Imigraţia şi viitorul preşedinte american

Martin S. Martin

America este o naţiune de imigranţi este unul dintre cel mai des utilizate locuri comune când se încearcă definirea Americii şi – ca multe locuri comune – afirmaţia de mai sus este doar un adevăr parţial. Sunt mulţi cetăţeni americani care ştiu detalii despre originea familiilor lor şi sunt informaţi despre anii în care strămoşii lor s-au stabilit pe acest continent, dar sunt şi mai mulţi care nu pot să spună decât că sunt de origine engleză, scoţiană, scandinavă, chineză sau altele, fără să ştie nimic altceva despre înaintaşii lor.


În epoca de formare a uniunii statelor americane, care nu a fost deloc un proces rapid şi neted şi care a durat mult după declararea independenţei, prima perioadă a fost una în care populaţia fostelor colonii era în proporţie covârşitoare de origine europeană, de religie protestantă şi de vârstă mijlocie. Noţiunea de american nu era larg răspândită şi cei de pe coasta de est a Americii de Nord se numeau virginieni, locuitori ai Noii Anglii sau filadelfieni. Istoricul englez Paul Johnson este de părere că adevărata coagulare a locuitorilor lumii noi într-o naţiune nu s-a făcut decât după marele şoc al războiului civil (1861-1865). 

De atunci a început şi marele exod care a traversat cele două oceane şi ţara făcută de colonişti a înregistrat o creştere foarte rapidă a populaţiei prin milioane de nou veniţi, devenind cu adevărat o naţiune de imigranţi. Al doilea val, care s-a produs după încheierea păcii, a adus 17 milioane de nou veniţi numai prin portul New York, în perioada 1870-1919. Între anii 1900 şi 1940, mai mult de 60 de milioane de imigranţi au intrat legal în Statele Unite.

După Samuel P. Huntington (Who are we? Simon and Schuster 2004), asimilarea acestor mase de imigranţi s-a făcut prin americanizare. Cei ajunşi în Lumea Nouă, cu câteva bagaje sărace şi cei mai mulţi fără să ştie limba engleză, s-au străduit să devină cât mai repede ca cei din jurul lor. Lumea americană era privită cu admiraţie peste tot, inclusiv în locurile din care veneau imigranţii. Ca să aibă succes, ei şi copiii lor trebuiau să lepede o bună parte a obiceiurilor şi tradiţiilor lor şi să le înveţe cât mai repede pe cele noi, odată cu limba. Aşa s-a născut imaginea de cazan de topire (melting pot) care a subliniat cât de completă a fost contopirea imigranţilor în naţiunea americană. 

Pentru multe decenii, milioanele de imigranţi, ajunşi aici prin mijloace legale, au contribuit enorm la dezvoltarea Americii. De la fermieri şi muncitori manuali, până la artişti şi intelectuali de vârf, imigranţii s-au străduit din toate puterile să reuşească şi reuşita lor individuală s-a însumat într-un mare progres al ţării.

După 1970, două lucruri s-au schimbat în imigraţia americană: componenta ei ilegală a crescut rapid şi a ajuns să depăşească cu mult pe cea legală, iar pornirea de asimilare şi integrare nu a mai fost la fel de puternică de cum fusese. În societatea americană, alunecarea spre ideologia de stânga se asociază cu un ataşament redus faţă de propria naţiune şi mândria şi admiraţia, care fuseseră regula înainte, sunt înlocuite de contestare, critică şi chiar dispreţ. Americanizarea nu a mai lucrat, subminată de influenţele prin media, activism şi procesul de educaţie.

Antiamericanismul intern este cel care dă naştere ideii de multiculturalism, amândouă promovate în primul rând de elitele americane (politice, academice, tehnologice, de media). Tot Huntington atrage atenţia că primele grupuri sociale care se distanţează de patriotism şi se des-naţionalizează sunt elitele, care au altă concepţie despre lume, decât clasa de mijloc, încă strâns legată de sentimentul naţional şi de dorinţa de a păstra tradiţiile americane.

Şi aşa se face că imigraţia, altădată o binefacere, a devenit o problemă. În prezent, sunt cel puţin 15 milioane de imigranţi ilegali pe teritoriul USA şi - după datele US Census Bureau - se preconizează că deceniile următoare vor aduce un număr alarmant de imigranţi, legali şi ilegali, care va creşte de la 48 de milioane în 2020, la 57 de milioane în 2030, 65 de milioane în 2040, 72 de milioane în 2050 şi 78 de milioane în 2060. Dacă viitoarele valuri de imigranţi nu se vor asimila după modelul vechi, naţiunea americană va dispărea prin diluare.

