NICOLAE IORGA – UN SFÂRŞIT TRAGIC

Petre Ţurlea

Pe 27 noiembrie 1940, o echipă formată din şase legionari conduşi de Traian Boeru a încercat să-l asasineze pe Nicolae Iorga la Bucureşti, prezentându-se de două ori la locuinţa acestuia de la Institutul de Istorie Universală – la ora 11 şi la 13.30. Iorga era însă la Sinaia.


Aceeaşi echipă, la ora 14, l-a arestat pe Virgil Madgearu şi l-a împuşcat în pădurea Snagov, între orele 15-15.30. Apoi, echipa s-a îndreptat spre Sinaia, unde-l va aresta pe Nicolae Iorga la ora 17.30. De aici, maşina cu nr. 6211 B se va îndrepta spre Bucureşti. Marele istoric fusese smuls de la masa sa de scris – lucra la o Istoriologie universală rămasă neterminată; a fost smuls din mijlocul familiei sale. Cel mai probabil că ştia ce-l aştepta, după anii în care se opusese cu dârzenie legionarilor. Dar a plecat calm şi demn; era ultima scenă cunoscută a vieţii sale – a ştiut să o părăsească aşa cum o trăise: cu fruntea sus. În drumul spre Bucureşti, marele istoric a fost împuşcat; cadavrul acestuia va fi găsit în dimineaţa de 28 noiembrie, la ora 7.15, la un km de Strejnicu, lângă şoseaua Strejnicu-Ploieşti. Din ordinul comandantului Legiunii de Jandarmi Prahova, locotenent colonel Alexandru Ionescu, maiorul Aurel Bratu a transportat cadavrul, cu o camionetă a Prefecturii judeţului Prahova, la Bucureşti şi l-a predat familiei.
Se presupune că în noaptea de 27/28 noiembrie, Iorga ar fi fost dus la Teişani, Prahova, unde în casa lui Victor Enăchescu, de faţă fiind şi primarul legionar din Vălenii de Munte, Gheorghe Dinescu, ar fi fost „judecat şi schingiuit”. În absenţa autopsiei, această presupunere (repetată de unii memorialişti) nu poate fi confirmată.

Cele mai vechi controverse privind vinovăţia în asasinarea lui Nicolae Iorga au fost chiar în interiorul Mişcării Legionare. Momentul de apogeu al confruntării a fost atins în deceniul al şaptelea din secolul XX. Traian Boeru relua ideea că a existat un plan, el fiind doar un executant; ca urmare, vina sa ar fi minoră sau chiar inexistentă.
Majoritatea Conducerii Mişcării Legionare, în frunte cu Horia Sima, susţin însă că asasinatul era opera voluntară a lui Boeru şi a complicilor săi şi că aceştia au toată răspunderea; Boeru a acţionat din proprie iniţiativă, pentru a se evidenţia. În 1960, Sima a dat un lung interviu lui Ştefănescu-Govora, prezentând ansamblul Mişcării Legionare în toamna lui 1940; va apărea în broşură în martie 1961, sub titlul Cazul Iorga-Madgearu.
Indiferent de aceste dispute din interiorul Mişcării Legionare asupra răspunderilor, în majoritate legionarii păstrează adversitatea faţă de Nicolae Iorga şi susţin „justeţea pedepsei” ce i s-a aplicat. (În 2015, iunie, în timpul unei sesiuni ştiinţifice la Râmnicu-Vâlcea, un infam adept al Mişcării Legionare mă apostrofa violent îmbrăţişând această teză.) Sima, care vrea să spele im aginea Legiunii, scria în 1961: „La Strejnic, n-a căzut omul de cultură Nicolae Iorga – acesta va dăinui peste veacuri – ci mizerabila unealtă a dictaturii carliste. Acei care l-au răpus pe Iorga n-au atentat la viaţa omului de cultură Nicolae Iorga, ci a omului care a jucat un rol nefast în politica ţării între cele două războaie. […] N-a fost o crimă, în sensul că li s-ar fi ridicat viaţa pe nedrept [...]

 3 mai 1930, Oxford. Nicolae Titulescu, ministrul României la Londra, și savantul Nicolae Iorga, după primirea de către marele istoric a titlului de doctor honoris causa al Universității din Oxford. (din cartea George G. Potra, „Nicolae Iorga – Nicolae Titulescu. Interferențe”, preluare Internet)

Oamenii aceştia din punct de vedere moral, politic, juridic, naţional şi istoric erau vinovaţi şi îşi meritau soarta.” Este aici o contradicţie flagrantă între principiul cel mai important pe care legionarii îl afirmă a sta la baza organizaţiei lor şi a acţiunii lor – naţionalismul, apărarea Naţiunii Române şi a Statului Unitar Român – şi asasinarea lui Nicolae Iorga, care fusese unul dintre marii întemeietori ai naţionalismului român la începutul secolului XX, unul dintre făuritorii României Mari, cunoscut sub numele de „Apostol al Neamului”. Nu poţi fi naţionalist român, distrugând însuşi simbolul naţionalismului românesc! Prin asasinatul de la Strejnicu, Mişcarea Legionară s-a pus în slujba inamicilor Statului Naţional Unitar Român. O asemenea postură aruncă pata cea mai neagră şi de neşters asupra tuturor legionarilor.

