înţelegere cu ei. Am intenţia să fac tot ce pot pentru a-i convinge de intenţiile noastre pașnice, să le reamintesc că, în anii ’40 şi ’50, Vestul a fost acela care a refuzat să folosească monopolul nuclear pentru a câştiga teritorii şi că acum propune o reducere de 50% a rachetelor balistice şi eliminarea unei întregi clase de rachete nucleare terestre cu rază medie de acţiune.

Totuși, în același timp trebuie să înţeleagă că nu ne vom pune în pericol niciodată principiile şi standardele. Nu ne vom preda libertatea. Nu vom părăsi niciodată credinţa în Dumnezeu. Şi nu vom înceta să căutăm pacea autentică. Însă nu putem să asigurăm nici unul din lucrurile pe care le reprezintă America prin aşa-zisa soluţie a îngheţului nuclear propus de unii.

Adevărul este că un îngheţ ar fi acum o fraudă foarte periculoasă pentru că e doar o iluzie de pace. Realitatea e că trebuie să găsim pacea prin putere.

Aş accepta îngheţul doar dacă am putea îngheţa dorinţele globale ale sovieticilor. O îngheţare a armamentului la nivelul actual ar elimina stimulentul sovieticilor de a negocia serios la Geneva şi ar pune practic capăt şanselor noastre de a ajunge la reducerea majoră a armamentului pe care am propus-o. În schimb, prin îngheț ei îşi vor atinge obiectivele.

Un îngheţ ar răsplăti Uniunea Sovietică pentru creşterea sa militară enormă şi neegalată. Ar împiedica modernizarea esenţială şi demult întârziată a apărării Statelor Unite şi a aliaţilor săi şi ar lăsa din ce în ce mai vulnerabile forţele noastre îmbătrânite. Pe urmă, un îngheţ cinstit ar cere negocieri prealabile extinse asupra sistemelor şi cifrelor care vor fi limitate şi asupra măsurilor care să asigure verificarea eficientă şi conformitatea. Felul de îngheţ care a fost sugerat ar fi practic imposibil de verificat. Un astfel de efort major ne-ar deturna complet de la negocierile actuale pentru atingerea unor reduceri substanţiale.

Acum câţiva ani, am auzit un tânăr tată, un tânăr foarte important în lumea divertismentului, vorbind unei foarte mari adunări în California. Era în timpul războiului rece şi comunismul şi felul nostru de viaţă erau foarte mult prezente în gândurile oamenilor. Şi vorbea despre acest subiect. Şi dintr-o dată l-a auzit spunând „îmi iubesc fetiţele mai mult decât orice”. Şi mi-am spus „O, nu, nu face asta. Nu poţi…”. Dar l-am subestimat. A continuat; „mai degrabă mi-aş vedea fetiţele murind acum, crezând încă în continuare în Dumnezeu, decât să fie crescute sub comunism şi să moară într-o zi fără să mai creadă în Dumnezeu”.

Erau mii de tineri în acea adunare. Au îngenunchiat în aclamaţii de bucurie. Şi-au dat imediat seama de adevărul adânc din cele ce spusese privitor la trup şi la suflet şi la ce este important.

Da, să ne rugăm pentru mântuirea tuturor celor care trăiesc în întunericul totalitar – să ne rugâm să descopere bucuria de a-l cunoaşte pe Dumnezeu. Însă până o vor face, să fim conştienţi că ei sunt focarul răului în lumea modernă atâta timp cât predică supremaţia statului, declară omnipotenţa sa asupra omului individual şi prezic într-un final stăpânirea tuturor popoarelor de pe pământ.

C.S. Lewis a fost cel care a scris în neuitatele sale Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr că „răul cel mai mare nu se făptuieşte în sordidele bârloguri ale fărădelegii pe care le descria Dickens. Nu se făptuieşte nici măcar în lagărele de muncă şi în lagărele de concentrare – în acestea vedem rezultatul final. Acest rău este zămislit şi rânduit (iniţiat, asistat, realizat şi urmărit în detaliu) în birouri curate, aşternute cu covoare, încălzite şi bine luminate, de oameni liniştiţi cu gulere albe, cu unghiile tăiate şi obraji bine bărbieriţi, care nu au nevoie să ridice tonul”.

