Mica zeiță (8)

Ian McDonald

Acolo e, acolo e ticălosul, oh, uitați-vă, uitați-vă, e o fată!


Printre faldurile duppattei, am văzut-o pe fetișcana lui Ashok legănându-se
o clipă, înainte de a sări în sus și de a se agăța de o sfoară pentru rufe. Frânghia sa
rupt cu un pocnet și ea a fost aruncată cu violență printre suporturile
ghirlandelor de gălbenele, aterizând în stradă. S-a ghemuit pentru o clipă, a văzut
poliția, a văzut mulțimea, m-a văzut pe mine, apoi s-a răsucit pe călcâie și a rupt-o
la fugă. Jawan-ul s-a năpustit către ea, dar altcineva a fost mai rapid, mai letal. O
femeie a țipat când robotul a sărit de pe acoperiș pe alee. Pistoanele picioarelor
cromate i-au intrat în acțiune, capul de insectă i-a tresăltat și s-a lansat către țintă.
Petalele de gălbenele zburau în jurul fetei, dar toată lumea știa că nu avea cum să
scape de obiectul ucigaș.

Un pas, doi pași – și era în spatele ei. Nu mi-a scăpat privirea pe care a
aruncat-o peste umăr când robotul și-a scos sabia din teacă.

Știam ce urma să se întâmple. Mai văzusem așa ceva și înainte, pe străzile
presărate cu petale de flori din Kathmandu, pe când călătoream în litieră, printre
zeii și Kumarimele mele.

Lama a fulgerat. Un strigăt puternic, ridicat din mulțime. Capul fetei a sărit
pe alee. Un jet imens de sânge. Sângele sacrificiului. Trupul descăpățânat a făcut
un pas, doi pași.

M-am strecurat afară din phatphat și m-am pierdut pe furiș în gloata
pironită locului.

Am văzut cum s-a terminat povestea pe un canal de știri, într-o chai-dhaba
de lângă bazinul de pe Scindia ghat. Turiștii, credincioșii, negustorii și familiile
îndoliate erau camuflajul meu. Am băut ceai dintr-o ceașcă de plastic, cu ochii la
micul ecran de deasupra barului. Sonorul era slab, dar înțelegeam totul destul de
bine urmărind imaginile. Poliția din Delhi distrusese o rețea notorie de
contrabandă de aeai-uri. Ca dovadă a relațiilor prietenești dintre Bharat și Awadh,
polițaii Krishna din Varanasi operaseră o serie de arestări. Filmarea fusese
întreruptă înainte de lovitura dată de robot. În ultimul cadru apărea Ashok, împins
într-o mașină a poliției din Delhi, cu mâinile în cătușe de plastic.

M-am dus să mă așez pe cea mai joasă ghat. Fluviul avea să mă liniștească,
fluviul avea să mă călăuzească. Era la fel ca mine, de natură divină. Apa maronie
se învolbura, punându-mi inele pe degetele picioarelor. Apa aceea putea spăla
orice păcat lumesc. Pe malul opus al fluviului sacru, coșuri înalte își revărsau în
văzduh fumul galben O fată cu fața mică și rotundă a venit spre mine, oferindu-se
să-mi vândă cununi de g. văzut din nou fluviul, ghat-urile, templele și bărcile, așa
cum le mai văzusem când stăteam în camera cu pereți de lemn din palatul meu din
piața Durbar. De data asta, am văzut minciuna cu care mă hrănise palmarul dat de
Kumarima Înaltă. Crezusem că India era o fustă plină de nestemate, pregătită
pentru mine, așteptând să o îmbrac. Era un cumpărător de mirese cu un plic plin
de rupii, era plimbarea pe Cărarea de Mătase, până când tălpile crăpau și
sângerau. Era un soț cu trup de copil și pofte de bărbat, pervertit de propria lui
impotență. Era un salvator care avusese întotdeauna nevoie de mine numai și
numai din pricina bolii mele. Era capul unei fete tinere rostogolit în rigolă.

În capul acestei fete neclintite, demonii mei păstrau tăcerea. Înțelegeau, tot
atât de bine ca mine, că noi nu puteam avea niciodată o casă, nici în Bharat, nici
în Awadh, nici în Maratha, nici într-un alt stat din India.


La nord de Nayarangadh, drumul suia printre culmi împădurite, urcând
întruna către Mugling, unde cotea, urmărind apoi valea abruptă a râului Trisuli.
Era al treilea autobuz cu care călătoream, în tot atâtea zile. Stând în spate,
înfășurată în dupatta și privind pe fereastră. Strângându-mi banii în mână. Fără să
scot nici un cuvânt.

În primul autobuz m-am urcat după ce am ieșit din Jaunpur. După ce am
lichidat contul lui Ashok, m-am gândit că era bine să plec din Varanasi atrăgând
cât mai puțin cu putință atenția. Nu aveam nevoie de Brihaspati ca să-mi arate că
vânătorii de aeai-uri urlau pe urmele mele. Bineînțeles că supravegheau
aeroporturile, gările și stațiile de autobuz. Am părăsit Orașul Sacru într-un taxi
fără autorizație. Șoferul a părut încântat de lungimea călătoriei. Al doilea autobuz
m-a dus din Gorakhpur către graniță, în Nautanwa, purtându-mă printre plantații
de dhal și livezi de banani. Alesesem în mod intenționat micul oraș Nautanwa,
aflat în afara rutelor principale, dar, cu toate acestea, mi-am lăsat ochii în jos și
mi-am târșâit picioarele când am ajuns în dreptul ofițerului sikh din spatele
ghișeului de tinichea. Mi-am ținut respirația. Mi-a făcut semn să trec fără să
arunce nici măcar o privire către cartea mea de identitate.

Am urcat panta lină și am trecut granița. Chiar dacă aș fi fost oarbă, mi-aș fi
dat imediat seama că intrasem în regatul meu. Vuietul puternic care mă urmărise,
făcând parte din ființa mea în aceeași m ă sură ca propria-mi piele, a amuțit atât
de brusc încât a părut să reverbereze. Mașinile nu își croiau drum printre
obstacole în sunet de claxoane. Șoferii se străduiau să ocolească pietonii și vacile
sacre care rumegau tolănite în mijlocul drumului. În biroul în care mi-am
schimbat rupiile din Bharati cu rupii nepaleze, oamenii erau politicoși; în prăvălia
din care mi-am cumpărat o pungă cu samosa (62) unsuroase, nu m-a înghesuit nimeni,
nu m-a împins nimeni și nu a încercat nimeni să-mi vândă lucruri pe care nu le
voiam; în hotelul în care am închiriat o cameră pentru o noapte mi s-au adresat
zâmbete timide. Nu mi s-au pus tot felul de întrebări, insistând, insistând,
insistând.

Am dormit atât de adânc încât am avut impresia că mă prăbușeam printre
cearșafuri albe, fără margini, care miroseau a cer. În dimineața următoare a sosit
al treilea autobuz, ca să mă ducă la Kathmandu.

Șoseaua era o înlănțuire de camioane, șerpuind peste și în jurul râpelor
abrupte și suprapunându-și buclele în vreme ce urca, urca întruna. Cutia de viteze
a autobuzului vechi cârâia. Motorul trăgea din greu. Era un zgomot pe care îl
îndrăgeam, zgomotul motorului în luptă cu gravitația. Era sunetul primei mele
amintiri, de dinainte ca evaluatorii copilelor să vină la Shakya, în susul unui drum
identic cu acela. Șiruri de camioane și de autobuze în noapte. M-am uitat pe
fereastră, la numeroasele dhaba de pe marginea drumului, la altarele din pietre
stivuite unele peste altele, la steagurile zdrențuite de rugăciune care se aplecau în
bătaia vântului, la cablurile care traversau râul de culoarea cremoasă a ciocolatei
aflat departe, jos, la puștii costelivi împingând cu lovituri de picior cuștile ce se
balansau de-a lungul cablurilor din înălțimi. Atât de familiar pentru mine, atât de
străin pentru demonii cu care îmi împărțeam țeasta

Copilașul plânsese, probabil, o bună bucată de vreme înainte ca scâncetele
să se ridice deasupra zgomotului autobuzului, nelipsit din fundal. Mama stătea cu
două rânduri de scaune în fața mea, șâșâind, legănând și încercând să domolească
fetița minusculă, însă țipetele deveneau urlete.

Nasatya a fost cel care m-a făcut să mă ridic și să mă duc la ea.

– Dă-mi-o mie, am spus – și probabil că în vocea mea se deslușea tonul
poruncitor al aeai-ului medic, pentru că femeia mi-a întins bebelușul fără să stea
pe gânduri.

Am îndepărtat pânza în care era înfășurat. Avea pântecul dureros de umflat,
iar membrele îi erau moi și palide precum ceara.