Trupurile neînsufleţite ale lui Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu au fost depuse la capela Cimitirului Bellu, înmormântarea având loc pe 29 noiembrie 1940. În presă a apărut doar Comunicatul Preşedintei Consiliului de Miniştri. În seara zilei de 27 noiembrie a.c., „profesorul Nicolae Iorga a fost ridicat de către necunoscuţi de la locuinţa sa de la Sinaia. Măsurile grabnice luate în timpul nopţii de către autorităţi, pentru aflarea şi eliberarea fostului prim-ministru, au rămas fără rezultat. Guvernul este în căutarea vinovaţilor, cărora li se vor aplica severe sancţiuni, potrivit legilor în vigoare.” (Procesul asasinilor lui Iorga se va judeca în iunie 1941, dosarul nr. 621/1941 şi dosarul nr. 8403/1941 – fiind corelate toate crimele legionare de la sfârşitul lui noiembrie 1940. Cei mai mulţi dintre acuzaţi părăsiseră deja ţara; Traian Boeru va muri în 1985, în patul său de la München.)

La Academia Română, în şedinţa din 29 noiembrie 1940, preşedintele C. Rădulescu-Motru a evocat personalitatea lui Nicolae Iorga cu reţinere, din cauza împrejurărilor de atunci, dar şi cu o evidentă simpatie şi emoţie. „Nicolae Iorga nu mai este printre noi. Este tot ce putem spune în aceste momente tragice pentru ţara noastră. Viitorimei îi este rezervat să judece, cu un suflet liniştit, împrejurările morţii sale. Noi, care am fost atât de aproape de el, sub povara durerii, abia ne putem aduna gândurile pentru a-i adresa ultimele cuvinte de despărţire. Nicolae Iorga a întrupat puterea de muncă a Neamului nostru în gradul ei cel mai înalt. Nu l-a întrecut nimeni până astăzi, şi încă mulţi ani de aici înainte, nu-l va întrece nimeni. […] A fost gânditorul care prin scrisul şi prin cuvântul lui românesc a răscolit cel mai adânc inima conaţionalilor săi. Din această răscolire s-au trezit, în sufletele contemporanilor săi, multe sentimente nobile naţionale, pregătind înarmarea morală a generaţiei care a făcut războiul de întregire a Ne amului […] Acum, că omul nu mai este, rămâne ca opera gânditorului să trezească mai departe sentimentele nobile naţionaliste ca şi altă dată. Este frumoasa moştenire pe care el o lasă deschisă generaţiilor viitoare. 
[…] o figură de legendă, încă din timpul vieţii, şi care va câştiga în grandoare cu cât timpul va trece.” La Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii Bucureşti, Gheorghe Brătianu, la Catedra de Istorie Universală, al cărei titular fusese cel dispărut, a dezaprobat asasinatul; apoi a spus: „Nu putem trece cu vederea peste figura ilustrului profesor al acestei Catedre, fără a păstra un moment de reculegere în memoria lui.” La ora de bizantologie, profesorul Nicolae Bănescu a evocat în faţa studenţilor figura lui Nicolae Iorga, „într-un fel atât de mişcător, încât a plâns el însuşi, şi a renunţat la oră”. Dar s-au manifestat şi detractori ai istoricului.

 9 mai 1935, Bucureşti. Nicolae Iorga, Nicolae Titulescu şi Savel Rădulescu la ieşire de la Camera Deputaţilor. (din cartea George G. Potra, „Nicolae Iorga – Nicolae Titulescu. Interferențe”, preluare Internet)

Relatări privind înmormântarea lui Nicolae Iorga sunt foarte multe şi foarte diferite. Gh. I. Ioniţă menţiona participarea a „câtorva sute de oameni”; Titu Georgescu scria că a fost „o mulţime impresionantă ca număr”; Barbu Theodorescu crede că înmormântarea a avut loc „în prezenţa unei uriaşe mase de oameni, care se revărsa şi în piaţa din faţa cimitirului”; Ion Zamfirescu scrie şi el: „Cimitirul Bellu, în acea după amiază cenuşie de toamnă, era o mare de oameni”. Cealaltă extremitate este reprezentată, printre alţii, de Pericle Martinescu, cel care afirmă că Nicolae Iorga a fost înmormântat ca un simplu căruţaş”, cu foarte puţini participanţi. Adevărul îl găsim în raportul agentului Siguranţei prezent la faţa locului: au fost aproximativ 2000 participanţi; între aceştia Gheorghe Brătianu, Mircea Djuvara, Andrei Rădulescu, Ion Nistor, I. Al. Brătescu-Voineşti, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, C. Rădulescu-Motru, Gh. Ionescu-Sineşti, Simion Mehedinţi, Aurel Stino, D. Munteanu-Râmnic ş.a., ministrul Angliei la Bucureşti, Sir Reginald Hoare, oameni politici ca Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Nicolae Lupu, Mihai Popovici; aproximativ 100 de ofiţeri, inclusiv generali; o delegaţie a Ligii Culturale cu un mare drapel; foarte mulţi studenţi. Cum istoricul fusese prim-ministru, o campanie de onoare a dat onorul. Nu s-au ținut cuvântări. „După oficierea serviciului religios, sicriul, purtat pe umeri de prieteni și foști elevi, a fost dus și coborât la locul de veci.” De remarcat faptul că la înmormântare a fost și Garda de onoare; iar aceasta nu putea participa decât din ordinul lui Ion Antonescu; acesta îl dăduse, deși asasinatul îl făcuseră legionarii cu care el era aliat în acel moment. Peste un an, va coborî în locul de veci de lângă acela al lui Nicolae Iorga și soția sa, Ecaterina.

