Blindatele morţii (35)

Sven Hassel

Cincisprezece zile de aşa‑zisă odihnă. Dar după prima noapte ne‑au trimis într‑un sătuc care fusese locul de odihnă al comisarilor ruşi, apoi al aviatorilor germani. Ne‑au instalat, pe noi şi armele noastre grele, în vreo zece vile fru - moase, iar eu şi Stege am luat în stăpânire un dormitor în care se simţea încă parfumul unei femei. Mitraliera grea, amplasată în firida ferestrei, acoperea calea ferată. Legionarul, Porta şi Micuţul instalaseră altă mitralieră în pod şi la etajul întâi stăteau locotenentul Halter şi restul comandoului. Micuţul coborî la noi cu câţiva heringi şi cu o sticlă de vodcă, se tăvăli în pat şi mirosi cearşa - furile ca un câine ce adulmecă o urmă.
 ― Nu se poate, miroase a levănţică! strigă el alunecând pe jos.
Deodată scoase un urlet, dispăru sub pat de unde se auzea un zgomot ciudat şi, spre marea noastră mirare, izbucniră ţipete de femeie. Vocea Micuţului ajunse la noi ca înăbuşită de o palmă:
 ― Am agăţat două târfe!
Proteste violente şi în acelaşi timp apăru de sub pat o pereche de picioare de femeie. Stege se aplecă, trase afară o fată ce se zbătea şi, la rândul lui, Micuţul ieşi cu altă fată în braţe.
 ― Porcule! strigă ea Micuţului, care ne arăta încântat captura.
Amândouă aveau îmbrăcăminte în acelaşi timp civilă şi militară, dar fără îndo- ială că aparţineau de „Blitz ma­dels" ale forţelor aeriene.
Stege se uită la ele o clipă, bănuitor:
 ― Aţi dezertat? spuse el ridicând o sprânceană.
 ― Nici gând! răspunse sigură pe ea femeia blondă.
 ― În cazul ăsta putem să‑l aducem pe comandant. Micuţule, cheamă‑l pe locotenentul Halter!
Micuţul căscă gura uimit:
 ― Te‑ai ţicnit? Întâi să le luăm noi! Ceilalţi la rând, de ce să‑i chemăm?
Blonda îi trase o palmă:
 ― Nu suntem deloc ce crezi tu! Suntem nişte fete foarte respectabile.
 ― Sunteţi nişte fete care au dezertat, o corectă Stege. Dacă‑l chemăm pe locotenent şi el îşi face datoria, vom vedea două fete legănându‑se la capătul unei funii.
 ― Aveţi de gând să ne predaţi? întrebă neliniştită bruneta, care era cea mai tânără.
Stege începu să râdă:
 ― Hai, spuneţi‑ne povestea voastră!
 ―  Ei bine, noi am rămas aici când celelalte fete au plecat la drum.
 ― „Au plecat la drum" sună bine! râse Stege. Ce‑au luat? Rapidul sau avionul?
 ― Nu‑i momentul să te ţii de glume, spuse blonda.
Stege ridică din umeri:
 ― Numele voastre.?
 ― Eu mă numesc Grete şi prietena mea Trude.
Micuţul, nemaiputându‑se abţine, se năpusti la Grete care sări într‑o parte.
 ― Eşti o iapă frumoasă! zise el jubilând. Exact de ga­baritul care‑i trebuie Micuţului.
 ― Lasă fata în pace! strigă Stege ameninţător. Nu‑i o târfă.
Şi dintr‑o dată smulse jumătate din fusta fetei înspăi­mântate. Fata scoase un ţipăt pătrunzător, în vreme ce un zgomot de cizme se auzi pe scară.
 ― Ba bine că nu!
 ― Ascundeţi‑vă, repede! ordonă Stege,
Cele două fete dispărură sub patul cel mare în clipa când Porta şi Legionarul intrau pe uşă. Micuţul, aşezat pe marginea patului, privea încăpăţânat tavanul cu o ase­menea înfăţişare încât şi un copil ar fi ghicit imediat că ascunde ceva. Porta fluieră lurig, se proţăpi în faţa Mi­cuţului şi‑l apucă de bărbie.
 ― Ia zi, drăgălaşule, e vreo fustă pe‑aici?
 ― Nu ştiu ce vrei să spui! răspunse Micuţul.
 ― Şi asta ce‑i? spuse Porta, lovind cu piciorul un pantof de femeie aruncat pe jos.
 ― Nu‑i de mirare, spuse foarte încet Micuţul, cred că suntem într‑un fost bordel.
 ― Unde‑s târfele? urlă Porta.
Micuţul, înspăimântat, căzu pe spate în pat.
 ― Dedesubt? gemu el.

Un minut mai târziu cele două fete fuseseră scoase din ascunzătoarea lor în ciuda protestelor Micuţului, care, se jura furios, că Grete era proprietatea lui. Nimeni nu poate şti ce s‑ar fi întâmplat, căci în aceeaşi clipă o rafală a unei mitraliere ruseşti ne‑a aruncat în cap tencuiala ta­vanului. Am sărit la mitraliera noastră chiar când ruşii se pregăteau să traverseze calea ferată.
 ―  Aruncătorul de grenade! strigă locotenentul Hal­ter prin fereastra closetelor.
Trei oameni se apucară imediat să pună pe poziţie aruncătorul de grenade, în vreme ce noi încercam să‑i ţinem la distanţă pe ruşi cu cele două mitraliere. Dar ruşii mişunau în toate părţile şi grenadele unei baterii de câmp au începusă cadă pe case şi pe drum. Disperat, locote­nentul chemă batalionul şi ceru ordinul de retragere.
 ― Trebuie să rezistaţi, răspunse von Baring. E ordin de la corpul de armată. Nici celelalte companii n‑o duc mai bine ca voi; compania a 3‑a e deja fărâme.
Un soldat care străbătea alergând piaţa gării a fost aruncat în aer de explozia unui obuz.
 ― Suntem prinşi în cursă ca nişte şoareci, strigă Stege. Colegii au artilerie grea.
Venise deja rândul nostru: pietre, bulgări de pământ, bucăţi de tencuială, schije zburau prin încăpere.
Ne‑am aruncat pe jos, dar înainte ca praful să fi avut timp să se aştearnă, eram iar cu armele în mâini. Am auzit vocea lui Porta şi o clipă mai ârziu l‑am văzut coborând ca un acrobat de‑a lungul burlanului, sărind în cealaltă parte a pieţei, apucând o bazooka, îngenunchind şi trimiţând o rachetă în ruşii care atacau. Rezultatul a fost extraordi­nar şi arme, braţe şi picioare au zburat în toate părţile. Atacul a slăbit o clipă dar ruşii, îndemnaţi de comisarii lor, s‑au regru - pat pentru un nou atac. A doua rachetă, bine ţintită, explodă în mijlocul trupei şi‑i spulberă ca pe nişte paie. Porta ne făcu semne râzând, îşi scoase pălăria cu gesturi de clovn şi alergă spre noi.
 ― Nu sunt bomboane! strigă el căţărându‑se cu uşurinţă de‑a lungul burlanului de tablă zincată.
Inamicul se retrăsese în spatele unor grămezi de pie­triş şi am profitat de răgaz ca să ne încărcăm pistoalele‑mitralieră aşteptând următorul atac. Puţin după aceea îm­puşcăturile izbucniră la celălalt capăt al satului, unde ruşii încercau o străpungere. Cele două fete care se ascun­seseră sub pat în timpul luptei ieşiră foarte surescitate:
 ― Ce-o să facem dacă vin ruşii? întrebă Grete.
Stege izbucni în râs:
 ― Trebuia să vă gândiţi la asta înainte să fi fugit!
 ― Aşa este, dar acum ce‑i de făcut?
 ― Scoaţeţi‑vă chiloţii, frumoaselor! spuse Porta care intrase în aceeaşi clipă.
 ― Neruşinatule! Sunteţi mai răi decât ruşii, se strâmbă Grete indignată.
 ― Aşa‑i, fetiţo! rânji Porta. De altfel, o să poţi face curând comparaţie, fiindcă unchiul Ivan se pregăteşte pentru victorie.
Le întinse celor două femei o bucată de cârnat pe care l‑au mâncat cu lăcomie. Micuţul, aşezat pe jos în poziţie de tragere, bea vodcă. Scuipă pe fereastră, apoi se întoarse spre fete:
 ― Hai, care dintre voi vrea să se joace de‑a animalul cu două funduri cu Micuţul? Bineînţeles că plătesc, eu sunt un om cinstit!
Şi aruncă o sută de mărci pe pat. Cele două fete roşiră şi îl priviră furioase.
 ― Eşti în formă? zise Porta.
 ― Nu‑ţi face griji, cap sec, nu te baţi în fiecare zi pentru un bordel! Hai, puicuţelor, sunteţi gata? Se în­toarse spre Porta: Dacă te tentează, poţi să treci la aparat după mine!
O apucă pe Grete, încercă să o sărute, dar ea fugi ţipând isteric.
 ― Exact ca ruşii! Dar îi prefer pe ei decât pe fiara asta sălbatică!
 ― Ţi s‑a împlinit dorinţa, uite‑l pe Ivan! spuse Stege şi, în aceaşi clipă, aruncă o grenadă pe fereastră.
Izbucniră peste tot împuşcături. Ruşii se apropiau de casă şi aruncătorul nostru de grenade sări în aer.
 ― Blindate! urla o voceîn depărtare şi de cealaltă parte a căii ferate apăru botul unui T34.
Locotenentul Halter strigă de jos:
 ― Ştergeţi‑o! Şi încercaţi să ajungeţi la faleză unde ne vom regrupa! Sunt patru răniţi de transportat!
 ― Hai, puştoaicelor, trebuie să alergaţi. Sau vă duceţi la Ivan, sau vă puneţi cipicii de curse, fiindcă noi îi punem şi încă repede!
Am ieşit din casă acoperiţi de mitraliera Legionarului, scoţând prin fereastra closetelor răniţii care ne stropeau cu sângele lor.
Stege se întoarse spre fetele descumpănite:
 ― Hai, ce faceţi?
 ― Venim, spuseră ele încet.
S‑au căţărat pe fereastră şi au fost prinse de Heide şi Bătrânul.
 ― Iar fetele astea! zise Bătrânul.
 ― Da, strigă Stege. Se joacă de‑a v‑aţi ascunselea cu jandarmii.
Porta şi Micuţul dădură peste trei ruşi pe care‑i făcură prizonieri după o luptă scrută, şi unul dintre ei spuse:
 ― Voina nix haraşo.
 ― Abia azi ţi‑ai dat seama? zise Porta. Noi ştim de mult!
 ― La naiba! înjură Legionarul, care încerca să‑şi sal­veze mitraliera sub o ploaie de gloanţe.
Grete ţipă, se opri şi sângele ţâşni dintr‑o gaură căscată în gâtul ei. Micuţul se întoarse:
 ― Gata, a încasat‑o!
O apucă pe Trude, o aruncă pe umăr şi o luă la goană într‑un nor de praf.
 ― Nenorocire! strigă Legionarul căţărându‑se pe fa­leza verticală care se înălţa deasupra unui sanatoriu.

Jos, ruşii atacau urlând ca fiarele sălbatice. Porta, la jumătatea drumului spre creastă, ducea în braţe un rănit, ajutat de S.S.‑ist, dar tirul ruşilor îl obligă să dea drumul soldatului care căzu pe şosea cu un zgomot înăbu­şit. Eu şi Stege încercam să ţinem în loc inamicul prin­tr‑un foc infernal, până când Legionarul îşi va fi ampla­sat mitraliera grea pe creasta falezei. Secundele treceau... o eternitate... deasupra capetelor noastre răpăiau rafa­lele... Mulţumesc Domnului! Legionarul trage.