– A început să aibă colici după masă, a spus mama, dar, înainte de a mă
putea opri, eu am scos scutecul.

Duhoarea era cumplită, iar excrementele voluminoase, decolorate.

– Ce-i dai să mănânce?

Femeia a ridicat o pâine roti, cu marginile mestecate, ca să fie mai moale
pentru copil. Mi-am vârât degetele în gura micuței, ca să-o silesc s-o deschidă, cu
toate că nutriționistul Vaishvanara știa deja ce avea să vadă. Limba era umflată și
roșie, bășicată de ulcerații minuscule.

– Asta s-a întâmplat numai după ce-ai început să-i dai hrană solidă? am
întrebat.

Mama a dat din cap, încuviințând.

– Copilul suferă de o afecțiune celiacă, m-am pronunțat eu. Femeia și-a
acoperit fața cu mâinile, îngrozită, și a prins să se legene și să se vaite.

– Fetița ta o să-și revină, nu trebuie decât să nu-i mai dai pâine, să nu mai
mănânce nici un fel de cereale, în afară de orez. Nu poate digera proteinele din
grâu și din orz. Hrănește-o cu orez, cu orez și legume, și o să se simtă imediat mai
bine.

În timp ce îmi reluam locul, toată lumea din autobuz se holba la mine.
Femeia și bebelușul ei au coborât la Naubise. Copilul mai plângea încă, slăbit
acum după atâtea urlete, dar femeia și-a ridicat mâinile la piept, într-o namaste
adresată mie. O binecuvântare. Venisem în Nepal fără nici o țintă, plan sau
speranță, doar fiindcă simțisem nevoia de a mă reîntoarce. Dar acum aveam deja o
idee care începea să se contureze.

De la Naubise încolo, drumul urca fără întrerupere, trecând când de o parte,
când de alta, pe deasupra contraforturilor de la baza pantelor munților care
strângeau în îmbrățișarea lor Kathmandu. Începea să se însereze. Privind în urmă,
vedeam râul de faruri care șerpuia de-a curmezișul versantului. Când autobuzul
lua o altă curbă strânsă, vedeam suind înaintea mea același șarpe, de data asta
alcătuit din lumini roșii de poziție. Mașina s-a trudit să urce o râpă lungă și abruptă.
Auzeam, așa cum o făcea toată lumea, un zgomot de motor care ar fi trebuit să
lipsească. Ne-am târât în sus, către linia de cumpănă de pe creasta înaltă, unde se
separau apele, luând-o la dreapta, către valea Kathmandu, și la stânga, către
Pokhara și spre marele Himalaya. Mai încet, tot mai încet. Simțeam cu toții
mirosul de izolații arse și auzeam huruitul.

Nu eu am fost cea care a alergat către șofer și către ajutorul său. A fost
demonul Trivasti.

– Oprește imediat! am strigat. S-a gripat alternatorul. O să ne faci scrum.

Șoferul a tras pe marginea îngustă a drumului, lângă stânca golașă.
Camioanele treceau prin dreapta noastră la o distanță de câțiva milimetri. Am
ridicat capota. Am văzut cu toții fumul care se înălța din alternator. Bărbații au
clătinat din cap și și-au scos palmarele. Pasagerii s-au îngrămădit în partea din
față a autobuzului, holbându-se și discutând între ei.

– Nu, nu, nu, dă-mi o cheie fixă, am ordonat.

Șoferul a făcut ochii mari, dar eu mi-am scuturat mâna întins cerând cu
insistență. Poate că și-a amintit de bebelușul care plângea. Poate că a socotit cât
avea să dureze până venea un mecanic de la Kathmandu. Poate că s-a gândit când
de bine ar fi fost să se afle acasă, lângă soție și lângă copii. Mi-a trântit cheia
franceză în mână. În mai puțin de un minut, am scos cureaua și am deconectat
alternatorul.

– Ți s-au gripat rulmenții, am spus. E o defecțiune des întâlnită la modelele
dinainte de 2030. Încă o sută de metri și ar fi luat foc. Poți să mergi mai departe
pe baterie. E suficient de încărcată ca să te țină până la Kathmandu.

S-au holbat la fetișcana îmbrăcată într-un sari indian, cu capul acoperit, dar
cu mânecile choli (63)-ului suflecate și cu degetele murdare de biolubrifiant.

Demonul s-a întors la locul lui și ceea ce aveam să fac de atunci înainte s-a
conturat tot atât de limpede ca cerul ce se întuneca. Șoferul și ajutorul lui m-au
strigat în timp ce mergeam pe lângă coloana de vehicule, îndreptându-mă către
vârful trecătorii. I-am ignorat. Când ajungeau în dreptul meu, șoferii apăsau pe
claxoanele lor complexe, muzicale, oferindu-se să mă ducă cu mașina. Mi-am
văzut de drum. Deja zăream culmea. Nu departe de ea, drumul se ramifica în trei
direcții, înapoi în India, în jos, spre oraș, în sus, către creierii munților.

În spațiul larg în care întorceau vehiculele se afla o chai-dhaba. Era
luminată de neoanele reclamelor pentru băuturi americane și pentru apă minerală
Bharati, părând să se fi desprins din stele. Un generator pufăia. Un televizor
bolborosea știrile familiare, lipsite de senzație, din Nepal. Aerul mirosea a ghee
fierbinte și a biodiesel.

Patronul nu știa ce să creadă despre mine, fetița stranie cu veșminte și
podoabe indiene.

– Frumoasă noapte, a spus, într-un târziu.

Și chiar era. Deasupra smogului și a funinginii din vale, văzduhul se
limpezea ca prin farmec. Puteam să văd până hăt, departe, în toate direcțiile. La
apus se zărea o ultimă geană de lumină. Mărețele piscuri Manaslu și Anapurna
străluceau, parcă incandescente, mov pe fundalul albastru.

– Așa e, am zis eu, oh, așa e.

Mașinile treceau încet și necontenit pe lângă noi, prin acea răscruce înaltă a
lumii. Voi locui aici, mi-am spus, stând în lumina pâlpâitoare a neonului din
dhaba și privind munții îndelung. O să locuim într-o casă de lemn, aproape de
pădure, lângă pârâul rece, zăpadă topită din înălțimi. O să avem un foc și un
televizor care să ne țină companie, și steaguri de rugăciune fâlfâind în vânt, și, cu
timpul, oamenilor n-o să le mai fie teamă și or s-o ia pe poteca ce duce la ușa
noastră. Există mai multe moduri de a fi divin. Există divinitatea uriașă, cu
ritualuri magnifice, sânge și teroare. Divinitatea noastră va fi măruntă, cu mici
miracole și cu uimiri de zi cu zi. Mașini reparate, programe născocite, oameni
tămăduiți, case proiectate, minți și trupuri hrănite. Voi fi o mică zeiță. Cu timpul,
mi se va duce vestea și oamenii vor veni de pretutindeni; nepalezi și străini,
drumeți, excursioniști și călugări. Poate că, într-o bună zi, o să apără și un bărbat
căruia n-o să-i fie teamă. Asta ar fi bine. Dar, dacă n-o să vină, tot bine o să fie,
pentru că n-o să fiu niciodată singură, nu în casa mea plină de demoni.

Pe urmă mi-am dat seama că alergam, cu chai-wallah (64)-ul surprins strigând
„Hei! Hei! Hei!” în urma mea, alergam de-a lungul șirului de mașini care se
deplasau cu încetineală, alergam bătând în portiere „Salut! Salut! Pokhara (65)!
Pokhara!”, și înaintând cu ușurință pe prundișul grosolan, către munții îndepărtați
și strălucitori.


Note:

(62) Plăcintă indiană umplută cu carne sau cu legume (n. tr.).

(63) Bluză scurtă, care lasă mijlocul descoperit, purtată împreună cu sari-ul (n. tr.).

(64) Vânzătorul din ceainărie (n. tr.).

(65) Oraș mare din centru Nepalului, aflat la circa două sute de kilometri vest de Kathmandu (n. tr.).


final

Mica zeiță (8)

Ian McDonald

În perioada aceea, am venit de multe ori în orașul de pe Gange. De fiecare
dată, eram o altă persoană. Contabili, avocați, soldați-robot, actori de comedie,
inspectori de baze de date: eram zeița celor o mie de meserii. La o zi după ce i-am
văzut pe polițaii Krishna din Awadhi patrulând pe peroanele gării din Delhi cu
roboții lor de pază și cu arme care puteau ucide deopotrivă oamenii și aeai-urii,
Ashok a început să alterneze mijloacele mele de transport. Am zburat cu avionul,
am mers cu trenul, m-am sufocat la vreme de noapte în autobuze de țară
supraaglomerate, am stat în Mercedes, alături de șofer, la cozile lungi de la granița
Awadh-Bharat, printre camioane împodobite cu modele în culori vii. Aidoma
trosnetului țestelor explodate, camioanele îmi aduceau aminte de regatul meu. Dar
la fiecare capăt de drum dădeam de fetișcana cu chip de șobolan, care își ridica
mâna către tilak-ul meu și mă rupea iarăși în două. În anotimpul acela am fost
țesătoare, consultant fiscal, consultant matrimonial, editor de romane siropoase,
controlor de trafic aerian. Ea mi i-a luat pe toți.