Asasinarea lui Nicolae Iorga s-a întors împotriva Mișcării Legionare. Toți oamenii politici ai României interbelice s-au alipit de Ion Antonescu, ca să se apere de grozăviile pe care legionarii le făceau. Horia Sima indică și o altă consecință: „S-a oferit lumii vechi un steag de luptă. Iorga era mai mult decât un om politic. El domina în câmpul culturii române. Adversarii Mișcării au avut grijă să agite tocmai acea parte din activitatea lui care era mai susceptibilă să provoace indignare în opinia publică: «A fost ucis Apostolul Neamului» ”.

Ecoul crimei de la Strejnic a fost foarte puternic și în străinătate. 47 de universități și instituții superioare de învățământ și cultură din întreaga lume își vor pleca steagurile în fața memoriei lui Nicolae Iorga. Postul de radio Coventry anunța, la 29 noiembrie, ora 20: ” Toată lumea civilizată și-a exprimat oroarea și indignarea față de actul brutal comis la București.” Radio Belgrad, în aceeași zi, la ora 7.45, transmitea: „Cu uciderea profesorului Iorga dispare una dintre cele mai importante personalități ale României. Ca istoric avea un renume mondial.” Membri ai Academiei Italiene în frunte cu Giuseppe Cevola s-au întrunit și „au protestat împotriva omorârii academicianului român Nicolae Iorga”. Cu toate că Franța se afla sub ocupație germană, Academia de Inscripții din Paris a ținut să-și comemoreze fostul membru, în ședința din 6 decembrie 1940; elogiul funebru a fost rostit de Mario Roques, președintele acesteia. Îl considera pe Nicolae Iorga un adevărat îndrumător al nației sale, o personalitate multilaterală care s-a manifestat la cotele cele mai înalte în multe domenii și a fost un adevărat simbol al demnității umane. Foarte emoționată s-a arătat comunitatea românească din SUA. Presa scrisă din majoritatea țărilor europene și din SUA a consacrat spații largi asasinării istoricului român. Strigăte de bucurie a scos numai presa din Ungaria.

În 1990, ca membru al Camerei Deputaților, am propus o ședință specială, comemorativă, la împlinirea a 50 de ani de la asasinarea lui Nicolae Iorga și a lui Virgil Madgearu; aceeași propunere a făcut-o, la Senat, și Viorel Faur. Ea a avut loc pe 27 noiembrie, în prezența membrilor familiei Iorga, așezați la loc de cinste în loja ministerială, cu galeriile Aulei din Dealul Mitropoliei pline, cu transmisie directă la Radio. A fost singurul caz în istoria postbelică a României, când prima instituţie a ţării îşi aducea, într-un cadru special, omagiul, deci omagiul întregii Naţiuni pe care parlamentarii o reprezentau, unor personalităţi cu adevărat marcante. 


Reprezentând Partidul Naţional Liberal, Mircea Ionescu-Quintus s-a exprimat în versuri, sub titlul Lecţia de Istorie:
„N-am să vorbesc despre niciunul din martirii noştri;
N-am să vorbesc despre neînfricarea şi nici despre pietrele pe care s-a scris, sau nu s-a mai scris:
Ştefan, Mihai, Duca, Iorga, şi câţi alţii.
Că fiecare piatră de pe acest pământ ar vrea să le poarte numele.
[…]
Să ascultăm cu plecăciune
Toate câte s-au spus cu dreptate şi câte nespus altele şi să-ngenunchem la Lecţia de istorie scrisă cu sânge pe brazda de la Strejnicu, încremenită de mânie.”


Ce rămâne? Este întrebarea ce se pune după dispariţia oricărei personalităţi. După Nicolae Iorga rămân:
Pentru cultura românească şi a lumii rămân mai ales cărţile sale; pentru Istoria Românilor rămâne, în primul rând, contribuţia sa la făurirea României Mari; pentru Poporul Român rămâne pilda unei vieţi trăite ca o flacără arzând pentru Neamul său.
Timpul este acela care, totdeauna, validează personalităţile adevărate. Previziunea din 1940 a lui C. Rădulescu-Motru s-a împlinit: Nicolae Iorga, figură legendară încă din timpul vieţii, câştigă în grandoare cu cât timpul trece.