Stege se ridică şi începu să se caţere. În aceeaşi clipă am simţit un şoc violent în abdomen şi lumea s‑a întu­necat în faţa ochilor mei. Am putut să mai văd doar cum Micuţul i‑o întindea pe Trude lui Porta, apoi am căzut într‑o prăpastie adâncă. Lumina străluci din nou, în vreme ce dureri îngrozitoare mă străpungeau ca nişte cuţite; cred că am ţipat. Totul răsuna în auzul meu: explozia înăbuşită a grenadelor de mână, zgomotul de viespi al ţelor, strigătele! Jos, un aruncător de flăcări înro­şise strada.
Bătrânul se aplecă deasupra mea. Era acoperit de sânge şi de noroi.
Mă aruncă pe umăr ca pe un sac şi, sprijinit de Micu­ţul, începu din nou să urce panta. Alt şoc! Lovitură în plămâni... gândul acesta îmi fulgeră prin minte. Mă sufoc.

final

Blindatele morţii (34)

Sven Hassel

Când luptam în Maroc, spuse Legionarul, nu trebuia să facem decât un singur lucru: să ne întoarcem spre Mecca şi să spunem „Ins Allah". Şi apoi porneam de-a dreptul! Aici ce să mai spunem? Deci înainte, băieţi!
Noi suntem putregai şi vom crăpa pentru alt putregai.
Tunuri, mitraliere, aruncătoare de flăcări, bazooka, mine, bombe, grenade: cuvinte, poate! Dumnezeu, totuşi, ştie ce amintesc ele!
― Camarazi, venim...
Şi toţi aceşti oameni în uniformă, beţi, ge­loşi, bolnavi, înspăimântaţi atacau.
― Prada vă aşteaptă! Sângele, femeile, băutura!
Mâine veţi fi morţi! Şi noi de asemenea.
Viva la Muerte!

TRĂIASCĂ MOARTEA

 ― Gata! Iar am intrat la apă! zise Porta. De fiecare dată când comandoul e refăcut, ne aruncă în groapa cu ra­hat!
 ― Atâta vreme cât ne lasă în pace, n‑ai de ce să pro­testezi, spuse Bătrânul.
După ce‑şi curăţă jobenul cu o cârpă pentru şters ar­mele, Porta propuse o partidă de cărţi.
 ― Ivan poate sosi dintr‑o clipă în alta, mârâi Stege prost dispus. Ar fi mai bine să ne odihnim.
Dar văzându‑i pe camarazi cum încep să joace pe fun­dul unei gropi de grenadă, nu se mai putu abţine, şi ceru cărţi. Micuţul îşi împodobise capul cu o scufiţă de neîn­chipuit, probabil o rămăşiţă a unui vechi melon pe care Porta îl sfătuise s‑o poarte. Uluit, von Barring ceru expli­caţii.
 ― E o pălărie tip Napoleon, pe care Micuţul a găsit‑o la balamucul din Brodnâi, declară Legionarul.
 ― Mi‑ar place totuşi foarte mult să nu cădeţi în ridicol, mormăi von Barring. Colonelul nu suportă aşa ceva!
 ― Dar, domnule căpitan, nu putem totuşi continua să purtăm „manşoanele pentru ţeastă" la începutul primă­verii! interveni Porta. Cum acoperămintele de armată ne fac rău la păr, camaradul a pus căciuliţa asta de munte!

Von Barring ne privi cu o înfăţişare de nepătruns, scu­tură din cap şi dispăru în lungul tranşeei, urmat de loco­tenentul Vogt.
Timp de câteva zile sectorul nostru de front a fost calm; ruşii din faţă stăteau liniştiţi şi schimbam mesaje de la o tranşee 1a alta. Unul dintre ruşi, care vor - bea foarte bine germana, ne promitea lucruri minunate în cazul că acceptăm să aruncăm armele şi să trecem la ei.
 ― Mii de perechi de picioare frumoase vă aşteaptă la Moscova! striga el.
 ―  E adevărat ce spune păduchosul ăsta? întrebă Mi­cuţul, brusc foarte interesat.
 ― Poţi să te duci să‑l întrebi! îl sfătui Porta.
Micuţul ieşi din tranşee, îşi puse mâinile pâlnie la gură şi strigă din toate puterile:
 ―  Aici Micuţul! Ce tot povesteşti de tipele tale din Moscova? Dacă ai dovezi, am putea discuta.
Puţin după aceea rusul răspunse:
 ― Vino aici, Micuţule, îţi vom da un bilet pentru rapid, care te va lăsa în mijlocul celui mai mare bordel din Moscova.
Micuţul se gândi o clipă:
 ― E prea frumos să fie adevărat ce spune boul ăsta. Şi adăugă cu profund dispreţ: Nu eşti decât un lăudăros şi un ticălos roşu!
În pofida liniştii aparente, întăririle de artilerie so­seau ziua şi noaptea, fără întrerupere. Apoi, într‑o di­mineaţă, devreme, am zărit foarte sus pe cer un mic avion argintiu cu aripi ca de libelulă.
 ― Observator de artilerie, declară Heide.
 ― Crezi că eşti deştept? spuse Porta prost dispus.
Heide a avut diplomaţia să nu răspundă. La nouă fix a început bombarda - mentul. Mii de obuze, de grenade, de rachete s‑au revărsat peste tranşee, dând impresia unei explozii neîntrerupte. Ghemuiţi în gropile noastre, ne aflam sub o imensă umbrelă de oţel incandescent. Două ore de iad! Şi brusc tirul încetă. Se aşternu o tăcere neliniştitoa­re. Am descoperit uimiţi nu numai că nici unul dintre noi n‑avea nici cea mai mică zgârietură, dar şi că armele şi muniţiile rămăseseră intacte. Acest noroc excepţional pro­vocă în toată poziţia un hohot de râs homeric şi eliberator. Atunci au apărut deasupra copacilor valuri de avioane trăgând după ele o trenă de bombe cu fosfor şi cu ben­zină. Cine nu reuşea să se adăpostească era curăţat într‑o secundă. „Măcelarii" ne‑au pisat timp de o oră, apoi după o scurtă pauză, artileria a atacat din nou.
Porta privi în sus şi mormăi:
 ― Petrecerea asta o să ţină pe puţin două zile! N‑aş fi crezut că se...
N‑a putut să‑şi termine vorba. O explozie extraordi­nară îl aruncă în groapa sa şi o ploaie de pietre şi oţel căzu pe capetele noastre.
 ― Ce rahat! strigă Micuţul. De data asta fără prostii, altfel ne‑am ars!
Legionarul, care asculta la sţie, ridică mâna:
 ― Ne chemă comandantul de batalion, dar e imposi­bil să aud vreun cuvânt.
 ― Mai încearcă, îi strigă locotenentul von Lüders, comandantul nostru de companie.
Legionarul învârti disperat manivela de apel şi deveni brusc foarte atent. Îi zâmbi locotenentului von Lüders:
 ― Domnule locotenent, zise el, să nu credeţi că am căzut în cap, dar comandantul tocmai a ciripit că gene­ralul de armată vine cu el să inspecteze poziţiile noastre. Sunt pe drum!
Lüders şi noi înşine l‑am privit încremeniţi, ca şi cum ar fi căzut din lună.
 ― Doamne, fie‑ţi milă de noi! spuse locotenentul.
 ― Ce nu merge? întrebă Micuţul. O să primim oare artilerie?
 ― Nu, un general de corp de armată, rânji Porta.
 ― Asta mai lipsea! exclamă Micuţul. O să vedeţi că animalul ăla ne aruncă exact în labele lui Ivan! Dac‑aş putea s‑o şterg pe uşă din dos!
Locotenentul von Lüders primi ordinul să‑l aştepte pe general la o cotitură a unui drum desfundat ca să‑i con­ducă, pe el şi statul lui major, pe linia frontu - lui. Înjurând de tot şi de toate, Lüders îi ordonă Bătrinului să‑l urmeze cu comandoul.
 ― Hai, la drum! spuse Lüders şi începu să fugă ca să traverseze spaţiul descoperit care ne despărţea de tran­şeea următoare.
 ― Ne‑am fi lipsit bucuroşi de povestea asta! zise Porta. Să vezi acum fericire pe capul fricoşilor!
Ruşii ne‑au prins imediat sub focul unei mitraliere grele, instalată pe o înăl - ţime, chiar în faţa noastră. Cul­caţi într‑un şanţ, am reuşit să traversăm drumul târâş, apoi să ne strecurăm în spatele unui tufiş care ne ascun­dea de privirile inamicului, dar nu ne ferea de gloanţe. Total epuizaţi, unii gata să leşine, am ajuns, în şfârşit, la drumul desfundat. Ne‑am aruncat în şanţ şi Micuţul, gâ­fâind, ridică mâna ca un băieţaş la şcoală:
 ― Domnule locotenent, ce trebuie să facem ca să pu­păm şi anul viitor o plimbare de soiul ăsta?
N‑a primit nici un răspuns, fiindcă generalul şi mai mulţi ofiţeri de stat‑major tocmai apăruseră în curbă. În­tregul grup sosea dându‑şi aere de‑a lungul drumului. Epo­leţii roşu aprins, pasmanteriile de aur, crucile argintii stră­luceau orbitor, dar colonelul Hinka şi căpitanul von Bar­ring păreau foarte prost dispuşi: probabil nu primiseră complimente.
Locotenentul von Lüders pocni din călcâie şi se pre­zentă:
 ― Locotenentul von Lüders, comandaal companiei a 5‑a. Aici se află coman- doul de acoperire, sub ordinele subofiţerului Beier.
Generalul se uită insistent cu o expresie de inchizi­tor la Lüders şi, fără măcar să‑i răspundă la salut, se în­toarse spre locotenent‑colonelul Hinka.
 ― Încă unul din şleahta dumitale, cojonele? Fii atent! Nu‑i ordine, nu‑i disciplină! Asta nu mai este o companie de armată, ci o centrală telefonică! Aţi văzut vreodată un locotenent prezentându‑se unui comandant de armată cu o trupă răspândită într‑un şanţ de parcă a fost vomitată acolo şi cu oameni care rumegă ca nişte vaci îndopate cu furaje? Ce adunătură pe porci murdari! Apoi, adresân­du‑se lui Lüders: Unde vă este masca de gaze? Şi casca? Ştiţi foarte bine că trebuie să o purtaţi în permanenţă! De când ne plimbăm în linia întâi cu şapca de garnizoană?
Generalul era stacojiu. Abia atunci observă pălăria fantezistă a lui Porta şi pe cea a Micuţului.
 ― Şi ăştia doi? Ce au pe cap?
Porta se ridică cu o încetineală nesfârşită şi, spriji­nindu‑se în puşcă, declară:
 ― Un ţilindru, domnule general!
 ― A, da, un ţilindru! Hai! Dă‑l jos imediat. Ai grijă să‑l pedepseşti pe omul acesta, colonele. Apoi, întorcându‑se spre Micuţul care morfolea liniştit un fir de iarbă, cu scufiţa dată pe ceafă: Şi asta? Este probabil tot un soi de pălărie şi ai avut tupeul să te împopoţonezi cu ea.
Micuţul se ridică speriat, se împiedică şi se întinse cât era de lung, în vreme ce pistolul automat îi alunecase în şanţ. Reuşi, în sfârşit, să se pună pe picioare.
 ― Da, domnule general, e doar o pălărie Napoleon.
 ― Ce!
(Micuţul nu ştia ce înseamnă asta şi credea cu toată convingerea că o pălărie melon se numeştee aşa.)
Generalul închise ochii pe jumătate şi, din stacojiu, deveni alb.
 ― Omul acesta, colonele, va fi trimis la Curtea mar­ţială imediat ce regimentul va pleca din linia întâi. Îl învăţ eu minte să‑şi bată joc de mine!
 ― Bunule şi dragule Ivan, murmură Bătrânul, cântă‑le puţin din orgile lui Stalin!
Din nefericire, Ivan nu auzi nimic şi sectorul rămase liniştit. Genera­lul, încă foarte furios, ceru să vadă pozi­ţiile şi, în timpul drumului, se adresă ironic unui loco­tenent care se aruncase pe burtă în clipa când o grenadă de 75 explodase pe drum:
 ― Ce cauţi pe jos, locotenente? Ai pierdut ceva?
Locotenentul se ridică roşu de ruşine şi‑l urmă pe marele şef. După ce inspectă poziţiile pe care le critică de la un capăt la altul, generalul se angajă pe o por - ţiune de teren descoperit pe care noi o străbătuserăm câteva clipe mai devre - me. Bucuria ruşilor! În aceeaşi clipă, din înaltul colinei pârâi mitraliera. Trei ofiţeri au fost răniţi, dar generalul, ţeapăn şi nepăsător, a străbătut zona fără măcar să le arunce o privire. Pe drum am fost întâmpinaţi de o salvă de gre - nade dintre care una sfâşie abdomenul locotenentului Lüders, care muri imediat, iar alta smulse piciorul unui ofiţer. Câteva zile mai târziu scăpasem din locul acela infernal şi‑l regăseam bucuroşi pe locotenen­tul Halter, fostul nostru comandant, de curând ieşit din spital.