Pe urmă a urmat călătoria în care am dat peste polițaii Krishna așteptând și
în punctele terminus din Bharat. Deja știam tot atât de bine ca Ashok cum
mergeau lucrurile. Reprezentanții Bharat-ului n-ar fi adoptat niciodată legile lui
Hamilton – multimiliardara lor industrie de agrement depindea de aeai-uri – dar
nu voiau nici să se opună Americii. Așa că s-a ajuns la un compromis: toate aeaiurile
care depășeau Nivelul 2,8 interzise, toate celelalte îngăduite numai în baza
unor autorizații, plus patrule de polițai Krishna în gări și în aeroporturi. Ca și cum
ai fi încercat să oprești Gangele cu degetele.

Îl remarcasem pe curier în avion. Stătea cu două rânduri de scaune în fața
mea; tânăr, cu barba ca un șomoiog, îmbrăcat după moda lansată de televiziunea
Star-Asia, uriaș și pleoștit pe de-a-ntregul. Nervos, nervos, nervos, verificându-și
întruna buzunarul de la piept, verificând, verificând, verificând. Un tip detestabil,
de două parale, un individ care se voia dataraja, cu două aeai-uri specializate de
2,85 încărcate într-un palmar. Nu-mi imaginam cum de izbutise să treacă de
securitatea de pe aeroportul din Delhi.

Era imposibil să nu atragă atenția polițailor Krishna din Varanasi. L-au
înconjurat când ne-am așezat la coadă pentru controlul pașapoartelor. A scăpat din
încercuire. A rupt-o la fugă. Femeile și copiii se fereau din calea lui când alerga
de-a lungul imenselor săli de marmură din terminalul de sosiri al aeroportului,
încercând să iasă la lumină, să ajungă la uriașul perete de sticlă, la uși și în
mijlocul traficului dement de dincolo de ele. Pumnii lui loveau aerul. Am auzit
țipetele sacadate ale polițailor Krishna. I-am văzut scoțându-și la iveală armele.
Zbieretele stridente au devenit mai puternice. Îmi țineam capul plecat și înaintam
târșâindu-mi picioarele. Ofițerul de la imigrări mi-a verificat actele. O altă
mireasă shaadi la vânătoare. Am străbătut aeroportul în grabă, îndreptându-mă
către șirurile de taxiuri. În spatele meu, sălile s-au umplut de o liniște atât de
șocantă încât părea să răsune aidoma clopotelor unui templu.

Atunci mi-a fost frică. Când m-am întors la Delhi, a fost ca și cum frica ar
fi zburat înaintea mea. Orașul djinn-ilor se transformase în orașul zvonurilor.
Guvernul semnase legea Hamilton. Polițaii Khrisha cercetau de-a fir a păr fiecare
casă. Fișierele de palmar urmau să fie monitorizare. Jucăriile de tip aeai erau
ilegale. Infanteriștii marini din SUA erau aduși pe calea aerului. Primul-ministru
Shrivastava era pe punctul de a anunța înlocuirea rupiei cu dolarul. În mijlocul
tuturor, Ashok era un muson de temeri și de speculații.

– Un ultim transport, apoi mă retrag. Poți să faci asta pentru mine? Un
ultim transport?

Bungalow-ul era deja pe jumătate gol. Mobila fusese împachetată, nu mai
rămăseseră decât memoriile core ale procesoarelor. Erau acoperite cu cearșafuri
care să le ferească de praf, stafii ale creaturilor care trăiseră acolo. Polițaii Krishna
erau bine-veniți să le viziteze.

– Mergem amândoi în Bharat?

– Nu, ar fi prea periculos. Tu te duci înainte, eu o să te urmez când o s-o
pot face în siguranță. A ezitat. În seara aceea, până și zgomotul traficului de
dincolo de zidurile înalte era diferit. Am nevoie să duci mai multe ca de obicei.

– Câte?

– Cinci.

M-a văzut tresărind și retrăgându-mă când și-a ridicat mâna către fruntea
mea.

– E un procedeu sigur?

– Cinci, și s-a terminat. Pentru totdeauna.

– E un procedeu sigur?

– E un set de segmente suprapuse, vor folosi același cod core. Trecuse
multă vreme de când reușisem să-mi îndrept viziunea interioară către miezul
giuvaierurilor pe mi le trecuse Ashok prin țeastă. Un sistem de circuite. Un creier
cu un creier.

– E un procedeu sigur?

L-am văzut pe Ashok înghițind în sec, apoi i-a tresăltat capul: un da mimat
în stil occidental. Am închis ochii. Câteva secunde mai târziu i-am simțit degetul
cald și uscat pe ochiul meu interior.

Ne-am venit în fire în lumina de bronz a zorilor care pătrundea prin jali.
Eram conștienți că ne aflam într-o stare avansată de deshidratare. Eram conștienți
că aveam nevoie de o eliberare lentă a carbohidraților. Nivelurile noastre de
inhibare a serotoninei era scăzute. Fereastra boltită prin care pătrundeau razele de
soare se arcuia într-un stil cu adevărat mogul. Circuitele de proteine din capul
meu erau DPMA (53) unu-opt-șapte-nouă per omega, realizate sub licența BioSan din
Bangalore.

Orice obiect la care ne uitam genera un curcubeu de interpretări. Am văzut
lumea plină de maniile stranii ale noilor mei oaspeți: medic, nutriționist, arhitect,
proiectant de biocipuri, inginer aeai-ist având sub control o armată de ateliere de
reparații pentru roboți. Nasatya (54). Vaishvanara (55). Maya (56). Brihaspati (57). 
Tvastri (58). Demonii mei tainici. De data asta nu era vorba de o cealaltă. 
De data asta aveam o legiune. Eram o devi cu mai multe capete.

Pe toată durata dimineții și a după-amiezii m-am străduit să dau sens unui
univers alcătuit din cinci lumi, din cinci impresii. Eu m-am străduit. M-am
străduit să ne transform pe noi toți în mine însămi. Ashok nu-și găsea locul, se
trăgea de barba mițoasă, încerca să se uite la televizor, își verifica corespondența.
Roboții de luptă ai polițailor Krishna îi puteau face o vizită inopinată în orice
clipă. Integrarea avea să se petreacă. Trebuia să se petreacă. Nu puteam
supraviețui cu larma din capul meu, cu musonul de interpretări. Pe străzi sunau
sirenele, departe, aproape, iarăși departe. Fiecare dintre ele declanșa o altă reacție
a ego-urilor mele.

L-am găsit pe Ashok așezat printre procesoarele lui de sub lințolii, cu
brațele în jurul genunchilor strânși la piept. Părea un băiat mare, gras, delicat,
favoritul mamei lui.

Paloare generată de noradrenalină, hipoglicemie ușoară, toxinele oboseli a
spus Nasatya.

Cuantumul bevabytilor stocați în sistemele Yin setat pe mai multe planuri,
a zis, în același timp, Brihaspati.

I-am pus mâna pe umăr. S-a dezmeticit cu o tresărire. Afară, întunericul era
deplin, sufocant: musonul mătura deja Statele Unite al Bengal-ului.

– Suntem gata, am spus. Eu sunt gata. Deasupra portalului sub care aștepta
Mercedes-ul se scuturau zămoșițe parfumate.

– Ne vedem peste o săptămână, a zis el. În Varanasi.

– În Varanasi.

Mi-a prins umerii în mâini și m-a sărutat ușor pe obraz. Mi-am acoperit
capul cu dupatta. Odată ascunsă sub voaluri, am apelat la Serviciul de Transport
Nocturn al Provinciilor Unite. Am stat întinsă în compartimentul de clasa întâi, cu
aeai-urile sporovăind în capul meu, descoperindu-se cu surprindere unul pe altul,
reflecție peste reflecție.

Dimineața, chowkidar-ul paznicul vagonului, mi-a adus ceaiul la pat, pe o
tavă de argint. Zorile s-au revărsat asupra mahalalelor întinse și a parcurilor
industriale din Varanasi. Serviciul meu personalizat de știri oferite de aeai-ul m-a
înștiințat că Lok Sabha avea să ratifice Acordul Hamilton la ora zece. La ora
douăsprezece, primul-ministru Shrivastava și ambasadorul Statelor Unite aveau să
anunțe acordarea clauzei națiunii celei mai favorizate pentru Awadh.