În prezent, sunt cel puţin 15 milioane de imigranţi ilegali pe teritoriul USA şi - după datele US Census Bureau - se preconizează că deceniile următoare vor aduce un număr alarmant de imigranţi, legali şi ilegali, care va creşte de la 48 de milioane în 2020, la 57 de milioane în 2030, 65 de milioane în 2040, 72 de milioane în 2050 şi 78 de milioane în 2060. Dacă viitoarele valuri de imigranţi nu se vor asimila după modelul vechi, naţiunea americană va dispărea prin diluare.

În condiţiile în care imigraţia este deja o problemă critică, lumea aşteaptă de la candidaţii la preşedinţie explicaţii clare despre viziunea lor în subiect şi planurile lor de a readuce sub control procesul de imigraţie şi de naturalizare, care să se petreacă într-un mod nepericulos pentru structura şi identitatea naţiunii.

Şi majoritatea populaţiei este în favoarea controlului graniţelor şi împotriva unei amnistii globale a celor care se află deja, fără documente, pe teritoriul american.

Sunt diferenţe notabile între candidaţii prezidenţiali în ceea ce priveşte politica imigraţiei. Acest lucru a apărut din dezbaterile încheiate înainte de începerea alegerilor preliminare şi mai mult ca sigur vor fi prezente şi în dezbaterile următoare şi în alegerile generale din noiembrie.

Când se investighează opinia despre planul preşedintelui Obama de a acorda amnistie tuturor imigranţilor, indiferent de modul în care au intrat în ţară, republicanii se opun în proporţie de 80%, independenţii 57% şi democraţii 41% (Rasmussen 2015). 75% dintre cetăţenii americani nu cred că preşedintele are autoritatea legală de a introduce amnistia pentru imigranţi, fără ca o astfel de măsură să fie votată de congres, dar se înmulţesc zvonurile că, înainte de a-şi termina manndatul, Barack Obama pregăteşte chiar asta, sub forma unul ordin executiv prezidenţial. De altfel, de când a intrat în ultima jumătate a celui de al doilea mandat, preşedintele Obama a emis din ce în ce mai frecvent ordine executive, ceea ce a atras critici multiple. Ocolirea forului legislativ în probleme majore ale ţării nu este numai anticonstituţională, dar trimite la ceea ce oponenţii numesc „monarhizarea preşedinţiei americane”.

Chiar de la primul anunţ de candidatură la preşedenţie, Donald Trump a făcut din imigraţie un element central al campaniei sale. El a făcut publice cele trei principii de care este condus în această problemă: un stat al legii trebuie să respecte legile, inclusiv legea imigraţiei, un stat fără graniţe nu se poate numi un stat, un stat care nu-şi protejează cetăţenii nu este un stat. Ferm în favoarea imigraţiei legale, Trump doreşte să înceapă combaterea ilegalităţilor de trecere a frontierei, care ameninţă securitatea naţională, prin completarea unui zid la frontiera de sud a ţării şi prin deportarea imigranţilor ilegali. Deşi mulţi sunt sceptici în privinţa aspectului practic al unei astfel de operaţii, declaraţiile lui Trump au rezonat puternic în rândurile americanilor, care l-au ridicat pe poziţia de lider în grupul republican, de unde nu a coborât niciodată.

Donald Trump mai propune anularea prevederii constituţionale care acordă automat cetăţenia oricărei persoane născute pe teritoriul ţării (copiii-ancoră), desfiinţarea statutului de oraşe-sanctuar (oraşe în care imigranţii fără documentaţie, chiar cei care au comis acte ilegale, sunt protejaţi împotriva organelor federale, care urmăresc identificarea lor şi deportarea), deportarea obligatorie a oricărui imigrant care a comis ilegalităţi şi triplarea agenţilor de pază a graniţelor.

Doctorul Carson a afirmat că ideea zidului de închidere a graniţelor este o prostie şi că o metodă eficientă de a stăvili procesul ar fi desfiinţarea beneficiilor care atrag imigranţii, în cea mai mare măsură uşurinţa de a găsi slujbe. Fără să le fie acordat dreptul de a obţine o cetăţenie imediată, imigranţii ilegali care au locuit şi lucrat în SUA cel puţin şase luni ar trebui, după Ben Carson, să fie dirijaţi spre o înregistrare legală, să plătească amenzile şi taxele corespunzătoare, apoi să se integreze într-un proces de naturalizare egal cu cel prin care trec imigranţii legali.