va urma

Blindatele morţii (33)

Sven Hassel

Câţiva kilometri mai încolo Porta ne arătă cu degetul un copac în care fuseseră spânzuraţi trei infanterişti ger­mani şi am oprit tancurile ca să ne uităm mai bine la ca­davre. Fiecare dintre ei avea o pancardă cu aceeaşi inscrip­ţie: „Trădători şi dezertori. Am meritat pedeapsa acesta corectă."
 ― Ce murdărie! strigă Legionarul.
Picioarele li se legănau încet, ca pendula unui orologiu, gâturile lungite peste măsură păreau gata să se rupă, lă­sând doar capetele atârnate de funii. Am plecat tăcuţi.
Ajungând în apropierea unui sat, am fost întâmpinaţi de alţi spânzuraţi, între care un general‑maior cu tăbliţa: „Am refuzat să execut ordinele Führer‑ului." Într‑un şanţ zăceau trupurile infanteriştilor, ale artileriştilor şi cel al unui genist care putea fi recunoscut după epoleţii săi ne­gri. Toţi fuseseră împuşcaţi cu mitraliera, dar aici nu era nici o pancartă.
 ― Asta‑i treabă de jandarmi! zise Porta. Dacă măcar unul dintre gunoaiele astea ne cade în labe, îl jupoi într‑o clipită!
 ― Allah ţi‑a îndeplinit dorinţa, răspunse Legionarul, arătând nişte siluete care se mişcau pe drum, în faţa noastră.
Erau acolo cinci jandarmi în carne şi oase, care ne‑au făcut semn să oprim. Cu căşti de oţel, înarmaţi până‑n dinţi, cu feţe de bestii, ne promiteau nimic bun.
 ― Ne vor spânzura, suntem prea departe de regiment, spuse Bătrânul.
Porta frână lângă jandarmi şi celelalte tancuri opriră puţin mai în spate, în mod vădit neliniştite de ceea ce avea să urmeze. Un feldwebel şi un subofiţer cu mâini de călău veniră la noi. Legionarul întredeschise capacul, în vreme ce oamenii se aşezară în faţa tancului şi ne întrebară cu grosolănie:
 ― Cine sunteţi?
 ― Blindate! rânji Legionarul.
 ― Nu fă pe deşteptul! strigă feldwebe‑ul. Actele, re­pede, altfel te duci să te legeni, camarade.
 ― Regimentul 2 blindate, minţi Legionarul.
 ― Ce? Regimentul 2? strigă feldwebel‑ul stacojiu la faţă. Hai, ieşiţi! Sunteţi buni de spânzurătoare!
Porta îl dădu la o parte pe micul legionar, trânti capa­cul şi aruncă înainte tancul, care trecu peste trupurile ce­lor doi jandarmi, în vreme ce mitraliera deschisese focul asupra celorlalţi. Unul dintre ei a fost lovit imediat şi cum îi anunţasem prin radio pe camarazii noştri că aveam de‑a face cu partizani ruşi travestiţi, toate blindatele începură să tragă în jandarmi. Porta ieşi pe câmp, acceleră şi începu să‑i vâneze pe cei care‑şi aruncaseră armele ca să poată fugi mai repede. Ultimul se opri, ridică mâinile, dar căscă gura într‑un strigăt de groază când monstrul de oţel se nă­pusti asupra lui. Micuţul ne arătă alţi doi, ascunşi într‑un şanţ, care îndreptaseră spre noi o mitralieră. Blindatul nos­tru întoarse pe loc, dar înainte să fi avut măcar timpul să terminăm manevra, unul dintre celelalte tancuri se nă­pustise şi lămurise totul. Metodic, fiecare tanc trecu înainte şi înapoi peste trupuri, cu o bucurie sadică, apoi blinda­tele au fost puse la adăpostul caselor şi camuflate împo­triva bombardamentelor aeriane.
Cele patru echipaje s‑au instalat în aceeaşi casă, unde a fost amenajat un colţ pentru gemene şi mama lor, a că­rei stare era atât de gravă încât îşi pierdea cunoştinţa în fie­care clipă. Dată în grija unui tânăr medic al unui batalion de infanterie, acesta examină bolnava şi‑i dădu diferite pilule, dar medicamentele rămâneau fără efect. Aiurând, nenorocita încerca fără încetare să se ridice; trebuia să stăm cu rândul la căpătâiul ei şi Bătrânul îşi pierduse orice speranţă de‑a o salva. Cât despre gemene, le hrăneam cu laptele furat de la furierul batalionului.
Cei cinci copii stăteau şi ei cu noi; unul dintre ei, un băieţaş închis în el şi tăcut, ne privea cu atâta ură, încât Bătrânul ne avertiză:
 ― Fiţi atenţi, nu‑l lăsaţi să se atingă de vreo armă. Bă­iatul ăsta e în stare de orice.
Într‑o zi chiar îl scuipă în faţă pe Micuţul, care voia să se joace cu el.

Batalionul era sub comanda unui maior bătrân, care se minuna într‑atât de tancurile noastre, încât se credea în stare să respingă orice atac, de oriunde ar fi venit. În fiecare zi, elemente din unităţi dezmembrate îngroşau rân­durile batalionului, care începea încet‑încet să semene cu un regiment. Maiorul se împăuna, se jucă de‑a genera­lul şi visa lupte eroice. Toţi civilii au fost puşi să constru­iască lucrări de apărare în jurul satului şi un feldwebel bătrân şi lipsit de experienţă, răspunzător de plutonul an­titanc, era convins că cele două tunuri ale sale vor fi un obstacol teribil pentru blindatele ruşilor‑
 ― O să te lămureşti tu! spuse râzând un subofiţer de blindate care se afla acolo. Aşteaptă puţin să vină Ivan cu T. 34 ale lui şi să defileze prin faţa tranşeelor voastre. O ştergeţi iepureşte, vă zic eu!
Feldwebel‑ul îi privi de sus şi le spuse oamenilor săi cu o voce răsunătoare:
 ― Comandantul a ordonat să păstrăm poziţia până la ultimul om. Primul care se va retrage fără să primească ordin va fi împuşcat ca trădător al patriei!
Porta strigă batjocoritor la echipajul tancului celui mai apropiat:
 ― Sunt aici nişte băieţi pe care‑i mănâncă pielea.
Stăteam aşezaţi pe tancurile noastre şi, în vreme ce noi priveam posomorâţi peisajul, Porta povestea una dintre istoriile erotice, la care se pricepea atât de bine:
 ― Ah, dacă aţi fi văzut‑o! spunea el însoţindu‑şi des­crierea cu gesturi. Balconaşele ca nişte brioşe! Aţi auzit? Şi nişte picioare de iapă tânără! Un fund prea mare, e‑adevărat, dar era bine antrenată, putoarea! Cât despre restul!... Ah, prieteni!
Micuţul oftă lung, cu gura căscată.
 ― Nu mai pot! Repede, un bordel!
 ― Cum? Povestea mea îţi dă mâncărimi în chestia aia! spuse Porta râzând.
Împuşcături violente au întrerupt urmarea.
 ― Ce dracu! spuse Bătrânul, ridicându‑se dintr‑un salt.

Ruşii apărură aproape în acelaşi timp la mică distanţă de noi, mai întâi câteva siluete izolate, apoi a companie în­treagă. Înaintau cu prudenţă; un ofiţer le făcu semn cu revolverul.
Ne‑am urcat pe tancuri, câteva rafale de mitralieră i‑au făcut să dispară rapid, dar împuşcăturile se înteţeau în spatele noastru.
 ― Porta, scoate săniuţa, zise Bătrânul. Trebuie să mer­gem în sat să vedem ce se întâmplă.
 Am chemat prin radio celelalte trei tancuri şi, în ciuda ameninţărilor şi strigătelor infanteriştilor, am părăsit în­cet poziţia ca să ne îndreptăm spre case.
Acolo era iadul. Ruşii mişunau în jurul caselor şi tră­geau ca nişte sălbatici în toate direcţiile. Cele patru blin­date s‑au năpustit uruind pe strada principală, unde o în­treagă companie era aliniată cuminte, întorcându‑ne spa­tele. Am căzut ca popicele şi cei care nu erau morţi au fost culcaţi la pământ de a doua salvă. Un mic blindat rusesc de tip 60 zbură în ţăndări la numai 25 de metri de gura tu­nului nostru de 8,8. Într‑un sfert de oră, socotelile au fost încheiate şi satul curăţat, dar acesta nu era, fără îndoială decât un scurt răgaz până la sosirea tancurilor T 34 şi a ar­tileriei antitanc. Totuşi veni seara fără să se fi întâmplat nimic, în afară de câteva împuşcături izolate schimbate în­tre patrulele celor două părţi.
La miezul nopţii a murit mama gemenelor. Am în­velit‑o într‑un preş subţire ca s‑o înmormântăm în zori. În vreme ce Bătrânul ţinea în braţe gemenele şi Micuţul biberoanele, noi ne întrebam cu spaimă ce‑aveam să facem cu sugarele.
 ― Nu putem continua să le ţinem cu noi şi, pe de altă parte, dacă le predăm comandoului pentru copii găsiţi, Dumnezeu ştie ce se va alege de ele!
Fiecare îşi spuse părerea, dar nici una n‑a fost accep­tată. De câteva clipe auzeam zgomote afară şi ne gândeam că sosiseră iarăşi refugiaţi. Deodată uşa se deschise: un uriaş cu faţa tuciurie şi cu pomeţii proemi­nenţi, cu o că­ciulă de blană pe cap, stătea în pragul uşii în mantaua lui vătuită, cu un pistol-mitralieră sub braţ. Legionarul, care tocmai îşi verifica revolverul, trase. Rusul înalt căzu fără un strigăt. Porta îi smulse arma, Micuţul stinse lampa Hindenburg şi am ieşit în grabă. Strada mişuna de ruşi. Ne‑am repezit la adăpost, lângă o casă.