Trenul s-a golit pe peronul de sub bolta ca un romb răsucit care îmi
devenise atât de familiară. Se părea că fiecare al doilea pasager era contrabandist.
Dacă eu reușeam să-i observ cu atâta ușurință, o puteau face și polițaii Krishna. Se
aliniaseră de-a lungul rampelor ce duceau către ieșire, fiind mai mulți decât mai
văzusem vreodată. În spatele lor stăteau polițiștii în uniformă, apoi urmau roboții.
Hamalul îmi căra valiza pe cap; o foloseam ca să-mi fac drum printre oamenii
care se revărsau, îmbulzindu-se, din trenul de noapte. Mergi dreaptă, așa cum te-a
învățat Mamaji. Înaintează, zveltă și mândră, ca și cum ai păși pe covorul de
mătase al unui bogătan. Mi-am acoperit capul cu dupatta, ca semn al modestiei.
Pe urmă am văzut mulțimea îngrămădindu-se în fața unei rampe. Polițaii Krishna
scanau toți pasagerii cu palmare.

Am văzut că indivizii dubioși și contrabandiștii băteau în retragere,
îndreptându-se către partea din spate a morii de oameni. Dar nici acolo nu exista
vreo o scăpare. Polițiștii înarmați, secondați de roboți proiectați pentru aducerea
sub control a revoltelor, au trecut pe poziție, în capătul peronului. Cu fiecare pas
târșit, apăsarea mulțimii mă împingea către polițaii Krishna, care își fluturau
mâinile de parcă ar fi binecuvântat pasagerii. Chestiile alea puteau să-mi jupoaie
scalpul, să-mi cerceteze capul. În față, geanta mea roșie înainta tresăltând,
conducându-mă către închisoare.

Brihaspati mi-a arătat ce s-ar fi întâmplat acolo cu circuitele din capul meu.

Ajutați-mă! m-am rugat către zeii mei. Și Maya, arhitectul demonilor, mi-a
răspuns. Amintirile lui erau amintirile mele și el își aducea aminte de o simulare
arhitecturală a gării, făcută cu mult înainte ca acei păianjeni care erau roboțiiconstructori
să fi început să-și țeasă nanorețeaua rombică. Două viziuni suprapuse
ale gării din Varanasi. Cu o diferență care îmi putea salva viața. Maya mi-a arătat
interiorul lucrurilor. Interiorul peronului. Canalul de scurgere de sub trapa aflată
între partea din spate a chioșcului cu chai și pilonul de susținere al acoperișului.

M-am îndesat printre oamenii, îndreptându-mă către spațiul liber din spate.
Am ezitat înainte de a îngenunchea lângă trapă. O năboire a gloatei, un pas greșit,
o cădere, și aș fi fost zdrobită. Chepengul era înțepenit din cauza murdăriei
Unghiile mi s-au rupt, mi s-au făcut fărâme în timp ce râcâiam ca s-o desprind și
s-o ridic. Mirosul care se înălța din pătratul întunecat era atât de scârbos încât
eram cât pe ce să vomit. Mi-am impus să intru, să mă las să cad cu un metru mai
jos, în mâlul care îmi ajungea până la jumătatea fluierului piciorului.
Dreptunghiul de lumină îmi ajuta să-mi dau seama cum stăteau lucrurile. Eram
înnămolită în excremente. Tunelul mă silea să umblu în patru labe, dar capătul lui
era promițător, era un semicerc prin care se zărea lumina zilei. Mi-am îngropat
mâinile în mizeria moale. De data asta, am borât ceaiul băut de dimineață. Am
înaintat de-a bușilea, făcând eforturi ca să nu mă sufoc. Era ceva mult mai
respingător decât toate experiențele prin care trecusem. Dar nu atât de respingător
cum ar fi fost să ți se deschidă țeasta și să ți se taie creierul felii cu bisturiul. Mam
târât, în patru labe, pe sub șinele din gara Varanasi, către lumină, către lumină,
către lumină, apoi afară, prin țeava deschisă, care dădea în haznaua unde porcii și
culegătorii de gunoaie râmau prin mormanele de fecale umane uscate.

M-am spălat cât de bine am putut în canalul aproape secat. Spălătoresele
dhobi (59) băteau rufele întinse pe lespezi de piatră. Am încercat să ignor spusele lui
Nasatya, care mă avertiza în privința infecțiilor oribile cu care era posibil să mă fi
ales.

Trebuia s-o întâlnesc pe fata lui Ashok pe strada cu gajra (60). Copiii stăteau în
pragul ușilor sau în fața prăvăliilor deschise, înșirând gălbenele pe ață. Munca era
prea prost plătită pentru a fi făcută până și de roboți. Florile de revărsau din vase
cât banița și din cutii de plastic. Cauciucurile phatphat-ului meu patinau pe petale
umede de trandafiri. Mergeam pe sub ghirlande din gajra, atârnate de stâlpii din
fața dughenelor. Mirosul de flori ofilite, intrate în putrefacție, era pretutindeni.
Phatphat-ul a pătruns pe o alee mai mică și mai întunecoasă, ajungând apoi în
spatele unui grup numeros de oameni. Șoferul și-a apăsat mâna pe claxon. Gloata
i-a făcut loc fără tragere de inimă. Motorul cu alcool a gemut. Ne-am continuat
drumul strecurându-ne. Spațiu deschis, apoi un jawan (61) în uniformă de polițist ni sa
așezat în drum. Era complet echipat pentru luptă. Brihaspati a citit informațiile
care îi licăreau pe vizor: amplasamente, rapoarte, un mandat de arestare. Mi-am
acoperit capul și mi-am lăsat ochii în jos în timp ce vorbea cu șoferul. Ce se
întâmplă? Niște răufăcători. Niște dataraja.

În josul străzii cu gajra, polițiștii în uniforme conduși de un Krishna în
haine civile au dat buzna pe o ușă. Aveau armele pregătite. În aceeași clipă,
obloanele unui jharoka aflat exact deasupra s-au făcut țăndări. Cineva a sărit pe
balustrada de lemn. În spatele meu, mulțimea a scos un suspin puternic, furtunos.


Note:

(53)Dynamic Power Management Architecture, Managementul Structurii Dinamice a
Curentului Electric (n. tr.).

(54) Zei vedici gemeni, considerați doctori ai zeilor (n. tr.).

(55) Starea de veghe, una din cele patru stări/niveluri ale conștiinței (n. tr.).

(56) Puternica forță cosmică din religia hindusă care conferă iluzia că lumea pe care o percep
simțurile este reală (n. tr.).

(57) Zeitate vedică ce personifică puterea devoțiunii rituale (n. tr.).

(58) Ziditorul ceresc (n. tr.).

(59) Spălătorese din India și Pakistan care umblă, de obicei, din ușă în ușă, adunând rufele
murdare (n. tr.).

(60) Cununi de flori (n. tr.).

(61) Soldat tânăr (n. tr.).


va urma

Mica zeiță (7)

Ian McDonald

Chiar și atunci fusesem divizată. Spaimă și șoc. Râsete si zâmbet. 
Cum altfel al fi putut cineva să supraviețuiască statutului de zeiță?

Zeiță. Zeița mea.

Ashok nu putea să înțeleagă.

– Ai vindeca un cântăreț de talentul lui? Nu vorbim despre nebunie, ci doar
despre căi de adaptare. Inteligența e evoluție. Unii ar putea susține, cu argumente,
că eu afișez simptomele unei forme ușoare a sindromului Asperger (38).

– Nu știu ce înseamnă asta.

– El a răsucit trandafirul cu atâta putere încât tulpina a pocnit.

– Te-ai gândit ce-o să faci de acum înainte? Mă gândisem mai ales la asta.
Familia Narayan n-ar fi renunțat cu ușurință la dotă. Mamaji m-ar fi izgonit de la
ușa ei. Satul meu îmi era închis.

– Poate, pentru o vreme, dacă ai putea...

– Nu e un moment potrivit... Cine o să joace rolul urechii pentru Lok
Sabha (39)? O familie care a construit un baraj ce o să-i asigure necesarul de apă
pentru următorii cincizeci de ani, sau un antreprenor de softuri cu o echipă de
aeai-uri de Nivel 2,75, despre care guvernul Statelor Unite crede că provin din
sperma lui Sheitan? Valorile de familie mai sunt încă luate în considerare în
Awadh. Tu ar trebui s-o știi.

Mi-am auzit vocea, m-am auzit întrebând, ca o fetiță foarte mică:

– Unde aș putea să mă duc?

Îmi treceau prin minte poveștile cumpărătorului de mirese despre fostele
Kumari cu care nu se însura nimeni, care nu se puteau întoarce acasă și care
sfârșeau în închisorile pentru femei din Varanasi și Kolkata. Chinezii plăteau un
teanc de rupii pentru o fostă zeiță.

Ashok și-a umezit buzele cu limba.

