ORBITOR (5)

MIRCEA CĂRTĂRESCU

Poveşti care-ţi făceau părul măciucă se spuneau pe seama celor cărora li se fura umbra. În mai puţin de un an se uscau pe picioare, se umpleau de bube în cap şi pe sub fălci, viermi vii le crăpau pielea şi foiau pe ei, albi şi cu capete negre, iar cînd mureau maţele le ieşeau din pîntece ca o-ncolăcire de şerpi şi dispăreau în găuri săpate-n pămînt. Duhul le ajungea-n iad chiar în clipa zidirii umbrei, lăsînd doar hoitul putred să mai rătăcească o vreme sub soare. Diavolii-l primeau într-o bortă săpată-n stei, îl agăţau cu capu-n jos de un fier înroşit, deasupra podelei arzînd cu vîlvătăi, şi, în aerul roşu, în putoarea de pucioasă mai arzătoare ca focul, în răcnete mai sfîşietoare ca pucioasa, în groază mai asurzitoare ca răcnetele, îi sfîrtecau limba, îi smulgeau boaşele, îi crăpau ochii, îi rupeau carnea şi-i zgîriau cu unghii lungi ficatul, inima şi rărun­chii, îi înfigeau în gaura şezutului vîrfuri de suliţă înroşite, şi asta mereu şi mereu, fără zăbavă, în fiecare clipă a veşniciei.

Patrafirul ţesut cu fir de aur al popii ardea molcom ca jarul în soarele purpuriu, transparent, fără raze, al dimineţii. Marele evan­gheliar cu scoarţe de piele întărită ca fierul, ferecate-n argint în­negrit era ţinut de patru copii, deschis la fila în care fugarii din Eghipet, cu Moisi-n frunte, trec Marea Roşie între zidurile de apă. Popa ceti buchiile negre şi roşii, psalmodnnd şi cădelniţând, apoi făcu semn ţăranilor să-l despoaie pe Vasili, băietul cel ales. În ciuda gerului care scotea aburi din piele ca la cai, el rămase liniştit, fără să tremure, fără să-şi frece cu palmele pielea de găină a pieptului, pe care lucea o cruciuliţă de alamă. Păstrase doar o cîrpă în jurul şalelor. Se apropie încet de malul rîpos al fluviului, călcînd prin nămeţi cu tălpile goale, urmat la ceva distanţă de săteni. Ocoli nuielele negre, pline de ciori cîrtitoare şi deodată umbra lui prelungă şi ascuţită ca un ac negru de ceasornic se prelinse pe gheaţă. Sătenii îngenuncheară şi îşi făcură cruci mari, din frunte pînă la buric, pe cînd popa ruga măreţul zeu îngheţat să primească jertfa şi să-i lase să treacă în partea cealaltă cu bine. Băiatul întinse braţele în lături, şi umbra lui, care se aţinea aproape de mal, căci fluviul curgea de la apus la răsărit, făcu aşijderea. O cruce lungă şi neagră-roşiatică se-ntindea acum pe oglinda apei. "Primeşte, primeşte umbra", mur­murau fără-ncetare Badislavii, şi deodată, sub ochii lor, strigoiul crucii începu să se mănînce, să se zbicească precum nişte pete ume­de la soare. Bîrna cea lungă, ca şi stinghiuţa braţelor se subţiară, se rupseră-n fărîme, sorbite una după alta de fluviu. În cîteva minute Vasili, care pălise şi i se ridicaseră firişoarele de păr auriu pe braţe şi pulpe, rămase fără nici o urmă de umbră. Chiuind şi răcnind, ceilalţi îl îmbrăţişară şi-l înveşmîntară repede în hainele sale, punîndu-i pe umeri, pe deasupra, şi o sarică miţoasă de oaie. Copilul se sui în sanie, se-acoperi cu o cergă şi plînse multă vreme după umbra lui, pe care o pierduse pentru totdeauna.

