A ieșit Năstase de la Ritz

Angela Tocilă

Adrian Năstase a știut de ieri dimineață când a coborât maiestuos din dubă, apretat, cu cravata la gât și mapa roșie sub braț, că pe seară va fi liber ca pasărea cerului. A știut și-n sala de judecată când a ironizat DNA-ul care susținea că datorită faptului că ”marele” bărbat de stat nu-și recunoaște vinovăția și-n consecință, nu merită eliberat, când a ironizat chiar și completul de judecată, fără teama de consecințe. Adrian Năstase știa sigur că sforile au fost trase. PSD-ul n-a mai permis ca el să mai petreacă o singură noapte în celula de lux în care-a fost cazat. Lăsați bancurile cu aplecatul după săpun, pe Năstase nu l-a atins nimeni nici măcar cu un pai în inchisoare, dacă n-a vrut el asta. El a avut un regim preferențial, a fost tratat cu slugărnicie, a avut acces la net și la vizite când au vrut nenumăratele sale ouă, iar dovada a furnizat-o chiar el la ieșirea din Jilava, după ce-a predat trollerul fiului său mai mare și s-a instalat ca un zeu în mijlocul muritorilor pentru a le împărtăși câte ceva din puțul gândirii sale de fost deținut politic, proaspăt eliberat din Doftana sa personală în care ”regimul” Băsescu l-a azvârlit fără pic de recunoștință pentru faptul că a fost unul dintre inițiatorii de frunte al jafului național.

Adrian Năstase și-a îmbrățișat și bătut pe spate fiul cel mare, l-a pupat pe fiul cel mic ce părea rățușca cea urătă. În timp ce Andrei stătea umăr la umăr cu ilustrul său tată, Mihnea stătea stingher puțin mai la distanță, fixându-și părintele cu o privire tâmpă. N-a fost greu să-mi dau seama care dintre cei doi e fiul favorit, aflat în grațiile tatălui. Imediat, Codrin Ștefănescu s-a proțăpit slugarnic în spatele celui ce tocmai alinia jurnaliștii și dădea indicații cameramanilor despre poziția din care dorea să fie filmat. Jurnaliștii docili, și-au intins microfoanele și-au așteptat cu sufletul la gură ca Năstase să reverse asupra lor cuvinte… Și el le-a revărsat. Ironii și insinuări însoțite de ușoare zîmbete dintr-un colț al gurii și priviri negre, tăioase, de om rău. Planuri de viitor dacă aveți, domnule Năstase… Da, contracte de consultanță, contracte cu televiziunile dumneavoastră, filme, cărți, multinaționale, guverne străine. Toate astea, evident, pe bani. Mulți bani.


Vocea melodioasă a eliberatului condiționat a sugerat unora emoție. Privindu-i fața și mai ales ochii cu atenție, înțelegeai că emoția îi este la fel de străină ca un colț de pâine uscat pe care ar fi fost nevoit să-l mănânce. În altă viață, desigur… Pentru că în viața asta, fostul deținut Năstase are parte doar de ceea ce e mai bun, și asta pentru că poporul la care se uită cu dispreț prin intermediul televiziunilor, l-a hrănit și continuă să-l  hrănească, răbdând el însuși de foame.


A paralizat asistența cu privirea aceea rea și a cerut legea amnistiei, sugerând clar că vrea în politică, vrea să voteze și să fie votat. A băgat-o pe aia cu filmul ca pe o amenințare la Ponta și la filmul ce urmează a fi turnat despre moartea procurorului Panait, transmițând cât se poate de clar că ar putea să-și joace propriul său rol, așa cum dorește el. S-a victimizat ironic spunând că ”dacă țara nu mai are nevoie de el, ilustrul, uite că alte țări mai cu ștaif l-ar vrea și că ar fi primit o propunere în sensul ăsta. N-a protestat nimeni deși un suflu, ca o boare rece s-a simțit. Ceva de genul ”vai, se poate domnule profesor, domnule prim ministru, domnule Buric al Universului, am fi onorați să ne călăriți în continuare…”.