Închei aceste puţine cuvinte despre Nicolae Iorga, la comemorarea sfârşitului său tragic. Cu un îndemn adresat de marele istoric generaţiei de români în mijlocul căreia a trăit, îndemn pe deplin valabil şi pentru generaţia de români din 2015: „Ce sfat ar putea să dea cineva care şi-a petrecut viaţa între românii din toate locurile, din toate treptele şi a străbătut în lungi ani asupra cărţilor şi a zapiselor veacurilor româneşti, un întreg trecut de aproape 2000 de ani plini de încercări grele, în care a fost multă trudă, multă speranţă, nesfârşită răbdare şi din când în când, şi un ceas de mângâiere? Să nu ne înduşmănim niciodată, nici măcar pentru credinţele care ne-ar fi mai sfinte şi pentru interesele pe care le-am socoti mai legitime. Ce sunt toate aceste deosebiri trecătoare în larga undă curgând necontenit mai departe a vieţii naţionale?” [s.n.].

Vom fi în stare să ascultăm îndemnul marelui nostru înaintaş?

NICOLAE IORGA – PERSONALITATE MARCANTĂ A ŞTIINŢEI ŞI CULTURII ROMÂNEŞTI ŞI UNIVERSALE (2)

Ioan Scurtu

A condamnat Mişcarea Legionară şi activitatea lui Corneliu Zelea Codreanu, cel care avea să declare, în noiembrie 1937, că „în 48 de ore după biruinţa Mişcării Legionare, România va avea o alianţă cu Roma şi Berlinul”(7).

La 27 noiembrie 1940, N, Iorga a fost asasinat de legionari, fiind cel de-al patrulea fost preşedinte al Consiliului de Miniştri – după I.G. Duca, Armand Călinescu şi Gheorghe Argeşanu – care a căzut victimă spiritului răzbunător al acestora(8).

Românii, şi nu numai ei, au aflat despre moartea lui N. Iorga dintr-un simplu Comunicat al Consiliului de Miniştri, în care se anunţa: „În dimineaţa zilei de 28 noiembrie a.c. Legiunea de Jandarmi Prahova a găsit corpul neînsufleţit al profesorului Nicolae Iorga în comuna Strejnic (jud. Prahova) străpuns de 6 gloanţe de revolver”(9).

Guvernul a interzis orice comentariu în presă sau la radio, nu a admis nici măcar publicarea anunţului privind locul, ziua şi ora înmormântării. Nu numai că nu s -au organizat funeralii naţionale pentru un fost prim-ministru, dar generalul Antonescu personal a interzis rostirea vreunui discurs la catafalcul celui care a fost profesorul N. Iorga.

Tăcerea a fost menţinută până după înlăturarea legionarilor de la putere. Abia în luna martie 1941 s-a putut rosti din nou numele N. Iorga, dar cu multă grijă, pentru a nu supăra aliatul României din acel moment – Germania lui Hitler.

După 23 august 1944, referirile la N. Iorga nu trebuiau să nemulţumească pe „aliatul” sovietic.

Este un fapt că, atunci când una sau mai multe mari puteri urmăresc supunerea sau distrugerea unei naţiuni, atacul principal este îndreptat împotriva valorilor sale culturale şi a personalităţilor care i-au marcat istoria. Pentru a da o anumită credibilitate acestei acţiuni, sunt instruiţi (capacitaţi) indivizi din interiorul statului respectiv.

Una dintre primele personalităţile supuse negării şi calomnierii a fost N. Iorga, prin atacul stalinist lansat împotriva sa în decembrie 1944 de un obscur scriitor, care semna I. Ludo(10).

La sfârşitul anului 1947, toate lucrările lui N. Iorga au fost interzise (multe dintre ele arse în curtea şcolilor, sub privirile elevilor), iar numele lui nu putea fi rostit decât însoţit de adjective, precum: burghez, idealist, reacţionar, naţionalist etc.

Elevii trebuiau să înveţe istoria după manualul apărut sub redacţia lui Mihail Roller, avizat de consilierii sovietici.

Abia în 1965, la împlinirea a 25 de ani de la asasinarea lui N. Iorga, s-a permis evocarea personalităţii acestuia, dar cu multe rezerve, privind concepţia asupra istoriei şi a activităţii sale politice.

Printr-o continuă confruntare cu cenzura regimului, mai mulţi istorici şi alţi intelectuali au reuşit să editeze lucrări scrise de N. Iorga, să publice studii şi cărţi despre personalitatea profesorului. Între cei care s-au dedicat acestei activităţi îi menţionăm pe Mihai Berza, Dionisie Pippidi, Titu Georgescu, Gheorghe Buzatu, Valeriu şi Sanda Râpeanu, Georgeta Penelea Filliti, Niculae Gheran.

După revoluţia din decembrie 1989, cărţile lui Iorga au fost scoase de la „fondul special” al bibliotecilor, au fost editate mai multe lucrări ale acestuia, între care cele 10 volume din Istoria Românilor (primul volum apăruse în 1988). Au fost publicate mai multe lucrări dedicate marelui istoric.

Între cei care, după 1989, au adus contribuţii majore la repunerea în evidenţă a operei şi activităţii lui N. Iorga s-au aflat Gheorghe Buzatu, Valeriu şi Sanda Râpeanu, Georgeta Filitti, Petre Ţurlea, Constantin Buşe.