Caii călcau acum uşor şi ţeapăn pe gheaţa străvezie ca sticla, iar Badislavii priveau cu uimire în jur. Niciodată nu şi-ar fi-nchipuit atîta frumuseţe încremenită în crusta groasă de gheaţă. Dar gră­dina Domnului e mai mare decît mintea omului, şi minunile din ea sînt multe. Şirul de sănii înainta în tăcere şi frig peste fermecata privelişte. Căci la un stînjen sub cleştar se aflau pretutindenea, cu aripile întinse, fluturi. Trupurile lor delicate şi păroase ca viermuşii, stacojii sau galben-pal sau negricioase, aveau mai bine de douăzeci de paşi lungime, iar între marginile aripilor întinse pu­teai număra uneori şi cîte patruzeci de paşi. Picioruşele, trei de fiecare parte, subţirele, erau întinse în lături, iar trompa cu care ar fi băut din ceaţa florilor (dar de unde flori cît palatele pentru asemenea muşte minunate?) stătea răsucită ca un arcuşor de ceasornic sub capul cu ochi mari, roşcovani. Cît despre aripi, cu azurul lor, cu catifelarea dureroasă a purpurei lor, cu nuanţele, şi aproape şi gustul de cireaşă putredă, de fistic fistichiu, de naramză, cu pipăitu-ntre degetele pleoapelor de covor persian, cu forma lor florală şi avîntată, cu cozile lor de rîndunică, cu ochii lor de păun, de dihor, de viespe, de păcătoasă şi de nevăstuică, aripile întreceau în ape şi răsfrîngeri pînă şi crinii cîmpului, care nici nu torc şi nici nu ţes, dar, de la Matei citire, sînt îmbrăcaţi mai măreţ decît Solomon în toată slava sa. Pretutindeni, pe toată întinderea fluviului, cît zăreai cu ochii, fluturi coloraţi, cu aripile-ntinse, la cîţiva paşi unele de altele, alcătuiau o pardoseală ameţitoare. Cei aflaţi de­parte se zăreau mici şi şterşi, ca printr-o ceaţă albăstruie, dar cel deasupra căruia treceau săniile părea un animal fărmăcător, o ştimă din cele de care vorbeau bătrînii pe la clăci, o ciută nevăzută, asemeni stratocamilului, vasiliscului sau inorogului cel alb ca laptele. Bătînd în aripile-ncremenite, soarele, deja aflat aproape de crucea bolţii şi arzînd cu pară galbenă, răsfrîngea culorile lor peste bur­ţile şi boturile cailor şi peste chipurile celor din sănii, mînjindu-le cu sineală şi auriu şi sîngeriu şi şofran, culori alese şi boiereşti, mai frumoase decît veşnicul cîrmîz al icoanelor de acasă.