– Am pe cineva în Bharat, în Varanasi. Awadh și Bharat sunt rareori în
relații bune.

– Oh, mulțumesc, mulțumesc...

Am căzut în genunchi în fața lui Ashok, i-am strâns mâinile între palmele
mele. El și-a ferit privirea. În ciuda răcorii artificiale din charbach, transpira din
belșug.

– Nu e un dar. E... o angajare. O slujbă.

– O slujbă, asta e bine, pot să fac asta; sunt o muncitoare conștiincioasă, o
să muncesc din greu la orice; despre ce e vorba? Nu contează, pot s-o fac...

– Există niște mărfuri care trebuie transportate.

– Ce fel de mărfuri? Oh, nu contează, pot să car orice.

– Aeai-uri. A rulat un paan de pe platoul de argint. N-am de gând să aștept
cu brațele încrucișate ca polițaii Krishna ai lui Shrivastava să aterizeze în grădina
mea cu înștiințarea de excomunicare.

– Legile lui Hamilton, am îndrăznit să presupun, cu toate că nu știam nici în
ce constau, nici ce semnificație aveau cele mai multe dintre mormăielile și
vorbele bombastice ale lui Ashok.

– Tot ce e peste nivelul 2,5, așa spune legea. Și-a molfăit buza de sus. Ochii
i se măreau în timp cepaan-ul i se învârtejea în cap.

– Bineînțeles că o să fac tot ce pot ca să fiu de ajutor.

– Nu ți-am spus cum trebuie să le transporți. În condiții de siguranță
maximă, acolo unde nici un polițai Krishna n-o să le găsească vreodată. Și-a atins
cel de-Al Treilea ochi cu arătătorul drept. Tu însăți – și cealaltă.


Am mers în Kerala, unde mi s-au montat procesoare în cap. Au făcut-o doi
bărbați, pe un tanc pentru transportul maritim al gazelor lichefiate, acum
modificat, ancorat în afara apelor teritoriale. Au ras Inimosul meu păr lung și
negru, mi-au desprins calota craniană și mi-au trimis în creier niște roboți mai
mici decât cele mai infime computere-păianjen. Poziția lor, aflată în afara
traseelor de patrulare ale șalupelor rapide din Kerala, le permitea să dețină la bord
o mare varietate de aparatură chirurgicală secretă, provenind, în marea ei majoritate,
din dotarea armatelor vestice. Mi-au dat un bungalow și o fată din
Australia care să-mi poarte de grijă până când mi se absorbeau suturile și infuziile
de hormoni îmi accelerau creșterea părului.

Cipuri pe bază de proteine; pot fi observate numai la scanările cu cea mai
înaltă rezoluție, dar nimeni n-o să te controleze de două ori; nimeni n-o să
controleze de două ori o fată shaadi care vânează un bărbat.

Așa că, vreme de șase săptămâni, am stat și am privit lung marea,
întrebându-mă cum ar fi fost să te scufunzi în mijlocul ei, singură și rătăcită, la o
mie de kilometri distanță de cea mai apropiată mână care ar fi putut să o prindă pe
a ta. În nord, în Delhi, la o mie de kilometri distanță, un bărbat în costum indian
strângea mâna unui bărbat îmbrăcat americănește și proclama Legea Relațiilor
Excepționale, care avea să-l transforme pe Ashok într-un proscris.

Știi ce sunt polițaii Krishna? Vânează aeai-uri. Vânează oamenii care le
dețin și pe oamenii care le transportă. Ei nu-și fac probleme. Nu sunt năzuroși.
Dar pe tine n-or să te prindă. N-or să te prindă niciodată.

I-am ascultat pe demonii care pleoscăie și care vin pe țărm, ieșind din
marea cea mare. Demonii despre care știam că sunt fațetele celeilalte eu. Dar nu
m-am temut de ei. În hinduism, demonii sunt, pur și simplu, imaginile în oglindă
ale zeilor. Precum în lumea oamenilor, așa și în lumea zeilor: învingătorii sunt cei
care scriu istoria.

Universul ar fi arătat cu totul altfel dacă Ravana (40) și Rakshasa, demonii lui,
ar fi câștigat războiul.

Nimeni nu-i poate transporta, în afară de tine. Numai tu ai structura
neurologică necesară. Nimeni, în afară de tine, nu poate suporta o altă minte în
mintea lui.

Australiana lăsa, în fața ușii mele, daruri mărunte: brățări de plastic, pantofi
de cauciuc, inele și agrafe de păr. Le fura de la magazinele din oraș. Cred că
reprezentau modul ei de a-mi spune că voia să se apropie de mine, dar se temea de
ceea ce fusesem sau de ceea ce aveam să devin din pricina lucrurilor din capul
meu. Ultimul obiect pe care l-a furat a fost o dupatta superbă, din mătase naturală,
cu care mi-am acoperit părul ciuntit când m-a dus la aeroport. De sub ea le-am
privit pe fetele în sari-uri de lucru care discutau prin semne în barul de la ieșire și
am ascultat-o pe femeia pilot anunțând cum era vremea în Awadh. Pe urmă, în
phatphat, m-am uitat afară, la fetele pe scutere, care se avântau cu încredere prin
trafic, și m-am întrebat de ce viața mea nu putea fi ca a lor.

– Părul ți-a crescut frumos, din nou.

Ashok a îngenuncheat înaintea mea, pe pernele pe care stăteam în chhatri.
Acela era locul lui sacru, templul lui. Și-a ridicat mâna înmănușată în palmar și
arătătorul lui a atins tilak-ul de deasupra celui de-al treilea ochi al meu. I-am
simțit mirosul răsuflării. Ceapă, usturoi, ghee rânced.

– S-ar putea să fii puțin cam dezorientată... Am icnit. Simțurile cețoase,
amestecate, topite. Vedeam-auzeam-miroseam-gustam totul, având o singură
senzație nediferențiată, ca simțirile zeilor și ale pruncilor, deplină și pură.
Sunetele erau colorate, lumina avea substanță, mirosurile vorbeau și scoteau
clinchete de clopoței. Apoi m-am zărit pe mine însămi săltându-mă ca un talaz de
pe perne și prăvălindu-mă pe marmura albă și dură. M-am auzit țipând. Ashok s-a
întins către mine. Doi Ashoki s-au întins către mine. Dar el nu era nici unul dintre
ei. Am văzut un singur Ashok, în două viziuni, în mintea mea. Nu reușeam să le
dau formă și sens celor două apariții ale mele și n-aș fi putut spune care era reală,
care era a mea, care eram eu. De undeva, de dincolo de mai multe universuri, se
auzea o voce care spunea ajută-mă. I-am văzut pe servitorii lui Ashok ridicândumă
și ducându-mă în pat. Tavanul pictat, cu modelele sale cu vițe, muguri și flori,
s-a agitat deasupra mea aidoma norilor de furtună purtați de musoni, apoi a
înflorit în întuneric.

M-am trezit, în căldura nopții, țeapănă, cu ochii larg deschiși, cu toate
simțurile dogorind. Știam care erau poziția și viteza fiecărei insecte din camera
mea bine aerisită, care mirosea a biodiesel, a praf și paciuli. Nu eram singură. Sub
calota capului meu mai era și altcineva. Nu avea știre de existența sa, nu era o
conștiință; era un fel de diferență, o manifestare a sinelui. Un avatar. Un demon.

– Cine ești? am șoptit.

Vocea mi-a a răsunat cu putere, plină de dangăt de clopote, ca piața Durbar.
Celălalt nu mi-a răspuns – nu putea răspunde, nu era o conștiință – dar m-a scos
afară, în grădina cu plante acvatice. Stelele mânjite de poluare se bolteau deasupra
mea ca un dom. Luna în creștere zăcea pe spate. Mi-am ridicat ochii și am căzut
pe ea. Chandra (41). Mangal (42). Budh (43). Guru (44). Shukra (45). Shani(46). Rahu (47). Ketu (48). 
Planetele nu erau puncte de lumină, globuri de piatră și de gaz; aveau nume, personalitate,
iubiri și dușmănii. Cele douăzeci și șapte de Nakshatar (49) se roteau în jurul capului
meu. Le-am văzut formele și natura, tiparele conexiunilor care unesc stelele prin
relații, prin legende și prin drame la fel de umane și de complexe ca Orașul și
Țara. Am văzut roata rashi (50), Marile Case, ca un arc de-a curmezișul cerului, și
întreaga mișcare de revoluție, mecanisme în interiorul altor mecanisme,
angrenajele nesfârșite ale influenței și ale comunicării subtile, pornind de la
marginile universului către centrul globului pământesc pe care mă aflam. Planete,
stele, constelații; povestea fiecărei existențe umane derulându-se deasupra mea –
și eu le puteam citi pe toate. Fiecare cuvânt. M-am jucat toată noaptea printre
stele.