Maiorul comandant de batalion, care se bărbierea li­niştit, fără îndoială aducându‑şi aminte de anii frumoşi petrecuţi la Universitatea din Göttingen, deschise uşa ca să vadă de unde vine hărmălaia. N‑a mai avut timp; a căzut cu pămătuful în mână şi puţină spumă de săpun stropi pragul. Câţiva ofiţeri care ieşiseră în pijama se prăbuşiră sub rafalele de mitralieră, apoi nişte urlete ascuţite se ames­tecară cu răpăitul armelor automate: erau strigătele fe­meilor violate de soldaţii mongoli chiar în mijlocul dru­mului, în noroi şi murdărie. Unele dintre ele adormiseră li­niştite, cu copiii în braţe; s‑au trezit brusc, apucate de mâini îngheţate. Râsete şi strigăte se amestecau într‑o în­vălmăşeală îngrozitoare. Ordine scurte se încrucişau, ame­ninţările, înjurăturile, blestemele erau întrerupte de focuri de armă. Într‑o casă unde se refugiaseră cincizeci de civili intrară un sergent şi opt soldaţi. I‑au pus la zid pe bărbaţi şi pe adolescenţi, i‑au împuşcat pe loc, apoi au dezbrăcat femeile una câte una şi le‑au violat. În altă parte, un loco­tenent de infanterie şi câţiva secretari, surprinşi în biroul companiei, au fost aruncaţi în genunchi; un caporal sibe­rian îi apucă de păr unul după altul, le trase capul pe spate şi le tăie liniştit gâtul. Un ţăran din Ucraina care încerca să‑şi scape fata din mâinile unui siberian a fost doborât cu patul armei şi i s‑a tăiat şi lui gâtul; sângele ţâşni ca din­tr‑o fântână arteziană şi fata a fost violată alături de ca­davrul însângerat. O femeie complet goală, cu părul des­pletit, fugea pe stradă ţipând, urmărită de doi soldaţi, dar se împiedică şi cei doi se aruncară asupra ei. Porta se ridică pe jumătate şi ochi cu grijă: primul mongol, deja în plină acţiune, a fost atins la tâmplă; trupul lui sări în aer şi căzu greoi înainte. Celălalt, care ţinea picioarele femeii, a primit un glonţ chiar în frunte şi s‑a prăbuşit, încovoiat de durere.
 ― Doişpe! rânji Porta.
Micuţul, care se jucă cu o legătură de grenade, mârâia ca o fiară. Bătrânul răsuflă adânc, făcu semn câtorva dintre trăgătorii noştri ascunşi în spatele unei case şi strigă în­flăcărat:
 ― Înainte!

Toată grupa noastră, cuprinsă de o furie nebunească, sări trăgând cu toate armele. Ruşii, care ne credeau în plină retragere, au rămas o clipă împietriţi de uimire.
 ― Salvează‑i pe copii! îi strigă Bătrânul lui Porta.
Porta şi Micuţul fugiră în direcţia, casei noastre, dar ruşii constraata­cau deja. Grenadele şuierau, rafalele mă­tura iarba, imposibil să te apropii de casă!
Am sărit într‑o groapă unde se aflau deja patru ruşi morţi ale căror trupuri ne‑au folosit drept parapet şi am instalat repede o mitralieră grea. La rândul lui, Porta pusese mâna pe o bazooka aruncată într‑un şanţ, îngenunche în mijlocul drumului, ochi şi trimise o grenadă chiar în mij­locul celor ce ne atacau.

Alte grupuri de soldaţi în uniforme cenuşii continuau să vină. Deodată uşa casei unde se găseau copiii şi moarta se deschise. Băieţelul care ne ura atât de tare ieşi, înălţând o bucată de pânză albă. Încercă să ajungă la trupele ruseşti dar, după câţiva paşi, se prăbuşi sub o ploaie de gloanţe. Micuţul înjură şi am trecut prin toate chinurile din lume ca să‑l împiedicăm să iasă din groapă. O grenadă de mână explodă în faţa casei şi Legionarul răspunse cu câteva ra­fale de mitralieră. Cele două gemene puteau fi auzite de departe plângând şi faţa unei femei se arătă o clipă în ca­drul unei terestre. Brusc apăru o siluetă cenuşie... o miş­care a braţului, un obiect închis la culoare aruncat pe fe­reastră: o explozie asurzitoare, în timp ce trei flăcări uriaşe ţâşnesc prin ferestrele mici. Plânsetele încetară... Bătrânul îşi prinse capul în mâini:
 ― Să mergem, zise el. Nu mai avem nimic de făcut aici.
Porta a fost ultimul care a fugit. S‑a ridicat cu mi­traliera în braţe şi a tras o ultimă salvă în ruşi. Micuţul, înnebunit de furie, jură să răzbune gemenele, ucise de o grenadă rusească ce ar fi putut fi la fel de bine germană. Un infanterist inamic apăru în faţa noastră. Micuţul îl lovi cu revolverul în faţă şi‑i zdrobi capul.
Un zgomot foarte limpede de trupă în marş se apropia, aşa că ne‑am apucat să fugim atât de repede încât Legio­narul, cu respiraţia tăiată, a fost pe punctul să renunţe. Ne‑am oprit la o trecere îngustă şi, camuflaţi bine, i‑am aşteptat pe urmăritori.
 ― Ce‑să le mai tragem eroilor, roşii! zise Porta.
Au apărut curând în grup compact, fără să bănuiască capcana. Chiar în mijlo - cul trecerii au fost prinşi sub focul încrucişat al armelor noastre şi măcelăriţi. Unul dintre ei, care fugea în patru labe, încasă cuţitul Micuţu­lui între umeri. Se mai ţârî câţiva metri, apoi se. prăbuşi tremurând îndelung.
O împuşcătură bubui în spatele nostru şi i‑am auzit pe ruşi cum îi vânau pe câţiva dintre ai noştri, care se împrăş­tiaseră.
 ― S‑o ştergem, spuse Bătrânul. Aici miroase a gloanţe în ceafă!
În liziera pădurii spinii ne sfâşiau mâinile şi feţele.
 ― Şi toate astea pentru nimic! zise Porta.
 ― Ce vrei să spui? întrebă Bătrânul.
 ―  Acolo! zise Porta şi arătă cu degetul nişte siluete neclare care se ascundeau în tranşee şi în gropi.
Bătrânul luă rapid o hotărâre: trebuia să profităm de întuneric ca să încercăm să înconjurăm poziţiile târâş, dar abia începusem să ne mişcăm când o voce strigă în noapte:
 ― Halt! Wer da?
 ― Am scăpat! exclamă Porta. Suntem de‑ai voştri, prietene!
 ― Sunt cu siguranţă de‑ai noştri, spuse vocea, dar acum pe un ton mai liniştit.
 ― Bineînţeles! zise Porta râzând.
 ― Treceţi în dreapta şi înaintaţi! ordonă vocea. Aveţi grijă, am pus mine!
 ― Chiar aşa? strigă Micuţul. Mi‑ar fi plăcut mai mult nişte ouă roşii!
O mână ne ajută să coborâm în tranşee şi, în ciuda nopţii, am văzut un epolet de argint pe umăr. Bătrânul luă po­ziţia de drepţi, dădu raportul şi declară că soseam de la Batalionul 87 infanterie. Ca nişte hopa‑mitică, o grupă de lăncieri se iviră şi ne priviră uluiţi:
 ― Ia te uită, zise unul dintre ei, credeam că un soldat neamţ rămâne acolo unde se află.
Porta se întoarse şi rânji:
 ― Asta‑i pentru alţii, bătrâne! Încă n‑ai priceput?
 ― Mare dobitoc! adăugă Micuţul pe un ton condescen­dent, dar un ofiţer îi ordonă să tacă.

va urma

Blindatele morţii (32)

Sven Hassel

Trebuia să primim paisprezece zile de odihnă.
Ne-au dat, în schimb, cincizeci de grame de brânză de om, pe care trebuia să le luăm de la bucătar.
Dar de mult nu mai era brânză.
Atunci ne-au dăruit o fotografie în culori a lui Hitler şi ne-am întors pe poziţii fără să ne fi odihnit şi fără brânză.

Porta s-a dus drept în tufişuri şi a descoperit imediat cum să folosească fotografiile Führer-ului.

FUGARI

O lumină palidă începea să mijească la orizont. Porta angajă tancul pe un drum îngust de pădure. Eram pe jumă­tate adormiţi, nu ne simţeam bine, femeia plângea, nou‑născutele, pe care mirosul înecăcios al muniţiei le deranja, tuşeau şi scânceau fără încetare. O frână bruscă ne‑a fă­cut sä ne repezim înspăimântaţi la fantele de observaţie. La distanţă mică în faţa noastră nişte umbre alergau în dezordine şi o maşină, aşezată de‑a curme­zişul drumului, părea că era acolo ca să împiedice trecerea. Legionarul trase o înjurătură şi trecu la mitralieră.
  ― Calm, calm! spuse Bătrânul.
S-a tras şi am fost cuprinşi de panică atunci când am văzut un aruncător de grenade antitanc îndreptat spre noi. Cifrele instalaţiei de ochire se învârteau în faţa ochilor mei.
 ― Gata de tragere! zise automat Micuţul.
Becul roşu clipeşte cu răutate, o grenadă a fost aşe­zată în chiulasa tunului, o mulţime s‑a adunat în centrul vizorului, degetele se crispează pe trăgaci. Ţac‑ţac‑ţac, la­tră mitraliera... apoi bubuitul se stinge în pădure.
Strigăte, chemări, oameni care apar şi se ascund printre copaci.
 ― Nu‑i lăsa să fugă, spuse Bătrânul, se vor întoarce să ne facă praf.
Turela se învârteşte la ora 10, triunghiurile se unesc, un uruit... şi un gheizer de foc, pământ şi membre însân­gerate ţâşnesc spre cer. Motoarele urlă şi fugim de ambus­cadă.
Ce‑am simţit atunci când ne‑a apărut în faţa ochilor adevărul îngrozitor? Spaimă? Nu cred; mai degrabă uşurare, o uşurare amestecată cu puţină apăsare. Barajul nu era decât o căruţă care se prăbuşise sub o încărcătură prea grea. Trăgătorii inamici? Refugiaţi, femei, copii, bătrâni bolnavi sau epuizaţi. Bazooka? Oiştea căruţei. Ca­pacele tancului au fost deschise cu precauţie, ochii noştri aprinşi au fotografiat dezastrul, urechile noastre au auzit gemetele muribunzilor în păduricea împrimăvărată. Am închis capacele; legănându‑se pe şenile, uriaşa maşină a morţii a părut că se pleacă în faţa victimelor sale, apoi, du­când cu ea nişte soldaţi îngroziţi, o rusoaică şi copiii ei nou‑născuţi, a dispărut în pădure, urmărită de blesteme.
Puţin mai departe am întâlnit două tancuri distruse, răsturnate într‑un şanţ, de la care am reuşit să recuperăm benzina cu ajutorul unui furtun de cauciuc. Trei puşcaşi ruşi rătăciţi au fost împuşcaţi înainte să‑şi poată da seama ce anume se năpustea în spatele lor. Zvasticile de pe turelă erau atât de murdărite încât nu se. mai vedeau. În vreme ce uruitul artileriei grele răsuna în depărtare, femeia ardea de febră şi delira. Bătrânul clătină din cap.
 ― Mi‑e teamă că va muri.
 ― Ce putem face? spuse Legionarul cu mâinile cris­pate.
Bătrânul îl privi lung:
 ― Sunteţi ciudaţi cu toţii! Dumnezeule, ce ciudaţi sunteţi! Sunteţi capabili să ucideţi pe oricine şi uite că vă e teamă pentru viaţa unei femei necunoscute, pur şi simplu pentru că e aici şi respiră aerul vostru stricat!