Deşi a fost guvernator al statului Florida între anii 1999-2007 şi ar trebui să fie amplu documentat în problema imigraţiei ilegale, Jeb Bush a făcut, chiar de la începutul campaniei sale, afirmaţii ciudate şi greu de susţinut. Pentru el, graniţele ar trebui să fie şi mai libere decât sunt, fiindcă imigranţii ilegali care vin în număr mare, în căutare de slujbe, sunt de fapt mânaţi de „un act de dragoste” şi deci trebuie sprijiniţi. Criticii lui Bush au făcut legătura cu faptul că el s-a căsătorit cu o tânără mexicană, pe care a cunoscut-o şi de care s-a îndrăgostit în timpul unei călătorii dincolo de graniţă.

Fiu a doi imigranţi cubanezi, senatorul Marco Rubio are de tras ponoasele unei acţiuni din trecut: cu mai bine de un an în urmă, el s-a lăsat convins de influentul senator democrat Chuck Schumer să intre într-un grup de senatori, numit „banda celor opt”. Scopul lor era să treacă rapid prin congres un proiect de amnistie pentru toţi imigranţii ilegali. Când spune astăzi că doreşte combaterea imigraţiei ilegale, Rubio nu poate să pară credibil. Pentru cei mai mulţi politicieni republicani care sprijină ideea amnistiei, motivele principale sunt legate de influenţa angajatorilor din statele unde imigraţia ilegală se face pe scară mare. Aceştia sunt direct interesaţi în plata redusă a muncii ilegale şi obţin acordul tacit al autorităţilor locale.

Pentru democraţi, sprijinirea imigraţiei are substrat politic: peste 70% din nou veniţi şi familiile lor vor vota pentru partidul democrat.

 Imigranți ilegali la granița SUA-Mexic

Ted Cruz, senator din statul Texas, cunoaşte bine detaliile dosarului imigraţiei. El susţine aplicarea strictă a legii imigraţiei, susţinerea formei legale şi combaterea imigraţiei ilegale şi se opune amnistiei imigranţilor nedocumentaţi.

Trebuie observat că cei doi susţinători ai aplicării stricte a legii imigraţiei şi ai combaterii trecerilor frauduloase de frontieră, Donald Trump şi Ted Cruz, se află constant în fruntea listei de candidaţi prezidenţiali.

Ca membră a echipei guvernamentale a preşedintelui Obama, Hillary Clinton se declară de acord cu majoritatea actelor prin care preşedintele a încercat favorizarea imigranţilor: ordine executive de blocare a deportării ilegalilor, DREAM Act (acordarea de sprijin financiar tinerilor ilegali care vor să intre în universităţi), acordarea de permise de lucru imigranţilor în multe state şi facilitarea obţinerii documentelor, inclusiv permisul de conducere, de către imigranţii neautorizaţi. Ea este pentru o reformă amplă a prezentului sistem de imigraţie, dar care să fie centrată pe protecţia imigranţilor şi familiilor lor şi pe facilitarea obţinerii cetăţeniei de către imigranţi. Deci amnistie, chiar dacă nu este numită aşa.

Pentru Bernie Sanders, de asemenea în favoarea unei reforme a sistemului actual, schimbările din legislaţia imigraţiei trebuie să fie bazate pe protecţia imigranţilor şi pe nevoia de a face o reformă pe principii umanitare. Cei doi candidaţi democraţi îşi măresc şansele de succes prin susţinerea clară a imigraţiei ilegale, de la care aşteaptă să vină un suport substanţial din parte electoratului hispanic (8,9% din totalul celor care votează).

Peste 60% dintre americani se opun proiectului preşedintelui de a acorda amnistie imigranţilor ilegali. Dacă Donald Trump şi Hillary Clinton vor fi, în cele din urmă, nominalizaţii celor două partide, şansele lor la alegerile generale apar astăzi egale.