– Ce e asta? l-am întrebat pe Ashok dimineața, când îmi beam ceaiul în pat.

– O inteligență rudimentară, de Nivel 2,6. Ojanampatri (51) aeai, știe
astrologie, face permutările. Crede că trăiește acolo, printre stele, ca un soi de
maimuță spațială. De fapt, nu e foarte deșteaptă. Acum dă-o deoparte și adună-ți
lucrurile. Trebuie să prinzi trenul.

Aveam un loc în vagonul pentru femei al expresului de mare viteză
shatabdi. Bărbații rezervau locuri pentru soțiile lor ca să le ferească de atenția
acelor pasageri de sex opus care își închipuiau că toate femeile sunt singure și
disponibile. Cele câteva femei de afaceri îl alegeau din același motiv. Vecina mea
din partea opusă a mesei era o musulmană în ținută protocolară, cu șalvari. Mă
privea cu dispreț în vreme ce goneam prin lunca Gangelui cu trei sute cincizeci de
kilometri la oră. O soțioara fandosită

Nu te-ai mai grăbi să ne judeci dacă ai ști ce suntem de fapt, m-am gândit.
Putem arunca o privire în viața ta și îți putem spune tot ce ți s-a întâmplat și tot
ce-o să ți se-ntâmple vreodată, așa cum stă scris în chakrele stelelor. În noaptea
aceea, printre constelații, eu și demonul meu ne revărsaserăm unul în celălalt,
până când nu mai rămăsese nici un loc despre care să putem spune că era hotarul
dintre mine și aeai.

Crezusem că, în timp ce străbăteam străzile într-un phatphat, întregul
Varanasi avea să cânte pentru mine precum Kathmandu, precum un cămin
spiritual, un oraș al celor nouă milioane de zei și al unei singure zeițe. Ceea ce
vedeam era o altă capitală indiană a unui alt stat indian; turnuri de sticlă, domuri
rombice și parcuri industriale care să sară în ochii lumii întregi, cu străzi murdare
și bastis la picioarele lor, ca niște porci printre deșeuri. Străzile începeau în
mileniul nostru și se terminau în altul, aflat cu trei în urma lui. Trafic, aglomerație
și oameni, oameni, oameni, dar gazele de eșapament ale motoarelor diesel care
pătrundeau pe sub marginile măștii mele de smog aduceau un miros vag de
tămâie.

M-am întâlnit cu agenta lui Ashok din Varnasi în Jantal Mantar, marele
observator solar din Jai Singh; cadrane solare, sfere înstelate și discuri umbrite, ca
niște sculpturi moderne. Era cu puțin mai vârstnică decât mine; purta un corset de
mătase și niște blugi care îi stăteau atât de jos pe șolduri încât i se vedea
adâncitura dintre fese. Mi-a displăcut de la bun început, dar, în umbrele din jurul
instrumentelor astrologice din Jai Singh, ea mi-a atins fruntea cu mânușa palmar
și am simțit stelele ieșind din mine. Cerul a murit. Fusesem din nou sacră și acum
nu mai eram decât carne. Fetișcana lui Ashok mi-a îndesat în mână un sul de
rupii. Abia dacă l-am privit. Abia dacă am auzit când m-a sfătuit să mă duc să
mănânc, să-mi iau o kafi, să-mi cumpăr niște haine decente. Pierdusem ceva. Mam
pomenit târșindu-mi picioarele în susul treptelor abrupte ale marelui Samrat,
fără să știu unde eram, cine eram, ce eram, ce căutam pe jumătate cocoțată pe un
masiv cadran solar. Jumătate din mine. Pe urmă al treilea ochi mi s-a deschis și
am văzut fluviul lat și albastru din fața mea. Am văzut nisipurile albe de pe malul
dinspre răsărit, precum și adăposturile și focurile de baligă ale sadbu. Am văzut
ghat-ele, treptele largi de piatră de pe malurile apei, curbându-se de o parte și de
alta și ieșind din raza mea vizuală. Am văzut oameni. Oameni spălându-se și
rugându-se, purificându-și hainele și oferind puja, cumpărând și vânzând, și
trăind, și murind. Oameni în bărci și oameni îngenunchind, oameni cufundați în
fluviu până la talie, oameni umplându-și căușul palmelor cu apă și turnându-și-o
în creștetul capului. Oameni aruncând pumni întregi de gălbenele în unde, oameni
aprinzând mici lămpi diya (52) din frunze de mango și punându-le să plutească,
oameni aducându-și morții ca să-i scufunde în apa sacră. Am văzut rugurile
funerare de pe ghat, am simțit mirosul de santal și de carne arsă, am auzit țestele
care plesneau, eliberând sufletul. Mai auzisem sunetul și înainte, venind de pe
rugul regal din Pashupatinath, când murise mama Regelui. Un trosnet ușor, apoi
libertatea. Era un sunet reconfortant, Îmi aducea aminte de casă.


Note:

(38) O așa numită „tulburare de dezvoltare"; persoanele afectate au dificultăți în ceea ce
privește înțelegerea modalităților de interacțiune socială (n. tr.).

(39) Camera inferioară a Parlamentului Indiei (n. tr.).

(40) Regele demonilor Rakshasa din mitologia indiană; faptul că a răpit-o și a încercat s-o
seducă pe Sita, soția eroului mitic Rama, a dus la declanșarea unui război cosmic (n. tr.).

(41) Luna (n. tr.).

(42) Marte (n. tr.).

(43) Mercur (n. tr.).

(44) Jupiter (n. tr.).

(45) Venus (n. tr.).

(46) Saturn (n. tr.).

(47) Capul Dragonului, entitate similară unei planete (n. tr.).

(48 Coada Dragonului, entitate similară unei planete (n. tr.).

(49) Constelații (n. tr.).

(50) Cercul zodiacului (n. tr.).

(51) Horoscop (n. tr.).

(52) Vase mici pline cu ghee în care se află un fitil de bumbac (n. tr.).


va urma

Mica zeiță (6)

Ian McDonald

– Nu v-aș lua bani. Vă pierdeți timpul aici, în Nepal. Toată lumea știe povestea și, chiar dacă pretind că nu o cred, purtarea lor îi contrazice.

Am auzit vocea tatei, dar n-am reușit să-i deslușesc cuvintele.

– Ar putea să meargă în sud, în Bharat sau în Awadh, a spus cumpărătorul de mirese. În Dehli sunt atât de disperați încât acceptă chiar și pe Intangibilele paria. Indienii ăia sunt o adunătură de ciudați; unora s-ar putea chiar să le surâdă ideea de a se însura cu o zeiță, ca poziție socială. Dar nu pot s-o iau, e prea tânără, la graniță ar trimite-o înapoi. Există niște reguli. În India, vă vine să credeți?
Chemați-mă din nou când împlinește paisprezece ani.

Cumpărătorul de mirese s-a reîntors în Shakya la două zile după cea de-a paisprezecea mea aniversare și am plecat împreună, în SUV-ul lui japonez. Nu era un însoțitor pe placul meu și nu îmi inspira încredere, așa că am dormit, sau m-am prefăcut că dorm în timp ce conducea de-a lungul ținuturilor joase din Terai. Când
m-am trezit, trecusem de mult granița țării poveștilor din copilăria mea. Crezusem că acel cumpărător de mirese avea să mă ducă în străvechiul și sacrul Varnasi, noua capitală a strălucitoarei dinastii Rana din Bharat, dar se părea că locuitorii din Awadhi se temeau mai puțin de superstițiile hinduse. Așa că am pătruns în întinderea vastă, dezordonată si clocotind de viață a celor două Dehli, care
aduceau cu emisferele gemene ale creierului, și ne-am îndreptat către Agenția Shaadi cu Fete Frumoase. Acolo unde, în anii două mii patruzeci, bărbații dornici de însurătoare nu erau atât de sofisticați, cel puțin când era vorba de foste devi.
Acolo unde singurii aflați mai presus de blestemul lui Ku-mari erau cei care răspândeau o și mai mare spaimă superstițioasă: copiii transformați pe cale genetică, cunoscuți sub numele de brahmani.

Înțelepciunea era a lor, sănătatea era a lor, frumusețea, succesul si statutul social le erau garantate, ca și o bogăție ce nu se putea devaloriza, irosi sau pierde la mesele joc niciodată, pentru că era înscrisă în fiecare răsucire a spiralei lor ADN. Copiii brahmani din supraelita Indiei se bucurau de o viață îndelungată – de două ori mai lungă decât a părinților lor – dar la un anumit preț. Erau născuți cu adevărat de două ori, o castă deasupra propriei lor caste, aflată atât de sus încât erau noii Intangibili. Un partener pe măsura unei foste zeițe: un nou zeu.