Ei bine, pentru că aceşti „oameni liniştiţi” nu „ridică tonul”, pentru că uneori vorbesc în tonurile de alinare ale frăţiei şi păcii, pentru că asemenea altor dictatori dinaintea lor fac mereu „o ultimă solicitare teritorială”, unii ar vrea să ne facă să-i acceptăm după vorbe şi să ne acomodăm cu pornirile lor agresive. Însă, dacă istoria ne învaţă ceva, ea ne învaţă că împăciuitorismul naiv sau gândurile conduse de dorinţe sunt o nebunie. Înseamnă trădarea trecutului nostru, ratarea libertăţii noastre.

Aşadar, vă cer să vorbiţi tare împotriva celor care ar vrea să pună Statele Unite într-o poziţie de inferioritate morală şi militară. Ştiţi, totdeauna am crezut că bătrâna talpă-a-iadului îşi păstrează cele mai mari strădanii pentru voi, cei din Biserică. Deci, în discuţiile voastre despre propunerile de îngheţ, vă solicit să vă păziţi de ispita mândriei, ispita de a vă declara cu seninătate deasupra tuturor acestora, şi să etichetaţi ambele părţi la fel de greşelnice, să ignoraţi adevărurile istoriei şi impulsurile agresive ale unui imperiu al răului, să numiţi cursa înarmărilor doar o uriaşă neînţelegere şi prin aceasta să vă sustrageţi din lupta dintre ce este drept şi ce e greşit, dintre bine şi rău.

Vă cer să rezistaţi celor care ar vrea să vă retrageţi sprijinul pentru eforturile noastre, eforturile acestei administraţii, de a menţine America puternică şi liberă, în timp ce negociem reduceri reale şi verificabile în arsenalele lumii şi într-o zi, cu ajutorul lui Dumnezeu, eliminarea lor totală.

Deşi puterea militară a Americii este importantă, permiteţi-mi să adaug că am susţinut mereu că lupta care are loc acum nu va fi niciodată hotărâtă de bombe şi rachete, de armate şi forţă militară. Criza reală cu care ne confruntăm este una spirituală; la rădăcină este o încercare de voinţă morală şi de credinţă.

Whittaker Chambers, omul pe care convertirea religioasă l-a făcut să fie martor într-una dintre cele mai teribile traume ale timpurilor noastre, cazul Hiss-Chambers, a scis că lumea occidentală este în criză numai în măsura în care este indiferentă faţă de Dumnezeu, în măsura în care colaborează cu tentativa comunismului de a-l face pe om să stea de unul singur, fără Dumnezeu. Deoarece, a spus după aceea, marxism-leninismul este de fapt cea de-a doua credinţă ca vechime, proclamată pentru prima dată în Grădina Edenului cu cuvintele ispitirii „veţi fi ca Dumnezeu”.

Lumea vestică poate răspunde acestei provocări, a scris el, „numai cu condiţia de a avea o credinţă în Dumnezeu şi în libertatea poruncită de El la fel de mare ca şi credinţa comunismului în Om”.

Cred că trebuie să ne ridicăm la înălţimea acestei provocări. Comunismul este, după părerea mea, un alt trist, bizar, capitol al istoriei umane, ale cărui pagini din urmă se scriu chiar acum. Cred aceasta deoarece izvorul tăriei noastre în căutarea libertăţii umane nu este material, ci spiritual. Şi pentru că nu cunoaşte limite, trebuie să îi înspăimânte şi în cele din urmă să îi biruiască pe cei care îi robesc pe semenii lor. Pentru că, după cuvântul lui Isaia, „El dă tărie celui obosit şi celui slab îi dă putere mare… Dar cei ce nădăjduiesc întru Domnul vor înnoi puterea lor, le vor creşte aripi ca ale vulturului; vor alerga şi nu-şi vor slei puterea, vor merge şi nu se vor obosi…”

Da, schimbaţi-vă lumea. Unul din Părinţii noştri Fondatori, Thomas Paine, spunea „stă în puterea noastră să începem lumea încă o dată”. Putem să o facem, lucrând împreună ce o singură biserică nu poate face prin ea însăşi.