Nimeni nu găsi o vorbă de răspuns. Era aproape noapte atunci când ne‑am oprit, observând prudenţi prin trapele tancului flăcările care luminau orizontul.
 ― Trebuie să fie un oraş destul de important, poate Osia, spuse Porta.
 ― Eşti bolnav, Osia e mult în spatele nostru, zise Bătrânul. E Brodnâi sau Lemberg.
 ― Ce contează care este? Zise Legionarul. Arde. No­rocul nostru că nu suntem acolo!
Micuţul i‑a zărit primul: două mari camioane diesel nemţeşti cu însemnele aviaţiei. Erau acolo vreo zece avia­tori care dormeau; puţin mai departe, ascunzându‑se în câmp, cam o sută de femei şi copii. Toţi au sărit în picioare cuprinşi de panică atunci când am înaintat tăcuţi spre ei şi s‑au uitat înlemniţi la uniformele noastre negre şi la pă­lăria dungată a lui Porta.
Printre ei erau două infirmiere nemţoaice, singurele care reuşiseră să scape dintr‑un spital unde ruşii îi mascaseră pe toţi. Se ascunseseră într‑un sat; curând sosiseră mari unităţi ruseşti de infanterie, dar soldaţii, de data aceasta corecţi, le avertizaseră în privinţa celor care ve­neau după ei, despre care spuneau că sunt de temut Toţi locuitorii se ascunseseră atunci în pădure, în care se târâ­seră zile în şir, din ce în ce mai epuizaţi. Li se alăturaseră alţi refugiaţi: polonezi, germani, ruşi, letoni, estonieni, lituanieni, balcanici. Toţi aceştia alcătuiau acum un convoi de fugari nenorociţi, uniţi, indiferent de naţionalitate, prin groaza de blindatele ruseşti care înaintau rapid. Aviatorii îi aduseseră până aici Mitraliaţi de mai multe ori, mulţi muriseră şi fuseseră aruncaţi din maşini ca să facă loc al­tora. La ieşirea din pădure, convoiul, atacat încă o dată, se târâse până aici. Dar de data aceasta aviatorii se sătura­seră: pur şi simplu renunţaseră. Prăbuşiţi pe jos, dormeau sau ne priveau indiferenţi pe noi, care stăteam în picioare în faţa lor, cu armele în mâini. Un feldwebel, întins cu mâi­nile sub ceafă, ne spuse cu un zâmbet dispreţuitor:
 ― Ce faceţi, eroilor blindaţi? Alergaţi după victorie?. De ce nu‑l chemaţi pe Ivan ca să trosniţi din puşcoacele voastre? Ei? Scârbe de fascişti!
Micuţul sări:
 ― Ce‑ai zis, porcule? Îl terminăm, Bătrâne?
 ― Linişte, Micuţule, spuse Bătrânul privindu‑l pe fel­dwebel cu ochii mijiţi. Şi ce‑ai de gând să faci acum?
Feldwebel‑ul ridică din umeri:
 ― Să‑i aştept pe ruşi şi să trag în ei.
 ― Şi ei? zise Bătrânul, arătând femeile şi copiii care alcătuiau fundalul scenei.
 ― Îi las pe toţi pe mâna lui Ivan, doar dacă nu vrei să‑i iei cu tine în căutarea victoriei! M‑am săturat şi mi‑e de‑ajuns să mă gândesc la pielea mea. Cu atât mai rău pentru ei! Ai priceput, amice?
Între Bătrânul şi feldwebel se iscă o ceartă violentă; alţii s‑au amestecat în ea. Femeile plângeau şi se rugau să nu fie părăsite. Dar aviatorii au rămas necruţători până la capăt.
 ― Credeţi că am scăpat de Ivan ca să fim spânzuraţi de jandarmii noştri? spuse feldwebel‑ul.

Deodată l‑am văzut pe Legionar înaintând şi aţintind puşca‑mitralieră spre feldwebel.
 ― Laşilor! Tot războiul v‑aţi lăfăit pe aeroporturi, departe de front, şi acum, când e lată, vă scăpaţi în chiloţi. Vă omor ca pe nişte câini dacă nu plecaţi cu femeile astea!
Se aşternu o tăcere de moarte. Ne îndepărtasem la câţiva paşi de Legionar, care, aplecat înainte, părea gata să sară.
Unul dintre aviatori începu să râdă:
 ― Hai, trage, pocitanie! De ce nu tragi? Aceleaşi cuvinte mari ale lui Goebbels! Am obosit să le tot ascul­tăm!
Alţii repetară în cor.
 ― Atenţie! şopti Bătrânul. O să iasă rău.
Ne-am îndepărtat încet, gata să trecem.
 ― Hai! Îi luaţi cu voi? şuieră Legionarul.

Chiştocul îi tresălta în gură şi scântei mici îi cădeau pe piept.
 ― Pentru ultima oară, da sau nu?
 ― Bravo, eroule! Apărător al femeilor! rânji un soldat. O să‑ţi ridicăm o statuie pe un morman de bălegar!
Se auzi un hohot de râs. O flacără mică ieşi din ţeava neagră‑albăs­truie şi râsul se stinse într‑un horcăit. Soldaţii cenuşii se răsuceau pe jos şi unul dintre ei se târî spre noi în patru labe, ţipând ca un dement. Arma lătră din nou; trupurile deja ucise săriră iarăşi sub rafala de gloanţe. Trei aviatori rămaşi în viaţă au fost împinşi în cabinele camioanelor în care se înghesuiseră fugarii buimăciţi şi tăcuţi.
Cu blindatele în urmă, convoiul se urni spre nord‑vest, departe de oamenii însângeraţi în uniforme cenuşii, care muriseră de mâna camarazilor pentru că nu avuseseră cu­rajul nici să trăiască, nici să moară.
Grupuri mici de soldaţi deznădăjduiţi se târau pe drum.
„Camarazi! Luaţi‑ne şi pe noi..." strigau cu toţii, dar camarazii dispăreau într‑un nor de gaze de eşapament. Unul dintre camioane a rămas în pană şi încărcătura lui omenească a trebuit să continue drumul pe jos.
Velenski: un sat între alte mii de sate, în Ucraina sau în Polonia, copleşit de un şuvoi de fugari care se opriseră aici pentru puţină odihnă şi soare.
 ― Grăbiţi‑vă! se auzea fără încetare.

Dar era complet inutil. Prăbuşirea de care era amenin­ţată Armata a III‑a blindată şi coloanele ruseşti foarte iuţi, de care ne temeam că le vedem sosind în orice clipă, erau motive mai mult decât suficiente pentru a‑i goni din urmă pe nenorociţii aceia. Grenadieri nemţi şi prizonieri de răz­boi ruşi alergau ca nişte pui speriaţi în mijlocul mulţimii. S‑au adunat în jurul tancului nostru, cu aceeaşi între­bare pe buze:
 ― Unde sunt ruşii?
Timp de zile întregi, armata germană în debandadă şi armata civilă a fugarilor trecuseră prin satul Velenski. Teama strângea măruntaiele tuturor: teama de ruşii care atacau, teama de prăbuşirea totală a fronutului, teama de blindatele care străpungeau ici şi colo, strivind într‑o clipă o coloană de refugiaţi, teama de avioanele care semănau flăcări şi moarte. Şi în plus mai erau oboseala, foamea, furtunile, frigul, ploaia, bolile, maşinile de nefolosit, amin­tirea căminului părăsit, gândul la cei morţi, munca de cin­cizeci de ani care ardea în depărtare.
 ― Du lieber Gott! Dumnezeule!
Numele Domnului se înalţă spre cer în toate limbile, dar nu foloseşte la nimic, Blindatele înaintează fără oprire, ca nişte năluci, pe pământul îmbibat de sânge.

Una dintre infirmiere găsise puţină morfină pe care o dădu mamei gemenilor iar noi, la rândul nostru, făcuse­răm rost de lapte.
Apoi a trebuit să plecăm iarăşi, dar sute de mâini ru­gătoare se întindeau spre noi:
 ―  Luaţi‑ne cu voi! Pentru numele lui Dumnezeu, nu ne lăsaţi aici.

În schimbul unui locuşor ni se ofereau lucruri de ne­crezut. Ciorchini omeneşti s‑au căţărat de tanc; erau peste tot, pe turelă, în faţă, în spate, pe aruncătorul de grenade, de‑a lungul tunurilor, aşezaţi ca nişte rândunele pe sârmă, umăr lângă umăr. Înjurături şi strigăte, ameninţări, bles­teme, nu le păsa de nimic. Groaza de cei care veneau în urma noastră era infinit mai mare decât cea pe care le‑o stârneau armele noastre. Bătrânul dădu din cap, descura­jat:
 ― Doar, ce‑o să mai avem de luptat!

Am luat cu noi în tanc câţiva copii, apoi, cu trapele zăvorâte, a început marşul morţii.

Câţiva kilometri mai departe drumul ieşea la o cale fe­rată pe marginea căreia se aflau alte tancuri. Erau din Regimentul 2 şi, ca şi noi, pierduseră orice legătură cu com­pania lor. Un locotenent de optsprezece ani luă co­man­da celor cinci vehicule şi ordonă refugiaţilor să coboare, dar nici unul dintre ei nu‑i dădu ascultare; din contră, se că­ţărau din ce în ce mai mulţi pe tancuri. Tânărul locotenent se întoarse la postul lui, strecurându‑se prin capacul de jos, căci erau atât de mulţi refugiaţi pe turelă încât nici nu se punea problema să deschidă capacul de sus. Anunţă prin radio că singurul drum pe care puteam merge trecea pe sub calea ferată şi că tunelul, foarte strâmt, abia ajungea pen­tru tancuri. Toţi refugiaţii trebuiau, deci, să coboare ca să nu fie striviţi, dar li se promitea în mod solemn că se vor urca din nou pe tancuri după ce acestea vor trece prin tu­nel. Pierdere de vreme! S‑au făcut că nu aud, nimeni nu voia să se mişte şi chiar şi femeile ale căror copii căzuseră deja de pe tanc stăteau ţintuite la locurile lor.