Sunt diferenţe notabile între candidaţii prezidenţiali în ceea ce priveşte politica imigraţiei. Acest lucru a apărut din dezbaterile încheiate înainte de începerea alegerilor preliminare şi mai mult ca sigur vor fi prezente şi în dezbaterile următoare şi în alegerile generale din noiembrie. Punctul de vedere despre importanţa problemei şi alegerea soluţiei pentru imigraţia ilegală sunt strâns legate de subiectul siguranţei naţionale. Cu toată camuflarea pe care o practică guvernul actual, ultimele acte teroriste au convins lumea că este nevoie de o schimbare a strategiei actuale, pentru ca societatea americană să rămână sigură. Votul multora va fi înfluenţat de acel candidat care le conferă cea mai mare încredere pentru anii care vin. În lista celor mai importante subiecte pentru alegătorii din 2016, imigraţia-securitatea naţională împarte primele trei locuri cu economia şi cu lipsa de satisfacţie şi încredere în guvernul federal şi în politicienii de carieră.

În ultimele zile din decembrie 2015, sondajele de opinie nu au arătat mari schimbări în preferinţele alegătorilor. Investigaţia făcută de CNN/ ORC (Operational Research Center, Inc) a arătat că ordinea la republicani este: Trump 39%, Cruz 18%, Carson şi Rubio 10%, iar la democraţi apare Clinton 50%, Sanders 34%.

Analizând rezultatele mai multor sondaje din luna decembrie, analistul Rasmussen comunică publicului câteva concluzii. Numai un procentaj de 27% dintre cetăţenii americani cred că ţara se află pe un drum bun. Majoritatea sunt nemulţumiţi de performanţa guvernului şi a congresului cu cele două camere majoritar republicane. Peste 60% dintre americani se opun proiectului preşedintelui de a acorda amnistie imigranţilor ilegali. Dacă Donald Trump şi Hillary Clinton vor fi, în cele din urmă, nominalizaţii celor două partide, şansele lor la alegerile generale apar astăzi egale.

„Umbra crizei a trecut”. Revenirea Americii şi consecinţele ei, între discurs şi realitate

Valentin Naumescu

Pe 20 ianuarie 2015, Barack Obama a susţinut în faţa Congresului discursul anual programatic al Preşedintelui, cunoscut drept State of the Union, al şaselea (cel din februarie 2009, la o lună de la depunerea jurământului, a fost doar o adresare introductivă în faţa camerelor reunite, neputând fi considerat oficial „Starea Naţiunii”) şi totodată penultimul din cariera sa politică. Axat, conform tradiţiei, pe situaţia politică, socială şi economică în care se află federaţia şi pe priorităţile interne şi externe ale Statelor Unite în anul recent început, State of the Union este totodată, sau ar trebui să fie, barometrul unei stări de spirit naţionale.

Pentru prima oară de la inaugurarea efectivă a mandatelor sale, pe 20 ianuarie 2009 (atunci într-un vârf istoric al extazului american postbelic, inspirat de formula magică Yes We Can), Obama a vorbit anul acesta în faţa unui Congres dominat în ambele camere de opoziţia republicană. Ostilitatea legislativului s-a resimţit în atmosfera din sala Camerei Reprezentanţilor, neputând fi decât parţial estompată de aplauzele energice ale democraţilor minoritari. Acesta este un semn simplu, dar esenţial, că politicile administraţiei democrate au pierdut pe parcurs suportul majorităţii americanilor (cel puţin a celor care au votat), deşi cifrele vorbesc destul de limpede de un nou curs ascendent al Americii: depăşirea completă a crizei, scăderea şomajului la nivelul minim din 1999 şi revenirea pe creştere a economiei Statelor Unite, la un nivel chiar mai bun decât cel dinaintea crizei din 2008. Şi totuşi, americanii parcă au obosit să mai creadă în Barack Obama. Speranţele clasei mijlocii sunt ruinate, imaginea de putere hegemonică globală este pusă la îndoială, marile reforme sociale trenează din lipsă de consens societal iar votul din noiembrie anul trecut (Midterm Elections) a fost o expresie puternică a dorinţei de schimbare politică. Cum se explică acest paradox?