Dumnezeu să vă binecuvinteze şi vă mulţumesc foarte mult.

The Guardian relatează povestea unui tânăr român crescut în orfelinatele care au şocat lumea în 1989: “Mulţi dintre colegii mei au fost răpiţi şi ucişi în gară”

The Guardian a publicat recent un amplu reportaj realizat de jurnalista Wendell Steavenson şi intitulat "Copiii lui Ceauşescu", despre povestea de succes a lui Vişinel Bălan, un tânăr crescut în orfelinatele din România care au şocat lumea atunci când au fost descoperite, în 1989, transmite Mediafax.

Vişinel Bălan

Vişinel Bălan are 27 de ani şi a fost abandonat la vârsta de două luni, fiind al treisprezecelea copil al unei familii din Bacău. El a trecut prin mai multe centre de plasament şi nu şi-a cunoscut familia până la vârsta de 11 ani. În prezent, Vişinel este licenţiat în drept şi teatru şi a început un master în psihologie la Universitatea din Bucureşti. El a lucrat pe un post de coordonator de proiect la Ministerul Tineretului şi Sportului, ca profesor de teatru la o şcoală pentru copii supradotaţi şi în calitate de consultant pentru Saatchi & Saatchi în România. El şi-a cumpărat o maşină şi un apartament într-o localitate de lângă Bucureşti. Dar lucrul de care este cel mai mândru este ONG-ul pe care l-a înfiinţat în 2013 - Desenăm Viitorul Tău - care lucrează cu copii instituţionalizaţi din România.

Vişinel a descoperit din întâmplare, la vârsta de 11 ani, că doi dintre soldaţii dislocaţi pe durata verii la centrul de plasament în care se afla el erau de fapt fraţii săi. Ei i-au povestit despre fraţii şi surorile lui, precum şi despre părinţi. În acea vară l-au luat cu ei să îi cunoască. Mama lui era bolnavă psihic, iar tatăl o bătea. Patru dintre copii muriseră, iar restul dispăruseră în sistem.

Una dintre experienţele nefaste de care îşi aminteşte tânărul datează din perioada în care acesta a locuit într-o gară din Comăneşti, unde se refugia când fugea din centrul de plasament. "Mulţi dintre colegii mei au fost răpiţi şi ucişi în gară. Aceste lucruri s-au întâmplat. Îmi aduc aminte cimitirul în care am îngropat una dintre fete. Mergeam cu trenul împreună şi un bărbat a încercat să o violeze, ea a opus rezistenţă, iar bărbatul a omorât-o. Eu aveam zece ani, iar era doar puţin mai mare", povesteşte tânărul.

După ce a plecat din centrul de plasament, Vişinel a locuit la o mănăstire. Iar când a reluat contactul cu autorităţile a fost plasat într-o familie care avea o fermă. Soţul îşi bătea soţia, iar soţia îl bătea pe el, povesteşte tânărul. El s-a plâns autorităţilor, dar acestea i-au cerut să nu mai creeze probleme. Dar el a continuat să se plângă până când a fost luat din familia respectivă iar aceasta a fost scoasă de pe lista asistenţilor sociali.

În cadrul amplului său reportaj, jurnalista Wendell Steavenson vorbeşte şi despre experienţa sa în România, în vara lui 1990, când avea 19 ani şi a plecat într-un tur al ţărilor foste comuniste din estul Europei. Ea îşi aminteşte că a ajuns în Bucureşti pe întuneric, iar iluminatul stradal nu funcţiona, în timp ce de-a lungul drumului erau grămezi de gunoi mocnind. Dintre toate ţările est-europene cu excepţia Albaniei, România a fost cea mai izolată, afirmă ea, adăugând că nu a avut niciun disident politic faimos. "Niciun Saharov, niciun Walesa sau Havel", scrie jurnalista.