Primul vehicul se înscrise pe o pantă foarte abruptă, legănându‑se atât de tare încât câţiva refugiaţi şi‑au pierdut echilibrul şi au căzut. S‑au ridicat în ultima clipă pe talu­zul salvator, aproape sub tancul nostru care venea uruind, incapabil să frâneze pe drumul alunecos, înclinat la 35°. Împietriţi, am văzut primul blindat intrând în tunelul în­gust unde nenorociţi au fost fie striviţi între beton şi oţel, fie aruncaţi cu forţă pe jos. Porta se agăţase de frâne, dar tancul de 65 de tone derapă implacabil spre mulţimea vier­muind şi urlând de groază care a fost strivită într‑o clipă sub şenile. La vederea acestui spectacol, mai mulţi dintre fugarii atârnaţi de tancul nostru au sărit repede jos, dar prea târziu! Al treilea tanc n‑a putut să‑i ferească şi i‑a strivit, la rândul său. Câţiva dintre acei nefericiţi au încer­cat să se facă mici, între blindate şi peretele tunelului; au fost transformaţi într‑un terci cenuşiu‑roşu care se scur­gea de‑a lungul peretelui ea o vopsea groasă. Un băieţel plângând se aruncă în faţa tancului ca să ne împiedice s‑o strivim pe mama lui, care zăcea pe jos, leşinată. Feţişoara lui îngrozită dispăru ca aceea a unui înceat, înghiţită de botul blindatului. Tancul scrâşnea, vibra şi părea că înain­tează printr‑o substanţă alunecoasă care nu era altceva decât mulţimea trupurilor pe care le strivea. Ne‑am oprit, în sfârşit, de cealaltă parte a căii ferate. Tânărul locote­nent, cuprins de o criză de demenţă, începu să se învârtă în jurul lui ca un titirez, smulgându‑şi decoraţiile şi epo­leţii, apoi, după ce s‑a degradat, a pus mâna pe pistolul‑mitralieră şi a tras în noi. Fără să rostească un cuvânt, Porta şi‑a luat puşca şi a ochit: tânărul ofiţer căzu dând frenetic din mâini şi din picioare; o altă împuşcătură bu­bui şi rămase nemişcat.
Refugiaţii care scăpaseră din tunel ca şi cei care ne urmaseră pe jos alergau acum spre noi, beţi de furie şi ameninţându‑ne. Au pus mâna pe ochitorul unui tanc şi l‑au sugrumat, pe loc, sub ochii noştri. Avea să vină şi rândul nostru. Haita se năpustea spre noi, fluturând arme şi ciomege. Bătrânul sări în tanc, dar înainte să fi avut timp să închidă capacul, câţiva oameni, care se căţăraseră daja pe blindaj, aruncară cu grenade de mână şi o schijă îl răni la obraz. Un alt tanc fusese luat cu asalt şi echipajul, măcelărit imediat, fusese aruncat pe drum. Bătrânul tre­mura.
 ―  Doamne, ce trebuie să fac?
Porta se aplecă în spate şi spuse repede:
 ― Mişcă‑te, Bătrâne. Ordonă. Acum răspunzi de patru hodoroage.
 ― Face‑ţi ce vreţi! Nu mai pot, plânse Bătrânul şi se aruncă în fundul tancului, unde Micuţul îl împinse cu pi­ciorul.
 ― Bine, zise Porta, te înţelegem, bietul de tine! Eşti tată, mai bine să nu te uiţi la asta.
Se întoarse spre micul legionar care aştepta să trans­mită ordinele în faţa staţiei radio.
 ― Deschideţi focul aspura fugarilor. Tancul capturat trebuie distrus şi toţi oamenii înarmaţi trebuie lichidaţi.
Fugarii care puseseră stăpânire pe tanc aveau faţă de noi cele mai rele intenţii şi prima grenadă zbură pe deasupra capetelor noastre. Am îndreptat instinctiv tunul spre ei, triunghiurile s‑au unit şi Micuţul anunţă laconic:
 ― Gata pentru tragere.
Becul roşu clipi, o flacără de un metru lungime ieşi din gura tunului şi în aceeaşi clipă turela tancului inamic se prefăcu în ţăndări, într‑o coloană de foc de unde se auzea carnea sfârâind. Din toate gurile izbucni un urlet de furie; o grenadă‑rachetă spintecă pământul în apropierea noas­tră, alta smulse şenilele unui tanc care răspunse trăgând cu toate gurile de foc.
S-a făcut atunci o vărsare de sânge de nedescris, măcelă­rirea acelor oameni cuprinşi de panică, disperaţi, pe ju­mătate nebuni şi aproape lipsiţi de apărare. Oroarea aceasta a durat zece minute. Când totul s‑a sfârşit, am reparat şe­nilele tancului stricat şi ne‑am continuat drumul spre nord‑vest, ducând cu noi o tânără mamă muribundă, fetiţele gemene şi cinci copii ai căror părinţi erau, fără îndoială, printre cei pe care‑i masacrasem.

va urma

Blindatele morţii (31)

Sven Hassel

Micuţul se uita chorâş şi nu ne simţeam prea bine la gândul că se va apuca să ţipe.
 ― Şi totuşi ar trebui să vadă foarte bine că pe hodo­roagele noastre sunt zvastici şi nu stele, spuse Legionarul.
 ― Ce să facem? şopti Bătrânul. Nu poate să mai ţină mult aşa.
Aruncă încă o privire prin trapa turelei şi văzu toate celelalte tancuri înconjurate de ruşi. De fapt, eram opriţi în mijlocul unei reţele de tranşee ocupate de o divizie de infanterie, la 60 sau 70 de kilometri în spatele frontului. Timp de o oră totul a fost cum nu se poate mai bine, apoi se auzi o ceartă violentă în capul coloanei, urmată curând de o împuşcătură. Câteva mitraliere ruginite au lătrat la rândul lor. Ne‑am grăbit să zăvorâm capacele. Un blindat a trecut cu viteză maximă în faţa coloanei noastre şi, de la înălţimea turelei, un ofieţer rus striga, tuna şi fulgera, făcând semne oamenilor săi care s‑au evaporat într‑o clipă. Groaznic! Descoperiseră cine eram!


În toate părţile şuierau schije. Blindatele, ieşind din formaţie, au distrus totul în câteva minute şi grenadele explodau pe pământ ca nişte erupţii vulcanice; dar deja tancuri grele sovietice se aruncaseră în faţa noastră şi, susţinute de escadrile de Mig‑uri şi Yak‑uri, angajaseră împotriva noastră o luptă pe viaţă şi pe moarte. După şase ore de bătălie a trebuit să ne retragem; eram ame­ninţaţi să fim prinşi în cleşte şi a trebuit să fugim spre vest, lăsând câteva grupe izolate să lupte cu disperare îm­potriva valurilor uruitoare de avioane.
Mergeam pe drumuri desfundate, blocate dmii de fugari, prin mjlocul cărora trebuia să ne croim trecerea. Ţărani ruşi, orăşeni, femei, copii, soldaţi, nemţi dezarmaţi, prizonieri ruşi cărora le era teamă de represaliile Armatei Roşii, toată mulţimea aceasta omenească disperată şi cu­prinsă de panică se întorcea înapoi spre vestul care o atră­gea ca un magnet.
 ― Luaţi‑ne cu voi! Luaţi‑ne cu voi! strigau toţi.
Câţi bani. câte merinde, câte bijuterii oferite pentru un locşor în blindate! Mamele ne întindeau copilaşii, dar în­torceam capul ca să nu vedem privirile lor rugătoare. O fetiţă de doi sau trei ani i‑a fost aruncată Legionarului care stătea pe tanc, dar el a scăpat‑o şi copilul s‑a rosto­golit sub şenile, care au strivit‑o. Nebună de durere, mai­că‑sa s‑a aruncat sub blindatul următor şi a fost zdro­bită la rândul ei. Micuţul, cu ochii înroşiţi, scoase un urlet prelung, ca de lup. şi am crezut o clipă că înnebunise. Bătrânul strigă:
 ― Ce s‑a întâmplat? Ţărănoiule!

Micuţul se ridică cât era de înalt, ca şi cum ar fi vrut să sară. dar un geamăt sfâşietor izbucni din adâncul mă­runtaielor sale. Ne‑am întrebat ce s‑ar fi întâmplat dacă un roi de Jabo, atcând în picaj asupra noastră în aceeaşi clipă, n‑ar fi arat drumul cu tunurile lor automate. In­stinctiv, Porta aruncă tancul într‑o parte şi îl puse la adă­post într‑o râpă mică, ascunsă sub tufişuri; din acea as­cunzătoare binevenită am fost martorii celui mai oribil spectacol pe care l‑am văzut vreodată.
Cam cincizeci de Jabo ărură., scuipând bombe. Au­zeam explozii înăbuşite, urmate de un clipocit ciudat. În­tr‑o clipită, şiroind de o substanţă care semăna cu gudro­nul, tancurile, care făceau pentru prima dată cunoştinţă cu fosforul. Începură să ardă. Pe drum, fugarii se trans­formară în torţe vii, casele se prăbuşiră într‑un uragan de flăcări galbene şi albastre, pământul se cutremură ca o vedenie a infernului.

Micuţul se liniştise. Instalat sub botul tancului, jucă zaruri cu Porta şi cu Legionarul, când brusc, un geamăt care se transformă în strigăt ne făcu să sărim şi să apu­căm armele. Geamătul, asemănător cu cel al unui animal rănit, venea dintr‑un desiş la care ne‑am uitat înspăi­mântaţi.
 ― Ieşiţi, gaşcă de împuţiţi, sau v‑am terminat! strigă Porta ridicându‑şi automatul.
 ― Lasă, zise Bătrânul. Cred că nu‑i nici un pericol.
Se strecură în desiş, scoase o exclamaţie şi ne chemă. Lungită pe jos, o femeie tânără, al cărei trup era încordat ca un arc, ne privea cu o faţă foarte palidă.
 ― Are un glonţ în burtă? îl întrebă Porta pe Bătrâ­nul, care îngenun­chease lângă ea.
 ―  Bineînţeles că nu, idiotule.