Gazele în flăcări de deasupra combinatelor de industrie grea din Tughluq licăreau pe fundalul orizontului vestic. Din vârful înalt al turnului, deslușeam geometria ascunsă a orașului New Delhi, salbele de lumină din jurul Connaught Place, imensa rețea strălucitoare a capitalei monumentale a fostei dominații britanice, incandescența difuză a orașului vechi din nord. Încăperea din vârful
curburii ample a turnului Narayan era din sticlă; pereți de sticlă, acoperiș de sticlă și, sub picioarele mele, obsidian lustruit, reflectând cerul nopții. Pășeam cu capul și cu tălpile printre stele. Era o cameră menită să înfioare și sa intimideze. Nu însemna nimic pentru cea care văzuse cu propriii sai ochi demoni retezând
capetele caprelor și care mersese pe mătase însângerată către propriul ei palat. Nu însemna nimic pentru cea înveșmântată, așa cum o ceruse mesagerul, cu întregul arsenal al zeiței. Rochie roșie, unghii roșii, buze roșii, ochiul roșu al lui Shiva pictat deasupra ochilor mei fardați cu kohl, capul acoperit cu o eșarfă din aur calp,
împodobită cu perle false, degetele grele de inele țipătoare luate de la vânzătorii de bijuterii ieftine din bazarul Kinari, un lanț fin, de aur veritabil, între cercelul din nară și cel din ureche; eram din nou Kumari Devi. Demonii mei mi se agitau îi suflet.

Mamaji mă instruise în timp ce părăseam orașul vechi, intrând în grabă în cel nou. Mă înfășurase într-un chador fin, din voal, ca să-mi protejeze machiajul, zicea ea; de fapt, voia să mă ascundă de ochii străzii. Fetele chemaseră binecuvântările asupra mea și se rugaseră pentru mine în timp ce phatphat-ul ieșea în trombă din curtea haveli-ului.

– Tu nu scoți nici o vorbă. Dacă ți se adresează, îți lași capul în jos ca o fată hindusă cuviincioasă. Dacă e ceva de spus, spun eu. Poate că oi fi fost tu zeiță, dar el e brahman. Ar putea plăti de mai bine de o duzină de ori prețul prăpăditului tău de palat. Mai presus de orice, nu-ți lăsa ochii să te trădeze. Ochii nu trebuie să spună nimic. În Kathmandu te-au învățat măcar atâta lucru, nu-i așa? Și acum, cho
chweet, hai să aranjăm o căsătorie.

Încăperea de sticlă nu era scăldată decât în lumina orașului și în cea de un albastru palid, stânjenitor, a unor lămpi ascunse. Ved Prakash Narayan stătea pe un musnud, o lespede de marmură lipsită de orice fel de podoabe. Simplitatea ei vorbea despre bogăția și despre puterea de dincolo de giuvaierurile sofisticate.
Picioarele mele goale foșneau pe sticla plină de stele. Lumina albastră se întețea pe măsură ce mă apropiam de podium. Ved Prakash Narayan purta o haină lungă sherwani, foarte frumos lucrată și tradiționalii pantaloni strâmți churidar. S-a aplecat înainte, în lumină, și a fost nevoie de toate povețele legate de autocontrol pe care mi le șoptise vreodată Kumarima Înaltă ca să-mi rețin un icnet. Pe tronul Mogulului stătea un băiat de zece ani.

Trăiau de două ori mai mult, dar îmbătrâneau de două ori mai încet. Cel mai bun târg pe care reușiseră să-l facă geneticienii din kolkata după ce se răfuiseră cu cei patru milioane de ani din spatele ADN-ului uman. Un bărbat-copil pentru cea care fusese cândva o zeiță-copilă. Cu excepția faptului că acela nu era un copil. În ceea ce privea statutul său legal, experiența, educația, gusturile și emoțiile era un tânăr de douăzeci de ani, din toate punctele de vedere, cu excepția înfățișării sale.

Picioarele nu-i ajungeau până la podea.

– Extraordinar, cu adevărat extraordinar.

Vocea era a unui băiat. S-a lăsat să alunece de pe tron și s-a învârtit în jurul meu, studiindu-mă de parcă aș fi fost un artefact dintr-un muzeu. Era cu un cap mai scund decât mine.

– Da, e, într-adevăr, ceva deosebit. Care e dota?

Din ușă, vocea lui Mamaji a rostit o sumă. M-am supus instrucțiunilor primite și m-am străduit să nu-i întâlnesc ochii în timp ce se foia țanțoș în jurul meu.

– Acceptabilă. Omul meu o să aducă contractul prenupțial înainte de sfârșitul săptămânii. O zeiță. Zeița mea.

Pe urmă i-am prins privirea și am văzut unde erau anii lipsă. Avea ochii albaștri, inuman de albaștri și mult mai reci decât oricare dintre luminile din palatul lui din vârf de turn.

Brahmanii ăștia sunt mai răi decât oricare dintre noi când e vorba de urcușul pe scara socială, spunea mesajul trimis de Ashok în cuibul meu din vârful shaadi haveli, închisoarea transformată în budoar nupțial. Caste în interiorul unor caste din interiorul altor caste. Cuvintele lui pluteau în aer deasupra meterezelor încețoșate ale Fortului Roșu înainte de a se topi în volute îndrăznețe, ca ale
porumbeilor muzicali. Copiii tăi vor fi binecuvântați.

Până atunci nu mă gândisem la îndatoririle mele de soție față de un băiat de zece ani.

M-am cununat cu Ved Prakash Narayan într-o zi incredibil de călduroasă, la adăpostul unui dom transparent, cu climat controlat, plasat pe pajiștea tunsă cu migală din fața mormântului împăratului Humayun. Purtam straie de Kumari, ca în noaptea în care îi fusesem prezentată. Soțul meu a apărut înveșmântat în aur și
cocoțat pe un cal alb, urmat de un detașament de doisprezece elefanți cu trupurile împodobite cu modele colorate. Roboții de pază patrulau în jur în timp ce astrologii au declarat că auspiciile erau favorabile și un brahman de tip vechi, cu șnurul lui roșu, a binecuvântat unirea noastră. În jurul meu fluturau petale de 
trandafiri, tatăl și mama erau nespus de mândri și le-au împărțit oaspeților lor nestemate din Hyderabad, surorile mele shaadi au plâns de bucurie și din pricina despărțirii, Mamaji a fornăit, reținându-și o lacrimă, și Shweta, bătrâna netrebnică, s-a foit dintr-o parte în alta, făcându-și rezerve din mâncarea gratuită și abundentă de la bufet. În timp ce eram aplaudați și mergeam de-a lungul șirului de oaspeți, i-am remarcat pe toți ceilalți băieți-de-zece-ani-cu-fețe-sobre, alături de soțiile lor frumoase, înalte și stranii. Mi-am reamintit cine era acolo mireasa copilă. Dar nici una dintre ele nu era zeiță.

Nu-mi aduc aminte prea multe despre marea durbar (30) care a urmat, cu excepția a chip după chip după chip, gură după gură după gură deschizându-se, făcând zgomot, golind pahar după pahar după pahar de șampanie franțuzească. Nu am băut, pentru că nu sunt amatoare de alcool, deși tânărul meu soț înveșmântat ca un rajah a făcut-o și a și fumat trabucuri uriașe. În timp ce ne urcam în
automobil – luna de miere era o altă tradiție occidentală pe care o adoptam – am întrebat dacă își amintise cineva să-mi înștiințeze părinții

Am plecat spre Mumbai cu avionul cu reacție al companiei. Nu mai
călătorisem niciodată cu o aeronavă. Mi-am apăsat pe laturile ferestrei mâinile încă împodobite cu mehndi (31)-lui mele trasate cu henna, ca și cum aș fi vrut să rețin fiecare dintre imaginile întrezărite ca într-o străfulgerare ale Delhi-ului, care se micșora sub mine. Revedeam toate viziunile divine pe care le avusesem vreodată coborându-mi privirea asupra Indiei din patul meu din Kumari Ghar. Acela era, pe drept cuvânt, adevăratul vehicul al unei zeițe. Dar, în timp ce viram în văzduh deasupra turnurilor din New Delhi, demonii mei mi-au șoptit: Când o să fii bătrână și zbârcită, el o să fie încă în floarea vârstei.

Când limuzina care ne-a luat de la aeroport a intrat pe Marine Drive și am văzut Marea Arabiei scânteind în luminile orașului, l-am rugat pe soțul meu să oprească mașina ca să mă uit și să mă minunez. Mi-am simțit lacrimile izvorându-mi din ochi și mi-am spus: În tine e aceeași apă. Dar demonii n-au vrut să-mi dea pace: Ești măritată cu ceva care nu e uman.