Explicând că Ceauşescu a interzis avortul pentru femeile sub 40 de ani care aveau mai puţin de patru copii, la un an de la preluarea puterii, şi detaliind măsurile adoptate pentru creşterea brutală a ratei natalităţii, jurnalista subliniază că tot mai mulţi copii nedoriţi au fost abandonaţi în grija statului. Condiţiile din orfelinate s-au înrăutăţit profund după 1982, când Ceauşescu a redirecţionat banii din buget către plata datoriei naţionale. "Electricitatea şi căldura erau deseori furnizate cu intermitenţe, nu exista personal suficient, asistentele erau neinstruite (mulţi orfani au contractat HIV din cauza acelor nesterilizate) şi întârzierile în dezvoltare erau diagnosticate de rutină ca boli mintale. Abuzul instituţional a înflorit fără nicio verificare. În timp ce unele îngrijitoare făceau tot ce puteau, altele furau mâncare din bucătăriile orfelinatelor", afirmă Steavenson.


Ea descrie însă îmbunătăţirile din acest domeniu care au apărut de-a lungul anilor în România, afirmând că ţara a parcurs un drum lung faţă de condiţiile care au şocat lumea întreagă la începutul anilor '90. La această îmbunătăţire contribuie şi ONG-ul lui Vişinel. Cea mai mare parte a activităţii acestuia se concentrează asupra adolescenţilor din centrele de plasament şi apartamente de tip familial. Unele sectoare din Bucureşti sunt mai receptivele, altele mai puţin. El are relaţii bune cu unii funcţionari şi educatori, în timp ce alţii îl văd drept un factor de perturbare care le dă copiilor speranţe false.

Cum se pierd poziţii eterne, puterea… sau alegerile

threedots

- utopie pamflet (?) în câţiva ani şi scurte comentarii -


1965 – După moartea lui Dej, prin jocuri de culise, Ceauşescu devine liderul partidului comunist. Din acest moment începe o perioadă de “mari binefaceri” pentru poporul român.


Singura mişcare benefică pentru popor la vremea respectivă, a fost ruperea relaţiilor cu sovieticii, dar şi aia a fost făcută interesant. Ca un amănunt toţi ofiţerii din armata română care aveau soţii rusoaice au fost obligaţi să divorţeze şi soţiile trimise înapoi în URSS iar dacă nu acceptau să divorţeze, erau demişi.


Ceauşescu condamnă invazia sovietică a Cehiei şi Afganistanului, continuă relaţiile cu Israelul după “războiul celor şase zile” şi stabileşte relaţii cu RFG, obţinând astfel suportul occidental. Din această cauza, sovieticii deşi au comasat masiv trupe la graniţa cu România în 1971, nu au îndrăznit să ne invadeze.


Ba mai mult ca să-i irite pe sovietici, Ceauşescu a dezvoltat relaţii strânse cu China.


În timpuri moderne când un prostănac pierde nişte alegeri şi i se arată flacăra violet, vine alt “geniu” politic şi se instalează la cârma partidului. În timp şi ăsta nou se declară în vorbe prieten cu toată lumea occidentală, dar în fapte procedează pe invers şi ca să ne irite pe toţi dezvoltă planuri economice utopice cu China. 


1966  – Noua lege contra avortului. Orice fetus este declarat “proprietatea întregului popor” (literalmente) şi oricine încearcă să evite sarcina este un trădător care abdică de la legea continuităţii naţionale.


Avortul şi metodele contraceptive sunt ilegale, cuplurile fără copii plătesc taxe mai mari, divorţul este descurajat şi educaţia sexuală interzisă. Deşi rata naşterii se dublează, creşte proporţional şi rata mortalităţii  infantile şi numărul copiilor handicapaţi, orfani şi abandonaţi, aceşti copii fiind plasaţi în instituţii de stat, dar trăind în condiţii inumane. După ‘89 peste 100.000 de copii handicapaţi şi orfani sunt descoperiţi trăind în condiţii cumplite, care frizează teroarea.


În anii ‘60 se pun bazele sistematizării rurale şi urbane.


Pentru a produce forţă de muncă necesară proiectelor gigant şi a ceda tot mai mult teren agriculturii, dar şi pentru a controla mai uşor populaţia, peste 11 milioane de oameni sunt relocaţi din casele lor din aproximativ 7000 de localităţi în apartamentele din blocurile ridicate în nou createle centre agro-industriale. Blocurile erau adevărate cimitire de beton, insalubre şi igrasioase.