Legionarul fluieră lung:
 ― Ei bine, suntem buni să facem pe moaşele!
 ― Ce? strigă Porta uitându‑se fix la micul legionar, ca şi când l‑ar fi anunţat că războiul se va şfârşi la prânz.
 ― Aşadar ne transformăm în maternitate? mârâi Mi­cuţul. Am auzit mereu spunându‑se că astea nu‑s lucruri pe care trebuie să le vadă un bărbat, pentru că l‑ar scârbi şi târfele ar pierde o mulţime de bani!
 ― Lasă‑ne în pace, spuse Bătrânul dispreţuitor.
Femeia gemu iarăşi şi se încovoie de durere. Bătrânul dădu iute câteva ordine:
 ― Tu, Legionarule, rămâi cu mine; Porta, du‑te şi adu‑mi o găleată cu apă şi săpun; Sven, aprinde repede un foc; şi tu, Micuţule, adu două bucăţi de aţă de 30 de centimetri fiecare.
 ― Nu‑i păcat? Să întrerupem o partidă de zaruri ca să facem pe moaşele! N‑ai vrea...
Un strigăt puternic al femeii îl întrerupse.
 ― Dumnezeule! strigă el şi se grăbi să execute or­dinul Bătrânului.
Femeia a fost aşezată pe o bucală de foaie de cort şi, spre marea mirare a Micuţului, Bătrânul ne ordonă să ne spălăm pe mâini. Durerile veneau la intervale tot mai mici; urmăream livizi evenimentul, complet nou pentru noi. Micuţul începu să‑l ocărască pe tatăl care nu era acolo.
 ― Ce ticălos! Să laşi singură o biată fată în halul ăsta!
Bătrânul aruncă cele două bucăţi de sfoară şi cuţitul în apa fierbinte.
 ― De ce fierbi cuţitul? întrebă Porta.
 ― N‑ai priceput? spuse Bătrânul, care tremura de încordare.
Naşterea începuse. Apariţia capului ne‑a smuls un geamăt, ca şi cum am fi născut noi înşine.
 ― Fă ceva! strigară într‑un glas Micuţul şi Porta, privindu‑l pe Bătrânul.
 ― Ar putea să moară şi atunci ce se va întâmpla cu copilul? zise Legionarul. N‑avem lapte pentru el.
 ― Cretinilor! le spuse Bătrânul. Ştiţi să faceţi dra­goste, dar când e vorba să ajutaţi un copil să vină pe lume nu mai sunteţi buni de nimic!
În timp ce Bătrânul apucase cu blândeţe capul copilu­lui şi ajuta naşterea, Legionarul strângea mâinile femeii, care, în chinurile facerii, îi înfigea adânc unghiile în carne.
 ―  Hai, gemu el, dacă aşa măcar te mai uşurezi.
Copilul se născu în mijlocul înjurăturilor şi ţipetelor. Bătrânul se ridică, foarte palid, vârî un deget în gura nou‑născutului ca să scoată mucozităţile, apoi, ţinându‑l de pi­cioare, îl întoarse cu capul în jos şi‑l lovi uşor la fund. În aceeaşi clipă, o lovitură puternică a Micuţului îl doborî la pământ.
 ― Nu ţi‑e ruşine să baţi un copilaş atât de mic! strigă Micuţul. Ce ţi‑a făcut puştiul?
 ― Dumnezeule mare! zise Bătrânul, ridicându‑se. Nu înţelegi că l‑am lovit ca să‑l fac să ţipe!
 ― Să ţipe! spuse Micuţul. Asta mai lipsea! Te fac eu să ţipi, sadicule!
Ridică pumnii, dar ceilalţi se arunca asupra lui. Asu­dând din greu, Bătrânul tăie cordonul ombilical, îl legă, apoi începu să spele copilul şi‑i făcu un bandaj cu o bucată de cămaşă. Micuţul se întorsese lângă mamă şi, stând pe vine, profera ameninţări la adresa Bătrânului şi a tatălui copilului. Porta sărbătorea naşterea cu paharul în mână, împreună cu Legionarul, când, deodată, Micuţul scoase un ţipăt ascuţit:
 ― Bătrâne, Bătrâne, ajutor! Mai vine un puşti! Hei re­pede!
 ― Gura! strigă Bătrânul, repetând ordinele dinainte: apă, aţă, cuţit, foc.
O jumătate de oră mai târziu totul se sfârşise şi, morţi de oboseală, celebram cu vodcă naşterea gemenilor. Ce nume să le dăm? Micuţul ţinea neaparat ca pe unul dintre ei să‑l cheme Oscar, dar numele acesta nu ne plăcea de­loc, însă ne‑am dat seama brusc că habar n‑aveam de sexul copiilor. Bătrânul făcu un control rapid şi fiecare a putut să constate că nou‑născuţii erau de sex feminin.
 ― Ce idee, să te porţi aşa cu domnişoarele! spuse Mi­cuţul, dintr‑o dată pudic.
Câteva rafale de mitralieră ne‑au amintit brusc unde ne aflam. Legionarul luă sugarii şi‑i instală pe un pat im­provizat, în spatele scaunului conductorului. Acolo se gă­sea o trapă prin care mama ar fi putut să salveze copiii în caz de incendiu. În ciuda protestelor noastre violente, Bă­trânul ne ceru să mai aşteptăm câteva clipe:
Mai întâi trebuie să scoată placenta, spuse el masând pântecul femeii.
În sfârşit, femeia o dădu afară şi Bătrânul, foarte pri­ceput, o examină şi dădu din cap cu un aer mulţumit.
În ce ne priveşte, nu înţelegeam nimic şi Micuţul era convins că se naşte al treilea copil. Am dus femeia în tanc lângă copiii ei şi după ce am închis trapa am plecat iarăşi la drum, spre vest, înconjuraţi din toate părţile de vehicule inamice.
 ― Ce‑aş mai vrea să fiu în deşert! spunea Legiona­rul. Era o joacă de copii pe lângă porcăria asta de război!
Porta izbucni în râs:
 ― Te‑ai săturat, nu‑i aşa, bătrâne? Până la urmă n‑ai fost numai rătăcitor prin deşert, asasin profesionist, fas­cist, cap de porc, ci şi moaşă!
O coloană rusească apăru din beznă şi Legionarul se repezi la mitraliera lui.
 ― Eşti nervos? rânji Porta accelerând.
 ― Nu, îmi place la nebunie! mârâi Legionarul.
Porta fluieră o melodie şi‑i zâmbi femeii din spatele său.
 ― Săniuţa noastră e o adevărată creşă! Când geme­nele vor merge la şcoală, vor avea un livret de familie care le va uimi pe colege!
 ― Gura! spuse Legionarul care se supărase.
 ― Vrei cumva să ai dovleacul şi mai crestat decât acum? răspunse Porta.
 ― Cine‑ar îndrăzni?
 ― Eu, zise Porta, punându‑i cuţitul la gât.
 ― Un om curajos, foarte curajos, la fel de curajos ca un porc gras..., rânji cu răutate Legionarul.
Nu apucă să mai facă ceva. Micuţul, care moţăia, se trezi brusc şi‑l pocni în cap cu minerul baionetei pe Kalb, care leşină.
 ― Să te înveţi minte să‑ţi mai curgă balele pe Micu­ţul când doarme.
Porta râdea de se prăpădea, gemenele începură să plângă, mama era neliniştită şi Porta îi întinse o sticlă de vodcă pe care ea o dădu la o parte cu dezgust. Porta ridică din umeri:
 ― N‑aş vrea să vă plictisesc, doamnă, mă numesc Josef Porta, soldat rangul întâi şi ocazional moaşă.
Legionarul se ridică ţinându‑şi capul cu amândouă mâi­nile, îşi aprinse o ţigară şi se uită la Micuţul.
 ― Eşti foarte şmecher! Te sfătuiesc să te uiţi din când în când în spate, huidumă, s‑ar putea să te alegi cu un cu­cui.
Bătrânul se strecură în turelă:
 ― Ajunge, spuse el. Dacă vreţi să vă bateţi, coborâţi! Colegii sunt acolo ca să vă întâmpâne.
 ―  Uite cum ţi‑ai găsit să ne vorbeşti! Cine te crezi?
 ― Nu te mai enerva, nimeni n‑are nimic cu tine!
Micuţul se linişti, Porta înjură şi acceleră, făcându‑ne să ne lovim cu capetele de instrumentele de bord. Tunuri automate şi mitraliere au intrat în acţiune împotriva noas­tră şi auzeam proiectilele răpăind de blindaj. Mine S au explo - dat la trecerea noastră fără să ne facă nici un rău şi un rus, încercând să sară pe tanc, rată săritura şi se ros­togoli sub şenile. Am văzut prin sistemul de ochire infan­teriştii rugi fugind care‑ncotro pentru a se pune la adăpost, în vreme ce un tanc inamic s‑a oprit şi a tras în noi cu toate gurile de foc.
Motorul turelei hurui, cifrele jucară în faţa ochilor mei, vârfurile triunghiurilor se suprapuseră, un ordin scurt... un bubuit răsunător... şi o grenadă de 8,8 făcu bu­căţi blindatul. Am curăţat drumul cu aruncătorul de flă­cări şi am luat‑o la goană în noapte.

va urma

Blindatele morţii (30)

Sven Hassel

„Cu părere de rău, vă înştiinţăm că fiul dumneavoastră a murit pe câmpul de bătaie. 

Credincios drapelului său, a căzut în luptă ca un erou, pentru Adolf Hitler 

şi pentru marele Reich german.

Heil Hitler! Führer-ul vă prezintă condoleanţele sale şi vă mulţumeşte 

pentru sacrificiul dumneavoastră. 

Dumnezeu vă va răsplăti." 

Această scrisoare a fost expediată în mii de exemplare pentru un singur regiment.

O NAŞTERE

Regimentul primise noile tancuri Tiger. , încân­tat, ţopăia de jur‑âmprejurul lor, Micuţul umplea rezer­voarele cu benzină şi Legionarul ţinea tandru la piept o grenadă S de calibru mare. Tunul cel lung de 8,8 a fost încercat de mai mult de douăzeci de ori, cele două mitra­liere au fost revizuite şi sistemele optice controlate.
Atunci când Porta a pus motorul în funcţiune, pămân­tul a tremurat. Era noapte ca smoala când a venit ordinul de plecare; şenilele grele de oţel zăngăneau străbătând pădurea şi mlaştina, iar micile colibe se zguduiau din te­melii la trecerea carelor grele de luptă.
 ― Ce trebuie să facem? strigă Porta din locul său de sus. Ni s‑a dat ordinul de marş fără să ni se spună de ce. Mi‑ar place totuşi să ştiu despre ce‑i vorba.
 ― Ai plecat fiindcă e război, asta‑i tot îl întrerupse Micuţul. Când o să‑i vezi pe ruşi să mă anunţi, ca să le trimit nişte gloanţe în bot.
 ― Ţine‑ţi gura, cap sec, nici măcar nu ştii ce‑i aia război.

În timpul unei opriri, la nord de Orlovsk, comandanţii i‑au adunat pe şefii de companii şi le‑au fixat misiunile. În umbră se zăreau siluetele grenadierilor şi puşcaşilor, apoi cineva remarcă prezenţa neobişnuită a numeroşi pio­nieri cu aruncătoare de flăcări. Ce urma să se întâmple? Ne‑am aplecat ca să vedem mai bine câţiva oameni scunzi, greu încărcaţi, ducând în spate raniţele mari ale aruncă­toarelor de flăcări. Tăcuţi, închişi, răspundeau monosila­bic la întrebările pe care le puneam despre meseria lor îngrozitoare. Micuţul îl întrebă pe unul dintre ei dacă munca era grea.
 ― Nu, ne dăm în vânt după ea, tâmpitule! răspunse omul. Îi aruncă una dintre raniţe: Încearcă să alergi cu asta în spate când Ivan trage cu mitraliera! O să vezi cum e!
Micuţul îl privi cu răutate:
 ― Scuză‑mă pentru întrebare, cur amărât!
 ―  Ce? strigă feldwebel‑ul. Nu cumva vrei să te ples­nesc cu ea peste bot?
Micuţul se bătu pe coapse:
 ― Isuse şi Maria! Printre negrii ăştia e un avorton care are mania grandorii!
Cu iuţeala fulgerului, pumnul feldwebel‑ului lovi băr­bia Micuţului. Acesta nu se clinti. Un al doilea pumn îl atinse în burtă fără să aibă mai mult succes, un al treilea la plex. dar uriaşul îl şi apucase pe om şi‑l ţinea în aer.
 ― Fii cuminte, altfel te bat la fund!
Îl împinse pe soldat care se rostogoli pe jos şi, fără să‑i mai arunce vreo privire, se căţără pe turela tancului. În­cepu cu Porta şi Legionarul o discuţie lungă despre cali­tăţile care le fac pe fete să fie cât mai excitante:
 ― Vă zic că trebuie să aibă un dos ca spatele unei automitraliere!
Părerea aceasta a fost întâmpinată cu un râs înăbuşit.
 ―  Blindate, inamice! anunţă staţia radio.
Strigătul acesta ne‑a făcut să sărim. Pregătirea pen­tru luptă. Întreg Regimentul 27 va ataca. Becul roşu cu un „F" negru arată că totul este gata. Porta fluieră la co­menzi, cu ochii lipiţi de periscop. Legionarul verifică sta­ţia radio şi schimbă câteva glume cu Stege, care conduce un tanc al grupei a 2‑a. Cât despre mine, privesc nenumăratele cifre ale instalaţiei optice care va începe să se rotească în clipa când prada se va găsi în câmpul de tra­gere.
De pe o ridicătură descoperim o privelişte vastă. Pe drumuri se înghesuie maşini ruseşti, artilerie şi, chiar pe coastă, la cinci sau şase kilometri, reperăm tancuri T 34. Apoi, către după‑amiază, zărim la circa o mie de metri un întreg grup de blindate, aşezate ca pentru instrucţie. Prin binoclu distingem echipajele care pălăvrăgesc liniştite, fumând. Tancurile lor sunt vopsite în alb, ca ale noastre, cu cifre negre pe turele. Întrebări scurte se încrucişează prin radio şi‑l auzim pe von Barring întrebându‑l pe Hinka:
 ― Ce fel de tancuri sunt în faţa noastră?
O tăcere lungă, apoi răspunsul:
 ― Nu sunt sigur... Înaintaţi încet, trebuie să le iden­tificăm. Poate că sunt tancurile din Divizia 17 blindată pe care trebuia să le avem ca întărire pe flancul nostru stâng.