Şi de această dată s-au găsit contestatari şi denigratori ai marilor personalităţi ale poporului român. Cei desemnaţi pentru „demolarea” istoriei naţionale şi a marilor istorici români au fost Lucian Boia şi Neagu Djuvara, iar editura care i-a promovat se numeşte Humanitas. Aşa cum se menţionează pe pagina de titlu, aceste cărţi au fost editate „cu sprijinul Fundaţiei Sörös pentru o Societate Deschisă”.

Djuvara a rezolvat rapid problema înaintaşilor – de la Vasile Pârvan la N. Iorga şi Constantin C. Giurescu – afirmând că aceştia au scris o istorie „cosmetizată”. Nefiind istoric, Djuvara şi-a putut permite să pună în circulaţie tot felul de elucubraţii, cu pretenţia că susţinerile sale sunt de netăgăduit. Mult mai concret a fost Lucian Boia, care a susţinut că tot ce s-a scris despre istoria românilor nu era decât o succesiune de „mituri”(11). Ca urmare, cei doi au decis să scrie „adevărata” istorie a românilor(12).

În centrul atenţiei lui Boia s-a aflat opera lui N. Iorga, pe care şi-a propus să o demoleze, recurgând adesea la răstălmăcirea textelor şi mai ales punându-i în seamă cuvinte pe care acesta nu le-a scris, pentru a putea astfel să construiască o imagine negativă celui mai mare istoric român şi unul dintre cei mai prestigioşi istorici din lume.

Cităm câteva „mostre”: L. Boia îl acuza pe N. Iorga că a „sugerat” organizarea autohtonilor, după retragerea aureliană, în romanii populare, care „a părut multora versiunea salvatoare”, pentru a susţine idea continuităţii pe teritoriul vechii Dacii. Printr-o astfel de apreciere, Boia a preluat aserţiunile istoriografiei maghiare, care susţine că la venirea ungurilor în Europa teritoriul Transilvaniei era nelocuit şi, ca urmare, le aparţine de drept.

Iorga mai era acuzat că „ţine să integreze într-o timpurie Ţară Românească spaţiul complet al României, chiar dacă intensitatea romanităţii sau a românităţii nu apare identică de la o provincie la alta”. Evident, Boia îi atribuie lui Iorga ceea ce nu a scris niciodată, şi anume că intensitatea romanităţii sau românităţii ar fi fost „identică de la o provincie la alta”. Cu preţul acestei deformări, îşi face „datoria” de a nega unitatea poporului român în spaţiul vechii Dacii. Astfel, Boia preia alegaţiile istoriografiei ruse şi sovietice, care susţine că Moldova şi Ţara Românească erau locuite de entităţi diferite, că moldovenii sunt o naţiune diferită de cea română.

De altfel, Boia susţine că Transilvania nu a fost un stat românesc, iar unirea acesteia cu România în 1918 a fost doar rezultatul acţiunii unor intelectuali, care au profitat de înfrângerea Ungariei în timpul Primului Război Mondial.

Acelaşi L. Boia apreciază că N. Iorga este un istoric „naţionalist şi autohtonist”. O caracterizare de-a dreptul aberantă, cu totul străină de spiritul şi activitatea celui care a scris zeci de cărţi privind locul românilor în istoria universală, influenţele străine asupra naţiunii române, istorii ale altor popoare, precum şi numeroase lucrări de istorie universală – multe publicate în limbi de circulaţie internaţională, care se găsesc în toate marile biblioteci ale lumii.

Boia, Djuvara şi sponsorii lor urmăresc un scop politic precis: deformarea realităţii, astfel încât românii să nu cunoască faptul că înaintaşii lor au adus propria lor contribuţie la istoria şi cultura universală, să fie consideraţi (şi să se simtă) un popor minor, fără trecut, fără prezent şi, evident, fără viitor. Să accepte „cu recunoştinţă” tot ce li se cere (şi li se impune) de către „alţii”.

Pe Boia îl deranjează (enervează) următoarea apreciere a lui N. Iorga (pe care o citează): istoricul este „un animator neobosit al tradiţiei naţionale, un mărturisitor al unităţii neamului peste hotare politice şi de clase, un predicator al solidarităţii de rasă şi un descoperitor de ideale spre care cel dintâi trebuie să meargă, dând tineretului ce vine un exemplu”.

Este clar că, spre deosebire de Iorga, care a scris o istorie întemeiată pe documente, pe care românii să o cunoască şi să o preţuiască, Boia are un cu totul alt obiectiv: falsificarea trecutului, pe care conaţionalii trebuie să-l uite.

Iar scopul urmărit este formulat fără echivoc: „Marile decizii pe care trebuie să le ia astăzi societatea românească reprezintă o ruptură de trecut, faţă de orice trecut”. Adică, „societatea românească” nu trebuie să ştie că „în trecut” românii au avut personalităţi precum Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul care au luptat pentru independenţa ţării lor, de Alexandru Ioan Cuza, Ion I.C. Brătianu sau Nicolae Titulescu – luptători pentru unitatea naţională, care au promovat cu demnitate interesele României. Din contra, li se inoculează ideea că de-a lungul timpului românii s-au aflat mereu în bătaia vântului, la cheremul marilor imperii şi la marginea istoriei.