În Bucureşti 10.000 hectare sunt rase pentru a face loc noului bulevard şi Casei Poporului.


Învăţământul şi sănătatea “moderne” (de fapt lipsa lor), “încurajate şi susţinute” (!!!???) de bugetul guvernamental din zilele noastre, contractele pentru autostrăzi şi asfaltizarea, privatizările oneroase sau eşuate, concurează cu succes anii ’60. Efectul pe termen lung este acelaşi.


Ca o paranteză, la fel ca şi Ceauşescu, senatoarea Vrânceanu Firea consideră că ăia fără copii “nu e” (sic!) oameni.


1967 – A avut loc epurarea ministerului de interne pro-sovietic şi crearea noului departament pentru securitatea statului, care a devenit cel mai mare aparat represiv de acest tip din Europa, raportat la numărul de locuitori. Securitatea era creată, dospea şi se transformă în aparat represiv eficient, aşa că relaxarea şi libertatea cuvântului au început să dispară.


Puterile Securităţii erau nelimitate, agenţii având libertatea de-a aresta, interoga, tortura, monitoriza, cenzura poşta, asculta şi înregistra convorbiri telefonice, intra fără mandat în apartamente etc. Relaţiile cu străinii sunt monitorizate la sânge. Ceauşescu îşi continuă marşul triumfal, ajungând şeful suprem al partidului şi al statului.


Cam astea ar fi, mai devreme sau mai târziu, unele din binefacerile partidului stat. Cam asta ar fi şi Rusia după deschiderea Gorbaciov şi închiderea la loc Putin. Sorry Iliescule, aici n-a fost să fie.


1969 – Ceauşescu devine şi conducătorul suprem al armatei. Practic totul era în mâna şi sub controlul lui.


Având deja control absolut asupra unui aparat represiv de 20000 de oameni din trupele speciale ale securităţii, noua poziţie îi permite şi controlul asupra armatei.


Până nu avem şi justiţia, nu avem puterea deplină – Dan Voiculescu, Opere complete, Ed. Jilava. 


1971 – Cu prilejul vizitelor efectuate în China şi Coreea de Nord, Ceauşescu e fascinat de ideea transformării naţionale totale, aşa cum era ea prefigurată în programul Partidului Muncitoresc Coreean şi deja pusă în aplicare sub egida Revoluţiei Culturale din China.


La finele anului 1971 libertatea cuvântului şi mass media sunt total controlate. Chiar şi pentru maşinile de scris aveai nevoie de autorizaţie şi erau înregistrate. Securitatea suprimă orice opoziţie politică.


‘Raţ-ai ai dracu’ cu Internetu vostru de azi şi cu feisbucu’ şi cu bloagele, că e mai greu cu IP-urile şi cu alte alea, dracu’ le mai înţelege pe toate că suntem şi noi miliţieni şi relativ limitaţi.”


Anii ‘70. Ceauşescu continuă să concentreze puterea în mâinile unor privilegiaţi. Securitatea, armata, structurile de partid la nivel înalt şi media sunt toate controlate de apropiaţi ai familiei, sau protejaţi. Tot atunci Ceauşescu începe seria interminabilelor vizite de stat.


Mai nou nu te plimbi prin ţări străine în interes de serviciu. Azi orice (prost) parlamentar poate să facă asta. Pe acolo te duci  doar în concediu, ca să-ţi revii. Vizitele în ţări străine au fost înlocuite cu vizite frecvente (zilnice)la posturi de televiziune.


Off-topic. DEX. Etimologii moderne. Sintagma antena3 derivă din arhaicul “Scînteia” vechiul organ de presă al pc – r. 


1972 – Începe şi ascensiunea Elenei Ceauşescu, care ajunge şefa de personal la comitetul politic, având ultimul cuvânt la promovarea membrilor de partid la nivel naţional. Începe să devină o adevărată putere în spatele lui Ceauşescu.