Capacele turelelor se deschid, ne scoatcapetele cu grijă; nenumă­rate binocluri sunt îndreptate spre grupa­rea de tancuri.
 ― Nu‑i nici o îndoială! şopteşte Legionarul. Nu re­cunoaşteţi tunurile lungi cu apărătoare scurtă? Sunt Panther!
 ― Poate că ai dreptate, răspunse Bătrânul, dar de ce dracu' au construit tancuri Panther care seamănă aşa mult cu T 34?
 ― Dacă ne apropiem mai mult şi e Ivan, ce‑o să mai încasăm! zise Porta.
Micuţul, care ieşise pe jumătate din turelă, strigă:
 ― Nici o grijă, băieţi, nu‑i Ivan! Sunt chiar şenile de Panther! Ăştia din faţă râd când ne văd aşa fricoşi.
Ajunşi la 600 de metri distanţă, încă mai ezitam! Ner­vii ne erau încordaţi la maximum, simţeam cum îmi tre­mură picioarele şi sudoarea îmi curgea pe frunte. În orice clipă 80 de guri de foc ar fi putut trage asupra noastră. Înaintam cu asemenea prudenţă încât blindatele noastre păreau că asudă şi ele de frică.
Deodată am văzut echipajele agitându‑se şi oamenii sărind în vehicule. Patru dintre ele s‑au năpustit spre noi, în timp ce staţia radio urla:
 ― Ruşii! Foc!
Înca noi să fi tras o singură lovitură, tunurile ruşilor bubuiau deja. Dar zece secunde mai târziu, cele patru blindate inamice care înaintaseră fuseseră pur şi simplu volatilizate. Cele opt companii ale Regimentului 27 trimiseseră o salvă şi de la distanţa aceea scurtă tunu­rile noastre de 75 erau nişte arme ucigătoare pentru T 34. Oamenii care ieşeau din resturile arzânde erau seceraţi de mitralierele noastre sau striviţi de şenile. Cam zece tancuri care încercau să fugă au fost nimicite de bateriile de 10,5; o companie de întărire a încercat să le vină în aju­tor, dar, urmărite de ai noştri, tancurile ruseşti s‑au în­fundat într‑o depresiune a terenului şi au fost prinse ca într‑o capcană. O adevărată tragere la ţintă! Curând am văzut ridicându‑se spre cer treizeci şi şapte de coloane de fum. La încheierea luptei ― nu durase nici o jumătate de oră ― 85 T 34 fuseseră distruse.
 ― Ce credeau ei? zise Bătrânul. Nu se poate să te descoperi aşa. N‑aş vrea să fiu comandantul răspunzător de ciorba asta, îl va costa scump.

Urmându‑ne drumul, aproape fără acoperire, norocul ne‑a mai surâs o dată. Aproape de Norinsk, un pluton de cavalerie a fost secerat. Înnebuniţi de spai - mă, caii galo­pează în jurul blindatelor dar noi, însetaţi de sânge, îi doborâm ca la vânătoare. Bietele animale se prăbuşesc nechezând, un tanc se năpusteşte asupra unuia dintre ei şi‑l striveşte, împroşcând în toate părţile sânge şi intestine. Râul ducea mormane de cavadre, cele ale oamenilor îm­puşcaţi în timp ce încercau să‑l treacă şi în sat toate ca­sele ardeau cu o duhoare groaznică de carne arsă, care se răspândea pe câmpie.
Plutonul 2 a primit o misiune de recunoaştere şi cinci ţancuri plecară în direcţia Ubort, trecând prin Veledniki dar, pe o pantă foarte abruptă, al treilea tanc s‑a răstur­nat: doi oameni au fost omorâţi şi Peters gemea; cu pi­cioarele zdrobite. Sângele îi curge şiroaie, în ciuda garou­rilor pe care i le legăm în jurul coapselor şi strigă de du­rere atunci când îl aşezăm în ataşul unei motociclete care trebuie să‑l ducă la postul de prim‑ajutor. Bătrânul dă din cap:
 ― Nu‑i nici o speranţă!
Peters îi zâmbeşte cu greu Micuţului:
 ― Fii liniştit, porc mare, aveam linia vieţii mai lungă decât a ta! Vezi, nu‑i totdeauna adevărat!
Micuţul îl mângâie pe obraz:
 ― O să scapi, bătrâne, curaj: O să‑ţi dea cele mai fru­moase proteze, din piele cu balamale de argint. Apoi, încercând să‑l înveselească pe Peters a cărui piele căpătase deja nuanţa de pergament a morţii, adăugă: Câte glume poţi face cu chestiile astea! La garnizoană era un tip care speria fetele înfigându‑şi un cuţit în coapse. I se spunea „înţeapă‑coapse". O să vezi ce caraghios e! Aş fi fost foarte bucuros dacă aş fi păţit‑o eu!
Îi strecură în buzunar un pumn de ţigări cu opiu şi bă­trânul dădu ordinul de marş. Peters a murit trei ore după aceea. A fost înmormântat într‑o grădină de legume, cu o cască de oţel însemnând locul mormântu­lui, dar nişte co­pii au jucat fotbal cu casca şi, mai târziu, când am trecut din nou prin acelaşi loc, ne‑a fost imposibil să‑i punem o cruce. Totuşi, trebuia să ne continuăm misiunea. Mersul este dificil pe terenul acesta râpos, dar ajungem, în fine, în stepa întinsă, unde descoperim 50 până la 60 de T34 care se îndreaptă spre vest. Semnalându‑le prin radio regimen­tului, primim ordinul să nu le scăpăm din ochi şi să ne continuăm recunoaşterea. Inamicul, care ne‑a observat, încear că în mod vizibil să ne identifice. Porta iese pe ju­mătate din tanc, face semne amicale la care echipajele inamice îi răspund, luându‑ne drept ruşi şi îşi conti - nuă mersul lor lent.
 ― Sfântă Fecioară! strigă Micuţul. Uitaţi‑vă ce vine de‑acolo!
Dinspre Olovsk şosea o coloană mult mai puternică de­cât cealaltă, care avea nu numai T 34, ci şi KW1 şi KW2. Porta se aplecă în spate şi‑l întrebă pe Bătrânul:
 ― Ia spune, nu crezi că‑i timpul s‑o ştergem?
 ― Nu, rămânem. N‑am primit nici un ordin de re­tragere.
 ― Ai chef să capeţi Crucea de fier? strigă furios Porta. Când o să tragă în noi cu tunurile lor de 12,5 îţi schimbi tu părerea!
 ― 12,5? întrebă Bătrânul. Privi prin lunetă, apoi spuse după o clipă de gândire: Hai, o ştergem!
 ― Perfect! spuse vesel Porta, întorcând tancul. Acum, băieţi, puneţi‑vă centurile de siguranţă fiindcă o să vă duc într‑o viteză...!
Tancul sări înainte; Bătrânul se lovi atât de tare la frunte, încât sângele ţâşni în acelaşi timp cu un potop de înjurături. Porta îl trimise la plimbare şi staţia radio în­cepu să pârâie.
 ― Aici coroana de aur, spuse Legionarul.
 ― Aici buchetul de flori, răspunse regimentul. Co­roana de aur, ordin de întoarcere.
 ― Aici coroana de aur. Pe ce drum?
 ― Hinka şi Löwe în luptă cu forţe mult superioare ― pierderi grele ― 17 distruse ― locul de ieşire pentru coroana de aur blocat ― încercaţi prin punctul 367 ― opriţi transmisia.
Ceea ce însemna că trebuia să ne întoarcem prin mijloace proprii, că retragerea ne era tăiată şi că trebuia să mergem fără legături radio, ca să nu fim reperaţi.
Cele trei tancuri erau acoperite de noroi. Aici străbă­team un sat în flăcări, părăsit de Dumnezeu şi de oameni, dincolo striveam civili morţi care zăceau de‑a curmezişul drumului. În altă parte am descoperit într‑o râpă câţiva ruşi răniţi, printre care o femeie locotenent ce comandase un T34. Urmându‑ne fuga mereu spre vest, am fost prinşi sub focul unei grupări de T34, în apropierea unei văiugi. Atins de mai multe grenade, ultimul nostru tanc a luat foc imediat şi nici un om din echipaj n‑a scăpat. Tancul lui Stege a fost şi el lovit, dar patru oameni au putut să sară din el la timp şi să se caţere în spatele tancului nostru. Din nefericire, unul dintre ei s‑a agăţat în şenile, a fost zdrobit şi scotea ţipete atât de oribile încât Stege, zguduit, îşi astupase urechile ca să nu‑l mai audă.

Cinci blindate ruseşti au apărut aproape imediat şi au deschis focul. Unul dintre ele a luat foc, dar celelalte pa­tru se năpusteau asupra noastră cu toată viteza şi Bătrâ­nul ne‑a ordonat să coborâm. Ne aflam pe un şes ca‑n palmă, fără putinţa să ne ascundem, uniformele făcând din noi ţinte de mâna întâi. Ce era de făcut? Nu ne mai rămânea decât să ne aruncăm la pământ şi să ne prefa- cem morţi. Tancurile se opriră la o sută de metri de noi. Ne­mişcaţi, simţeam privirile care ne străpungeau. Minutele erau veşnicii îngrozitoare. Primul tanc se puse în mişcare, următoarele două trecură la câţiva metri de noi şi, în sfâr­şit, al patrulea ne atinse pur şi simplu; dacă am fi întins mâna, am fi putut apuca şenilele. O grenadă şuieră pe deasupra capetelor noastre şi explodă la câţiva metri de tancurile ruseşti. Am văzut tancuri Panther germane ieşind în câmp deschis şi urmărită tancurile T34 şi, sărind pe ultimul dintre ele, ne‑am întors la regiment teferi şi nevătămaţi. Trăsesem o spaimă!
A doua zi, în tancuri noi, mergeam spre nord, unde numeroase unităţi din Armata a 3‑a blindată erau încer­cuite. Misiunea noastră era să rupem laţul pe care inamicul îl strângea tot mai mult. Diviziile noastre blindate aveau în total 400 de tancuri şi aveam în faţa noastră Corpul al 6‑lea de cavalerie rusă, Divizia 143 blindată de gardă şi Divizia 81 cavalerie.

Marşul acesta a rămas de neuitat pentru mine. Luna când îşi împrăştia lumina în stepă şi totul devenea ireal, când se ascundea în spatele unui nor şi noaptea căpăta străluciri de catifea neagră. Era imposibil să ne găsim drumul; câteva blindate s‑au răsturnat în râu şi echipa­jele au pierit înecate. Orice s‑ar fi întâmplat, nu aveam voie să deschidem focul; ordinul era strict. De ambele părţi ale drumului ni se păruse că zărim un întreg sistem defensiv şi Bătrânul afirma că ruşii se retrăseseră în el. Fără motiv, coloana se opri la miezul nopţii. Plutea o tăcere plină de nelinişte; eram blindate împotriva blindatelor, pe o distanţă de mai mulţi kilo­metri. Bătrânul ieşi pe jumătate din turelă şi intră ime­diat înapoi, scoţând un strigăt înăbuşit. Micuţul îl privi fără să înţeleagă:
 ― Ce s‑a mai întâmplat?
 ― Poţi să te uiţi! răspunse Bătrânul.
La rândul său, Micuţul scoase capul afară şi‑l trase iute înapoi.
 ― Dumnezeule! Ivan!
 ― Ivan? Unde? întrebă Porta..
 ― Acolo! şopti Micuţul, arătând afară.
În aceeaşi clipă cineva a lovit în peretele de oţel şi o voce a cerut, în rusă, o ţigară. Porta, înţelegând imediat situaţia, întinse fără un cuvânt o ţigară către silueta în­tunecată. Flacăra unui chibrit lumină o faţă colţuroasă, deasupra căreia se afla o bonetă rusească pusă uşor pe‑o ureche.
 ― Spasiba, spuse rusul suflând în chibrit.
Ruşii mişunau în jurul blindatelor şi numărul lor creş­tea de la o clipă la alta. În mod evident, ne luau drept T 34. În flecare secundă ne era teamă de izbucnirea unei lupte, dar nu s‑a petrecut nimic de soiul acesta. Rezemaţi de vehiculele noastre, pălăvrăgeau liniştiţi, încercând să înceapă o discuţie cu noi şi cum noi eram muţi, unul din­tre ei exclamă:
 ― Nu se poate! Trebuie că sunt morţi! Nu poţi scoate un cuvânt de la ei.
Altul îi promise Micuţului o pereche de palme dacă nu răspunde şi Bătrânul a trecut prin toate chinurile ca să‑l ţină pe uriaşul jignit care mârâia:
 ― Micuţul n‑a fost niciodată pălmuit! Credeţi că mă intimidează puricoşii ăştia?
 ―  Dacă te iei la bătaie aici, eşti un om mort, spuse Porta zâmbind.

va urma