Ca de obicei, Starea Naţiunii este mai mult decât o agendă. Este un discurs-cheie, aşteptat atât în plan politic şi legislativ, cât şi (sau mai ales) stilistic, fiind proba de măiestrie a speechwriter-ilor din anturajul liderului şi totodată tuşa sa personală, precum şi un indicator al unei anumite stări de spirit, cel puţin a administraţiei dacă nu şi a societăţii americane în ansamblu. O „Stare a Naţiunii” sobră, apăsătoare şi gravă denotă încordare, tensiune, un punct critic sau poate de inflexiune în istoria ţării, în timp ce o „Stare a Naţiunii” strălucitoare şi impetuoasă e menită să radieze încredere şi speranţă, tonus şi vigoare naţională. Discursul Preşedintelui ar trebui teoretic să rezoneze cu starea de spirit a societăţii şi naţiunii americane, să fie consonant cu ele. Anul acesta, clivajul între cele două imagini a fost parcă mai mare ca de obicei, cu un supradozaj de strălucire şi măreţie în expunerea liderului de la Casa Albă, care găseşte însă tot mai puţin suport în inimile americanilor. Dezamăgirea politică atinge un maxim istoric în Statele Unite. Paradoxal, spuneam, fiindcă tocmai acum, după şase ani, lucrurile încep să arate, macro-economic dacă nu şi la nivelul fiecărei familii, mult mai bine ca în anii din urmă.

„Umbra crizei a trecut”, a transmis Preşedintele Obama unei ţări care s-a confruntat o perioadă destul de lungă cu angoasele, ezitările şi confuzia unei puteri (cândva hegemonice) aflate în pierdere de altitudine şi de siguranţă de sine, pregătind totodată imboldul politic pe care va dori să-l dea, anul viitor, candidaturii aproape certe a lui Hillary Clinton. Rata de aprobare a discursului prezidenţial a urcat la 50%, destul de mult peste nivelurile din alte discursuri de anul trecut, dar nu a fost zdrobitoare şi a întărit percepţia de divizare politică profundă a Americii. De regulă, „State of the Union” este un discurs care întruneşte, prin generalitatea şi accesibilitatea lui, un număr mai mare de simpatizanţi decât discursurile specializate sau cele pe teme grele precum buget, reforme sociale, intervenţii politico-militare externe etc. Tocmai din acest motiv, 50% rată de aprobare la Starea Naţiunii nu este chiar un succes epocal şi arată că jumătate dintre americani nu s-au oglindit în optimismul şi splendoarea cuvintelor atent şlefuite ale discursului, care s-a vrut unul unificator şi mobilizator.

Obama a insistat mult pe succesele economiei americane. A trecut (poate prea) uşor, spun mediile americane, peste faliile persistente din societate, peste tensiunile inter-rasiale (de exemplu, episodul Ferguson), peste blocajul unor proiecte legislative majore anunţate anul trecut (cum ar fi reforma legislaţiei imigraţiei, creşterea taxelor pe marile averi sau asigurarea finanţării corespunzătoare pentru programul Medicare), dar a accentuat, cum altfel?, părţile luminoase ale bilanţului administraţiei sale. Printre acestea, a enumerat scăderea spectaculoasă a şomajului, sub 6% (deci Joburi, Joburi, Joburi, pariul dintotdeauna al politicienilor americani!), creşterea generală a economiei (greu de ştiut acum dacă pe „baze sănătoase” sau iarăşi speculative, vom vedea mai târziu), independenţa solidă a Americii de importurile de petrol şi gaze, numărul tot mai mare al tinerilor absolvenţi de colegiu din societatea americană, scăderea generală a ratei criminalităţii (tendinţă uşor de „creat” prin jocul cifrelor şi prin instrumentarul statistic specific, dar imposibil de verificat în practică), apoi din nou apelul la o „politică inteligentă”, care să combine forţa militară cu puterea diplomaţiei, rezervarea dreptului de a acţiona unilateral pentru apărarea valorilor fundamentale ale Statelor Unite (practic, un mesaj discret adresat partenerilor europeni din NATO), în fine, revenirea la obsesiva „unitate a naţiunii americane”, dincolo de dualismul aparent ireconciliabil, roşu-albastru, al votanţilor.

În componenta de politică externă, s-au detaşat reafirmarea angajamentului de distruge Statul Islamic şi de a combate ferm terorismul (menţionând, în această ordine, atacurile teroriste recente din Afganistan şi Franţa), relansarea relaţiilor politico-diplomatice cu Havana comunistă (rată de aprobare 62%!), susţinerea eficienţei sancţiunilor împotriva unei Rusii agresoare, a cărei economie şchioapătă acum tot mai vizibil, deşi, în paranteză fie spus, situaţia din estul Ucrainei nu s-a îmbunătăţit deloc iar războiul a reizbucnit zilele acestea.