Ca urmare, cei de astăzi, cu „creierul spălat”, trebuie duşi de mână – ca nişte orbeţi – strecurând-li-se în ureche ideea că trebuie să accepte ca pe o binefacere directivele primite din afară.

Efortul propagandistic al unor persoane de talia lui Neagu Djuvara şi Lucian Boia de „demolare” a lui N. Iorga, a istoriei şi culturii naţionale, susţinuţi de Fundaţia Söros pentru o Societate Deschisă şi tipăriţi de Editura Humanitas, pare a-şi fi consumat efectul. Tot mai mulţi intelectuali, în primul rând profesori de istorie, au realizat că li s-a întins o cursă.

Aceştia au înţeles că este nevoie să se meargă la surse, adică să cunoască istoria scrisă pe bază de documente. În privinţa lui N. Iorga vor afla că acesta a fost invitat şi a susţinut prelegeri la unele dintre cele mai prestigioase universităţi din lume, a primit titlul de Doctor Honoris Causa al universităţilor din Paris, Oxford, Roma, Varşovia, Cracovia, Bratislava, Vilnius, Stockholm, Strasbourg, Geneva, Alger, Santiago de Chile ş.a. A fost membru al Institutului Franţei, al Academiei din Cracovia, al Academiei de Istorie din Santiago de Chile, al Academiei Sârbe, al Academiei din Stockholm, al Societăţii de Geografie din Lisabona, al Academiei dei Lincei (Roma) – cea mai veche academie ştiinţifică din lume, al Academiei Cehe, al Institutului de Studii Bizantine din Atena, al Academiei San Lazzaro din Veneţia, al Academiei Poloneze ş.a.(13)

A condus numeroase conferinţe ştiinţifice internaţionale, iar în 1938 a fost ales vicepreşedinte al Comitetului Internaţional al Istoricilor.

Cunoscând realitatea, românii au toate motivele să fie mândri că din rândul lor s-a ridicat o asemenea personalitate, să o cunoască şi să o cinstească.


Note:

(7). „Buna Vestire” din 30 noiembrie 1937.

(8). Pe marginea prăpastiei. 21-23 ianuarie 1941. Antonescu şi Mişcarea Legionară. Ediţie Nicolae Rauş, Bucureşti, Editura Scripta, 2014, pp. 175-176.

(9). „Timpul” din 30 noiembrie 1940.

(10). I. Ludo, În memoria lui N. Iorga şi a sutelor de mii de evrei din Basarabia, Bucovina şi vechiul Regat, în „Vremea” din 15 decembrie 1944; Valeriu Râpeanu, N. Iorga. 1940-1947, vol. II, Bucureşti, Editura 100+1 Gramar, 2002, pp. 141-142.

(11). Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Bucureşti, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997.

(12). Vezi replica în: Ioan-Aurel Pop, Istoria, adevărurile şi miturile. Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2014: Manole Neagoe, Mistificări grosolane ale istoriei României. De la Mihail Roller la Neagu Djuvara şi Lucian Boia, Târgovişte, Editura Bibliotheca, 2014.

(13). Enciclopedia istoriografiei româneşti, pp. 183-184; Dorina N. Rusu, op. cit., pp. 413-414.


final

NICOLAE IORGA – PERSONALITATE MARCANTĂ A ŞTIINŢEI ŞI CULTURII ROMÂNEŞTI ŞI UNIVERSALE (1)

Ioan Scurtu

Nicolae Iorga a fost un „fenomen al naturii”, sau un om dăruit de Dumnezeu cu o capacitate intelectuală şi o putere de muncă absolut excepţionale.

În cartea intitulată Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost, publicată în 1934, N. Iorga afirma: „Eu nu am învăţat a ceti şi scrie: sunt lucruri care mi-au venit de la sine. Nu-mi aduc aminte de nici un ceas de pregătire «pedagogică» pentru a descoperi litere şi a le îmbina în silabe, care pe urmă să-mi dea cuvântul”(1).

În aceeaşi lucrare, N. Iorga scria că limba franceză „nu-mi prezenta greutăţi la cinci ani”, pe care o exersa fără dicţionar, citind „cartea întreagă, cartea pe care un om o scrie pentru oameni, iar nu îngânarea cu glas subţire a învăţătorului sistematic pentru copii”(2).

A parcurs în timp record cursurile şcolii primare din Botoşani, liceului şi Universităţii din Iaşi, după care şi-a continuat studiile la Paris şi Berlin, iar în 1893 şi-a susţinut doctoratul la Leipzig.

Revenit în ţară, a ocupat funcţia de profesor la Universitatea din Bucureşti, pe care a onorat-o timp de 46 de ani. În lecţia inaugurală, susţinută la 1 septembrie 1894, a abordat un subiect extrem de complicat, la care se putea angaja doar un om cu o bogată experienţă ştiinţifică: Despre concepţia actuală a istoriei şi geneza ei.

N. Iorga şi-a câştigat de la început simpatia şi încrederea studenţilor, datorită informaţiei extrem de bogate şi precise, precum şi talentului oratoric.