A urcat apoi în jeep fără să-și privească fiul cel mic care a urcat într-o altă mașină. Andrei și-a însoțit tatăl și au pornit, cu antemergători și cu un convoi de jurnaliști, slugi și oameni de casă spre reședința de la Cornu. Impresia mea a fost că ieri din pușcărie, n-a ieșit un tip care ar fi suferit izolarea de societate, n-a ieșit un fost deținut, ci o persoană privilegiată care a fost nevoită să mimeze detenția, să se ascundă de ochii lumii, lăsând impresia că ar ispăși o pedeapsă nedreaptă. Adrian Năstase a ieșit ca de la Ritz, fără vreo urmă de de entuziasm cum ar fi fost normal să se manifeste un om care a stat departe de familie și societate câteva luni. N-a arătat deloc ca un părinte care nu și-a văzut copiii decât la vorbitor și după cum mai spus, chiar cred că a dormit nopțile acasă, în luxul din Zambaccian.


Ieri, din pușcărie n-a ieșit un deținut de drept comun, a ieșit o persoană care a sugerat clar că este puternică și care nu e deloc străină, dezinformată în ceea ce privește viața publică și politică, care își vrea răzbunată perioada în care a fost nevoită să mimeze detenția. Un om răzbunător, viclean și lacom care a dat cât se poate de limpede de înțeles că e pregătit să intre în jocuri politice și să redevină sforarul PSD. Adrian Năstase e și el, ca mulți alți urmași ai politrucilor, un om lipsit de conștiință, de scrupule și de emoție. Pe oameni ca ei s-a clădit mizeria ce ne copleșește acum. Datorită oamenilor ca el, moralul și principiile colective s-au distorsionat și răul a devenit acceptabil, ba chiar preferabil binelui.



Adrian Năstase este reprezentantul unei generații formate pe căpușarea banului public și pe represiunea oricărei rezistențe. El n-a ieșit spășit, cu fruntea plecată din Jilava, ci ca un învingător. N-a ieșit ca un pușcăriaș oarecare, ci ca un erou. Iar presa a făcut tot ce-a putut ca imaginea sa să fie cea pe care și-o dorise, pe care o impusese. Încă un pas spre degradare, încă un pas pentru pierderea libertății făcut conștient sau dintr-o slugărnicie și servilism tipic românesc, de presă. Să nu ne plângem mai încolo și să nu ne întrebăm ce-am făcut de-am meritat să fim ținuți legați în lanț, cu botnița la gură. Răspunsul e simplu: am tolerat și încurajat ca lanțurile și botnițele să ne fie puse, Probabil că nu putem trăi fără ele.

Când minciuna guvernează țara…

autor: Angela Tocilă

Am cunoscut mincinoși destui de-a lungul vieții, începând din copilărie și terminând (sper) cu primul ministru de azi. Toți, dar absolut toți au avut un lucru în comun în afară de apetența pentru a spune brașoave, anume să se scoată dintr-o minciună atunci când au fost prinși, tot printr-o minciună. Mincinoșii patologici nu au nicio problemă în a fi prinși cu minciuna dar au anumite ticuri atunci când sunt dați de gol: unii clipesc des, alții se holbează la tine ca să fie (cred ei) cât mai convingători etc…  Și nervozitatea îi dă de gol iar asta nu pentru că le-ar fi rușine ci pentru orgoliul lor făcut franjuri când sunt demascați. Atâta au ei, un orgoliu uriaș care-i face să nu mai deosebească la un moment dat adevărul de minciunile pe care le spus. De fapt, în mintea lor, nu există diferențe, minciunile nu au importanță, doar rezultatul acestora. Dacă minciuna ține și le înlesnește atingerea unui scop, bine, dacă nu le iese și sunt prinși, inventează altceva pentru că ei îi desconsideră pe cei mințiți, îi percep ca fiind inferiori lor, altfel n-ar avea tăria să-i privească în ochi cu nonșalanță în timp ce le spun cele mai teribile mistificări.

Toți cei pe care i-am cunoscut de mincinoși, în afară de momentele în care mințeau gratuit ca să impresioneze, au și furat. Minciuna cu hoția fac parte din aceeași familie de comportament (anti)social. Ambele presupun conștiință absentă și au legătură tot cu ego-ul celui ce minte sau fură, sperând totuși că nu va fi prins. O mincinoasă patologică pe care am cunoscut-o în adolescență, care copia poezii mai puțin cunoscute ale lui Eminescu într-un ”Caiet de poezii” și pretindea că sunt creație proprie, a ajuns să fure chiloții întinși la uscat pe balcon ai unei prietene de-a ei. Niciodată n-am auzit-o cerându-și scuze pentru minciuni sau furtișaguri, cum niciodată nu a recunoscut că a furat sau a mințit. E o luptă inutilă să contrazici sau să demaști un mincinos pentru că ceea ce manifestă ei e o boală teribilă, iar bolnavii trăiesc o viață căutând mereu alte victime pe care să le înșele înlocuindu-i mereu pe cei care le întorc spatele din cauza acestor apucături. Ei nu pot trăi singuri, au nevoie de victime pe care să-și manifeste boala…