În zilele noastre nevestele nu se mai limitează la planul local, ci devin europarlamentari. Deh, altă generaţie, alte mentalităţi. 


1974 –  Politica lui Ceauşescu începe să devină cunoscută ca “socialism dinastic” prin plasarea tot mai accentuată a membrilor familiei în roluri cheie. Creşte cultul personalităţii. “Geniul Carpaţilor”, “Dunărea Gândirii”, “garantul progresului şi independenţei naţiunii”, “arhitectul vizionar al viitorului ţării”.


Nu, nu l-a numit nimeni “micul Titulescu” – aveau şi lingăii ceauşişti ruşinea lor.


 Începe “Epoca de Aur”…


Perioada genocidului la scară naţională, cunoscută sub numele de “Epoca de Aur”, marchează “realizări măreţe”. Datorită industrializării accentuate, atât de lăudată de unii şi a managementului catastrofal ţara intră în criză de supraproducţie şi apare o creştere a datoriei externe.


În ziua de azi le-am putea numi economia duduindă, creştere PIB şi acorduri cu FMI. 


Creşterea economică de 10% pe an de la începutul anilor 70, devine 3% în 1980 şi datoria se apropie de 10 miliarde dolari US. Ceauşescu începe să dea vina pe imperialismul economic şi relaţiile cu vestul se deteriorează.


În prezent dăm vină pe UE şi pe americani care vor să ne controleze şi ne pun beţe în roate. 


1979 – Elena Ceauşescu devine prim vice prim-ministru.


Cred că este pentru prima dată când realizez că Dragnea parcă aduce, aşa, mai de departe, cu Elena Ceauşescu.


1981 – Producţia agricolă scade dramatic forţând introducerea raţiilor la alimente, iar energia internă devine insuficientă, fiind dirijată în principal pentru proiectele industriale megalomane. Ceauşescu introduce aşa numita “nouă revoluţie agrară” când practic ţăranii erau obligaţi să furnizeze statului, produse agricole şi zootehnice, primind în schimb doar o treime din preţul pieţii la produse.


La vremuri noi, obiceiuri noi. Acum îi zice taxa pe stâlp sau acciza la carburanţi sau cota unică de impozitare etc. Evoluăm şi noi, ce mama naibii. 


1982 – Continuă nebunia plăţii datoriilor externe şi este introdus un program de “austeritate” crâncen. Majoritatea produselor pleacă la export, pentru plata datoriilor. Hrana, benzină şi orice alt produs devin un lux.


Ar pleca şi acum la export mai multe chestii dar chiar şi ce-a construit Ceauşescu a distrus baronimea locală. S-a numit privatizare accelerată de cumetrie. 


Nivelul de trăi este în cădere liberă. În timp ce poporul suferă de foame, frig şi trăieşte în întuneric, Ceauşeştii continuă viaţa de lux şi privilegii. Anumite estimări spun că aproximativ 15.000 de oameni au murit anual din cauza programului de austeritate. România are cel mai scăzut nivel din Europa de Est, din toate punctele de vedere.


Pe unde suntem acum? Cred că am avansat un pas. Parcă nu mai suntem chiar ultimii. Suntem penultimii. 


1983 – Pretextând o presupusă lovitură de stat militară, Ilie Ceauşescu, fratele dictatorului este numit secretar al Consiliului Politic Superior al Armatei şi adjunct al ministrului apărării naţionale.


Mişcarea asta a fost echivalentă cu suspendările prezidenţiale din zilele noastre, din păcate (pentru ei) nereuşite. Lui Ceauşescu i-a reuşit. Meseriaş, nu ca novicii din ziua de azi. 


1987 - În luna Mai studenţii protestează în Iaşi, iar în Noiembrie are loc revolta de la Braşov, cu puternică rezonanţă internaţională. Aparatul represiv intervine în forţă. Mii de copii sunt “recrutaţi” în vederea spionării familiilor, prietenilor şi profesorilor.


Noroc cu facebook-ul şi cu internetul că acum mai aflăm ce e şi prin alte părţi şi ştim cum să reacţionăm şi la ce să ne aşteptăm. Dacă revolta spontană de la Braşov ar fi beneficiat de aportul facebook-ului, altul era cursul istoriei azi. 