În esenţă, deşi criticat de republicani pentru neadecvarea la realitate (prin vocea senatoarei Joni Ernst, recent aleasă, care a prezentat anul acesta replica oficială a opoziţiei), discursul lui Barack Obama a dezvăluit un lucru nou, oarecum neaşteptat după înfrângerea severă din noiembrie. Obama este pregătit să lupte în următorii doi ani cu republicanii, nu este epuizat politic (cum mulţi credeau) şi va reprezenta un factor important în susţinerea viitorului candidat al Partidului Democrat pentru Casa Albă, probabil Hillary Clinton. Ne mai putem de asemenea aştepta la o atitudine mai energică a Statelor Unite în relaţiile internaţionale, la o recâştigare a influenţei Washingtonului pe anumite dosare sensibile, pentru a contracara criticile şi aplombul tradiţional al republicanilor în politica externă, ceea ce în principiu va fi (şi) în interesul României, şi al aliaţilor Americii din Centrul şi Estul Europei.


Revin în final la ceea ce am mai spus cu alte ocazii, victoria republicanilor în noiembrie 2016 nu este garantată doar pentru că se încheie opt ani de guvernare democrată şi, de regulă, după două mandate succesive urmează alternanţa, iar Grand Old Party va trebui să scotocească temeinic prin zestrea de resurse umane pe care le are pentru a identifica o figură credibilă, agreabilă, neradicală şi lipsită de stridenţele şi neadecvările variantelor pe care le-a avut la dispoziţie în alegerile primare din 2008 şi 2012. De exemplu, a mai pune în discuţie, în America secolului XXI, dreptul femeii la avort şi a veni cu accentele vetuste, ultra-conservatoare, ale discursului evanghelic înseamnă practic sinucidere politică înainte de competiţia propriu-zisă. Ştiu unele candidaturi care se vehiculează, dar nu e momentul acum să le analizăm. Republicanii trebuie să rupă în orice caz tradiţia ultimelor rânduri de prezidenţiale şi impresia cvasi-generală că „nu au mână bună” la alegerea candidatului, blocându-se în figuri crispate de multimilionari septuagenari şi în clişee ideologice care amintesc de anii 50-60, în rigidităţi şi absurdităţi care nu mai pot face obiectul unor politici realiste, care să ţină cont de structura socială actuală a Americii şi de schimbarea sistemului de relaţii internaţionale.

SUA au declanşat în Irak operaţiunea Sinjar

Gabriela Anghel

Preşedintele Barack Obama a pregătit americanii pentru o acţiune militară prelungită în cadrul operaţiunilor aeriene în nordul Irakului, pe care le-a autorizat pentru blocarea avansării jihadiştilor Statului Islamic care ameninţă Kurdistanul irakian şi pentru protejarea personalului american aflat la post în Erbil. Subliniind că nu se pune problema trimiterii de trupe americane în Irak, el a adăugat că a autorizat un „efort umanitar“ pentru ajutorarea zecilor de mii de civili fugiţi din calea teroriştilor şi refugiaţi în munţi, fără apă şi hrană. Paris, Londra şi Berlin s-au alăturat eforturilor umanitare.

În conferinţa săptămânală de presă de sâmbătă, pe peluza Casei Albe, în faţa elicopterului Marine One care aştepta să îl transporte pe preşedinte în concediul anual, Barack Obama a pronunţat un discurs de patru minute. El a declarat că loviturile aeriene pe care le-a autorizat joi în nordul Irakului au ca „primă prioritate” „protejarea personalului militar al SUA în regiune” şi a zecilor de mii de irakieni yazidi, refugiaţi pe muntele Sinjar din calea atrocităţilor jihadiştilor.

Decizia lui Obama reprezintă o problemă politică delicată pentru un preşedinte care a făcut campanie contra a ceea ce numea altădată un „război stupid” şi de mai multe ori a făcut presiuni asupra republicanilor să fixeze o dată limită pentru plecarea trupelor americane din câmpurile de luptă. Ultimele trupe americane au părăsit Irakul în decembrie 2011, dar Obama se regăseşte acum împovărat cu o nouă dar foarte diferită operaţiune militară în Irak, fără un final prevăzut.

Şeful Casei Albe a anunţat că SUA şi guvernul irakian „au întărit ajutorul militar” pentru forţele kurde care înfruntă combatanţii islamişti, dotaţi cu armament greu, dar a insistat că Administraţia sa nu va trimite trupe la sol în Irak, după un război de zece ani, impopular. „Am învăţat lecţia din incursiunea noastră îndelungată şi extrem de costisitoare din Irak” a mai adăugat Obama promiţând că „nu va permite SUA să fie atrase în luptă contra altui război”.

