Loredana Nicoleta Vițelaru
și
poate nu-ți mai vine a-mi răspunde
și
nici vreun pas a face către noi,
eu
te privesc încet printre cuvinte
să
nu strivesc ce-a mai rămas în foi.
din
zi-ncropesc doar luturi reci de gânduri
și
modelez un chip către amurg,
și
noaptea o așez încet în rânduri
cu
lacrimi din silabele ce curg.
tu
taci și te închizi adânc în mine
și
pleci, și iar te-ntorci fără să știi
ai
vrea să rătăcești prin venele ce-mi sunt de tine pline
și
lacrima de amintiri să-mi ștergi de-ar fi.
în
zborul tău mă afli doar pe mine
și-n
zbor mă duci spre alte lumi, nu știu.
sunt
doar o pradă a visului ce-n nopți străine
mă
lași prizonieră altui vis să fiu.
se
sfarmă șoapte, ecoul lor răsună
pe
buze, îmi rămân culori din cer aprins,
le-aduni
din ploi ce curg din picături de lună
și
viață dai din nou cuvântului din vis.
un
clinchet de azur ușor mă răscolește
și-n
manuscrisul nopții, în semne îmi răspunzi
îmi
desenezi tăcerea, iubirea ce-ți lipsește
și-ntr-un
suspin de gheață, în mine te ascunzi.
te-aud
când te desprinzi din foile-nvechite
și
alb rămâi în necuvant .., doar vis.
un
chip de-amurg în rânduri neoprite
te-ntorci,
rămâi, dar glasul nu-ti aud, e stins.