Lecţiile sale erau audiate nu numai de studenţi, ci şi de un public foarte larg – profesori, ingineri, avocaţi, ofiţeri, pensionari ş.a. – astfel că amfiteatrul era neîncăpător, iar mulţi se înghesuiau pe culoar, să fie cât mai aproape de uşă (care rămânea întotdeauna deschisă), pentru a-l auzi pe magistru.

G. Călinescu a descris, în monumentala sa lucrare Istoria literaturii române de la origini până în prezent, cum decurgea o lecţie ţinută de profesor: „N. Iorga avea multe afinităţi cu zmeul din poveste. După cum buzduganul acestuia îşi preceda stăpânul izbind în poartă, în uşă, spre a se aşeza apoi singur în cui, tot astfel glasul profesorului Iorga se auzea indistinct pe scări şi pe culoare, înainta intensificându-se viforos, apoi intra adus de un val de studenţi retardatari [întârziaţi] în mijlocul sălii cucernice. La sfârşit apărea şi N. Iorga, identificându-se cu autorul glasului. Marele istoric îşi potolea respiraţia accelerată cu câteva spirite, căuta neliniştit prin sală, fulgera uşa cutremurată de spatele staţionarilor pe culoar, se aprindea, vocifera, decapita cu degetul prin aer un duşman nevăzut. Apoi devenea vesel! Găsise legături spirituale, pe care însă deseori uita să le comunice şi auditoriului. Vorbea cu graţia leneşă a femeii căreia i se face o dulce violenţă. Avea în priviri vanităţi mărunte, îşi culca urechea pe sonoritatea moale a cuvintelor, stabilea cu ascultătorul mici corespondenţe delicate, prin zâmbete galeşe sau sclipiri confidenţiale […] Câteodată, privea cu îngrijorare spre uşi şi ferestre ca spre a se sustrage unor spioni ascunşi. Vocea sa se cobora, se prefăcea într-o şoaptă prudentă, cu aerul de a face auditoriului destăinuiri grave. Respiraţia tuturor rămânea tăiată de curiozitate şi teamă, o nelinişte încordată apăsa pretutindeni, iar toamna ai fi putut auzi ritmul lent al ploaiei lovind pe acoperişuri, sau bolboroseala monotonă a streşinilor. Deodată, N. Iorga devenea mânios. Simţise în freamătul lanului de capete trădarea, ostilitatea. Vindicativ, oratorul supunea publicul unui rechizitor zgomotos. Sala se umplea de grindină, de ceaţă şi de tunete. Străpunşi de degetul răzbunător al lui N. Iorga, duşmanii invizibili se prăbuşeau surd pe duşumele, în timp ce cuvintele cădeau ca trăsnetele într-un copac noduros. Apoi furtuna se potolea. După cum copiii, după un gest de violenţă, îşi descarcă inima grea de hohote de plâns, tot astfel oratorul extenuat se făcea supus, implorator: cerşea protecţie, bunăvoinţă, puţină iubire. Căuta printre ascultători un chip prietenos, un zâmbet de speranţă, un elogiu consolant […] Repede însă N. Iorga devenea nemulţumit. Pacientul era dispreţuit, mustrat, împuns cu degetul în direcţia coastelor, apoi, printr-un proces clamoros, consemnat vindictei publice. În cele din urmă, conferenţiarul, urmărit, dădea semnele unei decepţiuni universale. În sentinţe biblice se ridica deasupra patimilor mărunte, se închidea în negura de fum a unei înălţimi inaccesibile şi întocmai ca Moise, spărgând tablele legii aduse unui popor netrebnic, tunând asupra sălii profeţii grozave, fugea întunecat de o justă mânie, în aplauzele ropotitoare ale auditoriului”(3).

De-a lungul timpului, mii de tineri şi mai puţin tineri au evocat aceste cursuri, cu mândria de a fi fost studenţii lui N. Iorga.

S-a impus de foarte tânăr în elita intelectuală a ţării şi a fost ales membru corespondent al Academiei Române în 1897, la vârsta de 26 de ani(4). Nu a semnat niciodată „academician N. Iorga”, deoarece până în 1948 nu exista titulatura de academician, ci de membru al Academiei Române. N. Iorga a ţinut cel mai mult la titlul de profesor, considerându-se un dascăl al naţiunii sale.

Opera ştiinţifică a lui N. Iorga este copleşitoare. A publicat sute de volume: culegeri de documente depistate de el în arhivele româneşti şi străine, sinteze privind istoria românilor şi istoria universală, istorii ale comerţului, industriei, bisericii, armatei, literaturii, presei, monografii despre Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Alexandru Ioan Cuza, Carol I, a redactat cărţi privind istoria Bizanţului, a Imperiului Otoman, a Franţei, Albaniei, Bulgariei, Greciei etc. etc.

A publicat Istoria Românilor în 10 volume, Essai de synthèse de l’histoire de l’humanité, patru volume, a lucrat până în ultima zi a vieţii la o istorie completă a lumii, intitulată Istoriologia umană.

În 1911, la împlinirea vârstei de 40 de ani, N Iorga a fost sărbătorit de Academia Română. Luând cuvântul cu acest prilej, fostul său profesor, A.D. Xenopol, îşi mărturisea uimirea: „te întrebi, cu înminunare, cum a putut un creier să conceapă atâtea lucrări şi o mână să le scrie”.