Obama a mai declarat că nu dă un calendar particular pentru loviturile aeriene şi eforturile umanitare în Irak, „pentru că, atunci când personalul şi instalaţiile americane sunt ameninţate, am datoria să asigur protecţia lor” şi loviturile aeriene vor continua cât va fi necesar. „Obiectivul nostru esenţial nu este doar asigurarea că americanii sunt protejaţi, dar şi să facem faţă situaţiei umanitare din Sinjar”, unde circa 100.000 de civili sunt ameninţaţi să moară deshidrataţi sau de mâna jihadiştilor. Suntem încredinţaţi că vom putea împiedica SI să urce pe munte şi să ucidă oamenii refugiaţi acolo”. Preşedintele american a făcut apel la un efort internaţional pentru a pune în funcţie „un soi de mecanism sau culoar se securitate pentru ca aceşti oameni să de poată deplasa”. SUA vor susţine Irakul, care trebuie să formeze un guvern de uniune naţională pentru a contracara militanţii sunniţi ai SI care ameninţă viitorul ţării.

Ajutoare paraşutate

Teroriştii sunniţi care au ocupat o parte a Irakului sunt extrem de brutali cu minorităţile religioase, au ucis oameni, au decapitat şi crucificat captivii în efortul de eradicare a necredincioşilor. Nordul Irakului este una din zonele cele mai diversificate din Orientul Mijlociu din punct de vedere demografic şi ocuparea oraşelor şi a localităţilor din regiunile capturate au determinat fuga oamenilor din calea lor, fiind ameninţaţi cu moartea dacă nu renunţă la propria religie. Majoritatea refugiaţilor de pe Sanjar sunt yazidi, membri unui grup religios, minoritar şi antic, aliaţi cu kurzii şi provin din localităţile din jurul muntelui.

Premierul britanic, David Cameron, preşedintele francez, François Hollande şi cancelarul german, Angela Merkel, au accepta să contribuie la efortul umanitar şi avioanele au lansat deja pe muntele Sinjar pachete cu hrană, apă şi alte ajutoare umanitare de strictă necesitate. Contra-amiralul american John Kirby a declarat că SUA au paraşutat în primele două zile 72 de pachete constituite din 36.000 de raţii alimentare şi 1.500 litri de apă.

În paralel, avioane de vânătoare şi drone efectuează raiduri contra forţelor djihadiste care înconjoară muntele Sinjar, au vizat două vehicule blindate de unde islamiştii trăgeau asupra civililor din apropierea muntelui, şi mai multe transportoare de trupe şi camioane cu arme. Serviciile americane au depistat militanţii SI care avansau pe o şosea principală spre Sinjar. După distrugerea încercuirii islamiştilor, următoarea etapă va fi mai complicată din punct de vedere logistic, urmând a fi asigurată o trecere sigură pentru refugiaţi, mulţi dorind să fugă în Siria.

Negocieri la Bagdad

La Bagdad au loc eforturi pentru numirea unui înlocuitor pentru premierul şiit Nouri Kamal al-Maliki, care refuză să părăsească puterea şi nu este capabil nici să unească ţara, nici să ofere o alternativă. Tensiunile sunt greu de depăşit şi o sesiune a Parlamentului prevăzută pentru duminică în vederea numirii unui nou premier a fost amânată. Obama a ţinut să anunţe autorităţile de la Bagdad că durata angajamentului american va depinde de rapiditatea cu care liderii irakieni vor putea forma un nou guvern de unitate naţională cu rol semnificativ pentru cele două principale grupuri minoritare din ţară, sunniţii şi kurzii.


Între timp, combatanţii sunniţi ai Statului Islamic îşi continuă extinderea controlului teritoriului şi au arătat intenţia de a acţiona strategic pentru controlul resurselor naturale. Au acaparat câmpuri petroliere, au luat ostatică aprovizionarea cu apă prin preluarea celui mai mare baraj de lângă Mossul şi au jefuit banca din acest oraş furând milioane de dolari şi tone de lingouri de aur. După ce au ocupat nordul Irakului şi estul Siriei, jihadiştii au început asaltul asupra Libanului şi au anunţat că următoarea ţintă va fi Arabia Saudită. Şi umbra SI planează şi asupra Africii.