După povestea cu înregistrările făcute publice de președinte, premierul Victor Ponta, așa cum era de așteptat, a încercat să se scoată basma curată tot prin minciuni: ba că n-a înțeles întrebarea din cauza englezei precare a lui Băsescu, ba că i-a mâncat câinele tema, ba că i-a murit bunica și n-a putut să se prezinte pregătit la consultări. A târât-o după el și pe harvardista apărută de nicăieri despre care se zvonește că n-ar fi tocmai o anonimă, ci taman fiica directorului ORNISS, Marius Petrescu, după cum a spus Rareș Bogdan în emisiunea cu Ion Cristoiu care ar fi dat și el niște detalii în sensul ăsta.

Harvardista a urmat și ea calea minciunii și s-a dus (unde altundeva?) la Antena 3 ca să spună, ce? Anume că ea avea datele cerute de Băsescu dar n-a vrut să i le dea tiranului. De ce? Uite-așa, pentru că nu erau publice, de parcă președintele trebuie să pormulge o lege legat la ochi sau ca și cum ar fi fost președintele Uzbekistanului, nu al României care ar fi fost beneficiara legii. Subțire, fără substanță, impertinentă, cu ochii dați peste cap, Ioana Petrescu, prea tânără pentru înălțimea și pretențiile postului, a ales același drum cu șeful său: să mintă. Probabil a fost un accident, probabil că nu. Timpul va demonstra adevărul, va arăta cine este cu adevărat și atunci vom înțelege ce caută în Guvern.

Publicul mincinoșilor este mereu în schimbare. Chiar și cei mai creduli dintre noi văd la un moment dat adevărul, încep să analizeze ticurile și să pună la îndoială ceea ce li se spune până la momentul în care ajung să nu mai creadă nimic din ceea ce li se vâră pe gât. Dacă la început te amuză brașoavele mincinosului, următoarea fază e de dezgust, apoi tendința ireversibilă de a nu mai avea niciun contact cu mincinosul pe care-l eviți, ca în final să nu mai vrei să ai de-a face cu el. Victor Ponta arată în fiecare zi că nu reușește să iasă din plasa ce și-o țese singur decât mințind mai mult, încâlcindu-se și mai tare în propriile minciuni pe care ori le uită, ori se preface că le-a uitat.

Comportamentul individual din jurul unui mincinos nu diferă cu nimic de cel colectiv, doar că la cel din urmă durează mai mult, însă deznodământul e mereu același. Mincinosul va fi evitat și la urmă, izolat, rămânând în final un personaj pe seama căruia se fac bancuri și glume. Adevărul iese mereu la suprafață ca uleiul deasupra apei. Nu degeaba se spune în popor, chiar dacă poporul e cel care a vrut Ponta și PSD, că minciuna are picioare scurte… La un moment dat, până și poporul acesta îndelung răbdător, hrănit cu minciuni, va înțelege cu cine are de-a face și-l va izola pe mincinosul național.


Nu e posibil ca cei care mai credeau în Victor Ponta și-l percepeau ca pe salvatorul lor de ”regimul Băsescu”, să nu fi văzut că acestuia îi mai lipsea puțin să nu se dea cu fundul de pământ la Cotroceni, ca un plod răzgâiat la supermaket când i se refuză vreun moft. Nu e posibil ca limbajul corpului să nu fi trezit suspiciuni, cum nu e posibil ca privirile dintre cei doi să nu fi născut întrebări gen: Cine naiba sunt oamenii ăștia și ce vor de la noi? Sunt convinsă că nici remarca impertinentă a premierului ”ne descurcăm, România se descurcă” nu a trecut neobservată, doar că unii mai au nevoie să fie mințiți în continuare pentru că nu-și pot recunoaște lor înșiși că sunt doar victimele manifestărilor patologice ale cuiva, relația victimă-agresor funcționând perfect o vreme în virtutea sindromul Stockholm.