Luna mea de miere era minune peste minune: apartamentul nostru de deasupra clădirii cu pereți de sticlă care se deschideau, în amurg, deasupra plajei Chowpatty. Noile haine superbe pe care le-am purtat când ne-am plimbat cu mașina de-a lungul bulevardelor, unde vedetele și zeii filmelor și-au coborât către noi ochii zâmbitori și ne-au binecuvântat în imaginile virtuale ale palmarelor.
Culoare, mișcare, zgomot, sporovăială; oameni, și oameni, și oameni. Și, dincolo de toate, țărmul udat de valuri, pacea și mirosul mării străine.

Cameristele m-au pregătit pentru noaptea nunții. S-au folosit de băi și de balsamuri, de uleiuri și de masaje, mi-au întins filigranul de acum palid, desenat pe mâini cu henna, în susul brațelor, pe sânii mici și sumețiți, mai jos de manipuraka chakra (32), deasupra buricului. Mi-au împletit în păr podoabe de aur, mi-au pus brățări și mi-au umplut de inele degetele mâinilor și ale picioarelor, miau
pudrat pielea închisă la culoare, de nepaleză. M-au purificat cu fum de tămâie și cu petale de flori, m-au înfășurat în văluri și în mătăsuri delicate ca niște șoapte. Mi-au lungit genele, mi-au fardat ochii cu kohl și mi-au aranjat unghiile, transformându-le în niște puncte fine, colorate.

– Ce trebuie să fac? N-am mai atins niciodată un bărbat, am întrebat, dar ele s-au înclinat în fața mea și s-au strecurat afară fără să-mi răspundă.

Însă cea mai bătrână – Kumarima Înaltă, cum i-am spus în gând – a lăsat pe patul meu nupțial o cutiuță din steatit. Înăuntru erau două pastile albe.

Au fost bune. Nici n-ar fi trebuit să mă aștept la mai puțin de atât. Acum stăteam, nervoasă și speriată, pe covorul din Turkestan, în bătaia adierii blânde a nopții ce agita perdelele translucide, aducând cu sine mirosul mării, iar, o clipă mai târziu, viziunile din Kama Sutra, trimise în creier prin receptorul de aur de la ureche, se roteau în jurul meu ca porumbeii pe deasupra Chandni Chowk.

M-am uitat la modelele pe care mi le desenaseră pe palme surorile mele shaadi și le-am văzut dansând și spiralându-se, desprinzându-mi-se de trup. Mirosurile și parfumurile corpului meu erau vii, sufocante. De parcă pielea mi s-ar fi cojit, dezgolindu-mi toți nervii.  Până și atingerea aerului aproape neclintit al nopții era de nesuportat.  Fiecare sunet de claxon al mașinilor de pe Marine Drive era ca un strop de argint topit lăsat să-mi picure în ureche.

Eram îngrozitor de speriată.

Pe urmă ușile duble ale garderobei s-au deschis și soțul meu a intrat în încăpere. Era îmbrăcat ca un Mogul de viță nobilă, cu un turban împodobit cu pietre scumpe și cu un halat roșu, plisat, cu mâneci lungi, arcuit în partea din față, ca o dovadă a bărbăției.

– Zeița mea, a spus.

Pe urmă și-a desfăcut halatul și am văzut ce se sumețea cu atâta mândrie.

Suspensorul era din piele de un roșu-aprins în care erau incrustate oglinzi minuscule, alcătuind un model complicat. Era prins în jurul taliei și pe deasupra șoldurilor, pentru mai multă siguranță. Cataramele erau din aur. Îmi amintesc atât de limpede detaliile suspensorului pentru să n-am putut să arunc mai mult decât o privire asupra lucrului pe care îl susținea. Negru. Imens ca al unui cal, dar îndreptat în sus, formând o curbă delicată. Cu o creastă și în erecție. Asta e tot ce-mi amintesc dinainte ca încăperea să se deschidă în jurul meu, aidoma petalelor parfumate ale unui lotus, ca toate simțurile să mi se învălmășească și să mă pomenesc alergând prin apartamentele hotelului Taj Marine.

Cum îmi putusem imagina că ar fi putut fi altfel, pentru o creatura cu poftele și dorințele unui adult, dar cu înfățișarea unui copil de zece ani?

Băieții de serviciu și cameristele se holbau la mine în timp ce scoteam țipete incoerente, înhățând eșarfe, șaluri, orice mi-ar fi putut acoperi goliciunea. Îmi amintesc de glasul soțului meu, strigând Zeiță! Zeița mea! iarăși și iarăși, de undeva, de foarte departe.

– Schizofrenie e un cuvânt teribil de supărător, a spus Ashok. Învârtea între degete tulpina unui trandafir roșu, fără spini. Vechea școală. În zilele astea, e considerată o tulburare disociativă. Cu excepția faptului că nu există nici o tulburare, doar comportamente de adaptare. Cu asta trebuia să te confrunți fiind zeiță. Disociere. Separare. Sa devii tu și cealaltă, ca să-ți păstrezi mintea întreagă.

Noaptea în grădinile lui Dataraja Ashok. Apa se prelingea prin jgheaburile de piatră din charbagh (33). Îi simțeam mirosul, dulce și umed. O perdea de aer comprimat ținea smogul la distanță; copacii filtrau zgomotul traficului din Delhi. Puteam chiar să zăresc câteva stele. Stăteam într-un pavilion chhatri (34) deschis, cu marmura încă păstrând căldura din timpul zilei. Pe thalis de argint erau așezate curmale, halva crocantă înfășurată în frunze de paan (35). Un robot de securitate s-a ivit în luminile bungalow-ului colonial, apoi a intrat în umbră. Cu excepția lui, era ca și cum aș fi fost în epoca rajahilor.

Timpul s-a sfâșiat, zbârnâind ca niște aripi de kabooter (36). Comportament disociativ. Mecanisme de adaptare. Alergând de-a lungul bulevardelor mărginite de palmieri din Mumbai, strângând cu putere eșarfele în jurul gătelilor mele de mireasă care mă făceau să mă simt mai dezbrăcată decât dacă aș fi fost goală. Alergam fără țintă și fără să știu încotro. Taxiurile claxonau, phatphat-urile mă ocoleau când mă năpusteam de-a curmezișul străzilor aglomerate. Chiar dacă aș fi avut bani pentru un phatphat – la ce-i trebuiau bani gheață soției unui brahman? – n-aș fi știut unde să-i cer să mă ducă. Totuși, celălalt ego al meu, cel demonic, trebuie să fi știut, pentru că m-am pomenit pe podeaua de marmură a imensei săli de așteptare a unei gări, o gâză văduvă încremenită printre zecile de mii de călători grăbiți, de cerșetori, de vânzători și de angajați. Cu eșarfele și hainele de casă strânse în jurul meu, mi-am ridicat ochii către cupola din piatră Raj roșie și mi-am descoperit un al doilea cap, plin de înțelegerea cumplită a ceea ce făcusem.

O mireasă fugară, fără nici măcar o paisa (37) pe numele ei, singură în gara Chhatrapati Shivaji din Mumbai. O sută de trenuri, plecând în minutul acela către orice destinație, și nici un loc în care să mă refugiez. Oamenii se holbau la mine, pe jumătate curtezană Nautch, pe jumătate boschetară paria Intangibilă. În rușinea mea, mi-am amintit de cârligul receptor din spatele urechii. Asbok, am scris de-a curmezișul stâlpilor de gresie și al reclamelor învolburate. Ajută-mă!

– Nu vreau să mă scindez, nu vreau să fiu eu și cealaltă, de ce nu pot fi doar una singură? Frustrată, mi-am lovit fruntea cu baza palmelor. Vindecă-mă, fă-mă să fiu așa cum ar trebui!

Frânturi de amintiri. Personalul în uniforme albe, servindu-mi chai fierbinte în compartimentul particular, de clasa întâi, al expresului ultrarapid shatabdi. Roboții așteptându-mă pe peron, cu o lectică antică, acoperită, ca să mă poarte prin traficul din Delhi către grădinile verzi și umede ale lui Ashok. Dar, în spatele tuturor, stăruia o imagine ce nu se dădea dusă, imaginea mâinii unchiului meu descleștându-se de cablul care tresaltă, imaginea în care se prăvălea, cu picioarele pedalând în aer, către undele de culoarea fildeșului ale râului Shakya.


Note:

(30) Recepție oficială (n. tr.).

(31) Modele desenate pe mâini la ocazii speciale, mai ales la nunți (n. tr.).

(32) Centru subtil de forță amplasat în zona ombilicului (n. tr.).

(33) Grădină cvadrilaterală împărțită de alei în patru părți (n. tr.).

(34) Pavilion în formă de dom, suspendat deasupra unei clădiri (n. tr.).

(35) Betel (n. tr.).

(36) Porumbel (n. tr.).

(37) Unitate monetară în Bangladesh, India, Nepal și Pakistan (n. tr.).

va urma