O asemenea apreciere era făcută după mai puţin de două decenii de creaţie, dar N. Iorga avea să mai publice, cu aceeaşi intensitate, încă timp de aproape trei decenii.

O evaluare statistică (incompletă) arată că N. Iorga a publicat 1.003 volume, 12.775 articole şi studii, 4.693 recenzii(5). Nu există – după cunoştinţa mea – în istoria omenirii o personalitate care să-l egaleze în privinţa prolificităţii.

Dimitrie Gusti avea să scrie că parcurgând lista lucrărilor semnate de N. Iorga „ai crede că este vorba de o muncă de secole şi nu de produsul unei singure vieţi, ci al unei sume de personalităţi diferite, cu activităţi, gânduri şi simţiri diferite. N. Iorga a fost personalitatea cea mai reprezentativă şi sintetică a neamului românesc”(6).

N. Iorga nu a fost doar profesor şi cercetător al istoriei, ci şi un „om al cetăţii”, un constructor de instituţii, întemeietor de reviste şi ziare, autor al unor volume de teatru şi de poezie, animator cultural, militant politic şi neîntrecut orator.

A înfiinţat Institutul de Studii Sud-Est Europene (1914), Institutul de Istorie Universală (1937), Şcoala românească de la Fonteney aux Rosse, aflată la 10 km de Paris (1921), Casa Română din Veneţia.

A iniţiat, în 1908, Cursurile de vară de la Vălenii de Munte, devenite în 1922 Universitatea Populară „N. Iorga”. A fost preşedintele Ligii Culturale pentru care a reuşit să ridice un impresionant Palat în plin centru al capitalei, la parterul căruia se afla Teatrul Popular al Ligii Culturale (astăzi Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”).

A iniţiat şi condus prestigioase reviste ştiinţifice – „Revue Historique des Études du Sud-Est Européenne”, „Revista Istorică”, ziare şi gazete, precum „Neamul Românesc”, „Neamul Românesc pentru Popor”, „Cuget clar”, „Semănătorul”, „Ramuri”, „Floarea Darurilor”.

A avut un rol extrem de important în promovarea valorilor şi conştiinţei naţionale, a fost socotit, încă în timpul vieţii, „apostolul neamului”.

A susţinut, timp de nouă ani (1931-1940), săptămânal, o emisiune la Radio, transmisă în direct, sub genericul „Sfaturi pe întuneric”.

A înfiinţat şi condus Partidul Naţionalist-Democrat (1910-1938), a fost parlamentar mai mult de trei decenii (1907-1940, cu o întrerupere în timpul ocupaţiei străine – 1918), preşedinte al Adunării Deputaţilor (1919-1920) şi al Senatului (1939), preşedintele Consiliului de Miniştri (1931-1932), ministru de stat (1938) şi consilier regal (1938-1940).

O asemenea personalitate a avut parte nu numai de aprecieri şi elogii, ci şi de critici şi contestări. Academia Română i-a respins de la premiere mai multe lucrări şi l-a ţinut în condiţia de membru corespondent timp de 13 ani (până în 1910). În 1927 a căzut la candidatura pentru funcţia de rector al Universităţii din Bucureşti, iar în octombrie 1940 a fost pensionat, deşi printr-o lege specială avea funcţia de profesor universitar pe viaţă, şi tot atunci a fost înlăturat din Institutul de Istorie Universală pe care l-a înfiinţat şi condus.

I s-au contestat calităţile de om politic, punându-i-se în seamă cuvinte pe care nu le-a rostit şi acte pe care nu le-a făcut. I s-a negat chiar şi apartenenţa etnică, afirmându-se că ar fi grec de origine, ca şi cum aceasta ar fi incompatibilă cu calitatea de patriot roman.

La rândul său, N. Iorga a fost adesea subiectiv în aprecierile asupra unor persoane, oscilând – ca în cazul lui Ion I.C. Brătianu – între laude şi cuvinte foarte aspre.

Este o realitate că N. Iorga a sesizat, de la început, pericolul pe care-l reprezenta Adolf Hitler pentru pacea Europei, dictatorul german care acţiona pentru anularea tratatelor de pace din 1919-1920. Erau tratatele care aveau o importanţă deosebită pentru România, deoarece confirmaseră pe plan internaţional actele de Unire a Bucovinei, Transilvaniei şi Basarabiei în 1918.


Note:

(1). N. Iorga, O viaţă de om. Aşa cum a fost. Ediţie Valeriu şi Sanda Râpeanu, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, p. 9.

(2). Ibidem, pp. 9-10.

(3). G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Ediţie Alexandru Piru, Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p. 615.

(4). Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române. Dicţionar. 1866-2003, Bucureşti, Editura Enciclopedică şi Editura Academiei Române, 2003, pp. 413-414.

(5). Enciclopedia istoriografiei româneşti. Coordonator Ştefan Ştefănescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, pp. 183-184.

(6). Dimitrie Gusti, Ethosul lui Nicolae Iorga, în „Revista Fundaţiilor Regale”, nr. 12 din decembrie 1944.


va urma