1988 – Catastrofala sistematizare urbană şi rurală iniţiată în anii ’60 ajunge la apogeu. Ceauşescu devine specialistul naţional absolut în toate domeniile posibile. Trasează personal sarcini de producţie în toate ramurile de activitate.


Întotdeauna m-am cam temut de cei care ştiu totul despre nimic. Cei care se ştiu şi la finanţe şi la economie şi la agricultură şi la Simona Halep şi la baschet şi la raliuri.


1989 – Ceauşescu este în acest moment preşedinte ales pe viaţă, secretarul general al partidului comunist, şeful suprem al armatei, preşedintele consiliului suprem al ţării de dezvoltare economică şi socială, preşedintele consiliului naţional al oamenilor muncii, preşedintele frontului democraţiei şi unităţii socialiste. Pentru control total al potenţialilor rivali este introdusă rotaţia cadrelor în ministere şi 27 de membri ai familiei apropiate deţin posturi cheie în partid şi stat, acţionând ca “ochii şi urechile” lui Ceauşescu.


În zilele noastre familia reunită, cu control total, s-a numit pentru o perioada usl. După cum spuneam şi în alte postări, de cele mai multe ori sfârşitul vine din interior. Dacă la Ceauşeşti a fost pe bune, că erau rude (sângele apă nu se face), la usl nu s-au înţeles pe funcţii şi s-a dărâmat şandramaua. Rotaţia cadrelor ceauşistă seamănă ca două picături de sirop de coacăze cu traseismul politic actual, prin partide şi prin parlament. 


Deşi regimurile comuniste est-europene încep să cadă, Ceauşescu nu renunţă la planul dezastruos impus. Este atins obiectivul major de lichidare a datoriilor externe dar costul social inimaginabil îi grăbeşte sfârşitul.


Nici alţii n-au renunţat la planul lor, nici în ultimul moment. Singurul plan din dotare, planul dezastruos numit “jos Băsescu” a început să plictisească, în momentul în care  nivelul de trăi se duce dracului şi altceva nu mai ai în perspectiva decât minciuni.


În Martie ’89 şase membri proeminenţi ai partidului comunist  îi adresează o scrisoare deschisă lui Ceauşescu. “Scrisoarea celor şase” care circulă în media occidentală şi cititia la Radio Europa Liberă, este descrisă că un manifest al unei organizaţii secrete, numită “Frontul Salvării Naţionale” (!!! – vechime, nu glumă)


În zilele noastre echivalentul scrisorii, postarea numită generic “FSN – PSD aceeaşi mizerie”a circulat pe internet având că punct de plecare organizarea votului în diaspora. Postarea nu a plecat de la membri proeminenţi ai partidului comunist, ci de la oameni cu mintea deschisă, dar a avut un efect mai devastator decât scrisoarea celor şase.


Cu toate acestea în Noiembrie, cu doar câteva săptămâni înainte de cădere, Ceauşescu este reales pentru alţi 5 ani că secretar general al partidului comunist.


Să vedem ce-o să aleagă ăştia la congresul psd.


1989 – Decembrie 25, Ceauşescu este “judecat”, condamnat şi executat. Celebritatea procesului de atunci este absolută, fiind un record în premieră mondială.


Nu dorim moartea nimănui dar parcă începi să speri când vezi că unii chiar şi după un proces “fulger” de 6-7 ani ajung la locul cuvenit.



Ceauşescu ar fi putut să fie un erou dar a ales să fie un criminal. Despotismul întunecat, tirania, cultul personalităţii, dispreţul faţă de propriul popor şi încrederea tembelă că este infailibil i-au adus în cele din urmă sfârşitul. Nici o dictatură nu este perenă şi nimeni nu este infailibil. La asta să vă gândiţi “dragi” candidaţi, politicieni, atotputernici şi atoateştiutori ai momentului. Scadenţa vine la un moment dat, pentru fiecare, dar de data asta românii nu au mai vrut să repete un ciclu întreg de aproape 50 de ani. L-au redus la jumate. Black Friday in politica.