Convoiul opri pentru odihnă şi prînzire taman în mijlocul Du­nării. Scoaseră zacusca şi spirtul de corcoduşe şi şezură pe cîte-o cergă, grupuri-grupuri, pe sticla verzuie. Ciozvîrtele de porc le lăsară în oale, în untura lor, ca şi jumările, de care li se urîse de-atîta amar de vreme. Spinarea unui fluture gigantic se ivea sub ei, doar la cîţiva paşi sub gheaţă, asemenea cefei unui dulf sub valurile mării. "Cum o fi carnea de flutur?" se pomeni vorbind un ţînc cu mucii curgînd luminare pe buza de sus, şi, brusc însufleţiţi, ţăranii începură să-şi dea cu părerea, ba că ar fi ca pieptul de gîscă, ba ca piciorul bălos al melcului, ba ca muşchiul moale şi fraged din crusta racilor fierţi. Pîn-la urmă, în ciuda îndemnului la chibzuială al popii, înfierbîntaţi de şliboviţă, cîţiva săteni apucară săpăligi şi ţăruşi cu ascuţişul călit în foc şi începură să spargă gheaţa. Făcură şi focuri împrejur, ca să scoată cu totul bivolul înaripat la iveală. Toţi grămadă trudiră cîteva ceasuri, pînă cînd putură, de jur-împrejur, să pipăie blana de catifea de pe pîntecul inelat şi să adune-n palmă solzişorii ca de caras de pe aripi. Şi cînd, deodată, un tremur însufleţi corniţele cu măciulii ale fluturului şi picioarele subţiri începură să zvîcnească, ţăranii retezară cu securea capul cît un butoi şi-l rostogoliră mai departe. Un sînge albăstriu şi gros împroşcă pe gîde. Apoi începură să reteze halci întregi din spinare. Carnea era sticloasă şi tremurătoare ca piftia, dar ceva mai închegată, şi miro­sea dulceag. Nici un os nu o străbătea, dar pieliţe şi aţe sidefii o ţineau la un loc ca într-un năvod lucitor. O puseră la fiert în oale de lut, pe pirostrii. Mîncară din ea cu toţii, afară de popă, care ghicea iar o arcană a Necuratului. Nu se-ntîmplă însă nimic rău: ţăranii îşi lingeau degetele de plăcerea gustului celui straşnic. Spărgînd crusta picioarelor, găsiră acolo un fel de măduvioare încă şi mai bune. În cap, pe care-l mursecară de pomană, nu găsiră decît un pumn de crier mirosind respingător a mucegai. Cu stomacurile astfel puse la cale şi veseli din cale-afară, se-apucară, cu cosoarele, să reteze bucăţi din pînzele ca de corabie ale aripelor văpsite în mii de culori, chemîndu-şi muierile şi înconjurîndu-le şoldurile cu cer­gile zdrenţuite. "Nici ţarina nu are aşa catrinţă, fămeie", zîmbeau ei a rîde, pe cînd muierile, mai cu cap, îi suduiau şi fugeau, zicînd că doar ţigăncile ar purta veşminte aşa pestriţe. Pînă la urmă făcură din ele pături cu care se înveliră în sănii, pornind din nou la drum. Rămînea în urma lor marele fluture hăcuit, cu nervurile aripilor întinse-n lături ca nişte cîrje, cu picioarele retezate împrăştiate-n jur, prin băltoace şi cenuşă de coceni.

Văleat 1845, Vasili şi ai săi înaintau pe drumurile de zăpadă ale Munteniei. Cît vedeau cu ochii, cîmpia se-nvîrtea plată în jurul lor, şi părea că se-ntinde pîn-la capătul pămîntului. Din loc în loc, sate cu case de chirpici acoperite cu paie înălţau fumuri spre cerul alb ca smîntîna. Ţăranii erau răi şi ageri, cu gîndul tot la înşelăciuni, mai slabi şi mai negricioşi decît grădinarii din sănii. Muierile erau în schimb cu mult mai frumoase, sulemenite ca orăşencele şi ştiind să-şi facă ochii umezi şi scînteietori pnntr-o anumită fiertură de buruieni. Oprind în mijlocul cîte unui sat, convoiul, lătrat de dini şi-nconjurat de copii cu căciuli ascuţite, se desfăcea, caii deshămaţi erau adăpostiţi prin grajdurile oamenilor, care primeau plată bună în mahmudele de aramă, şi jumătatea de sută de bulgari, după ce mergeau şi se-nchinau la biserică ― mai învoalte decît a lor, cu turle acoperite cu plumb, dar mai sărac zugrăvite şi înzestrate ―, erau poftiţi în odăile vreunui gospodar înstărit, unde se bea ţuică fiartă, se torcea lînă şi se spuneau ghiduşii. Cei doi popi, deoparte, deşertau păhărel după păhărel, încercînd să se-nţeleagă într-o sla­vonă de agheazmatar, şi sfîrşeau prin a cînta împreună isoanele şi aghioasele cele sfinte. Ceilalţi se amestecau cu valahii, vorbind prin semne şi schimbînd rachiele, rîzînd fără să ştie prea bine de ce şi minunîndu-se unii de ciudăţenia celorlalţi. Flăcăilor bulgari, vînoşi şi stîngaci, cu sprîncenele îmbinate şi obrajii groşi, roşu-vineţi, li se scurgeau ochii după muntencele subţiri şi măiestru încondeiate la faţă ca nişte ouă de Paşti. Nu rareori, spre ivirea zorilor, se sco­teau cuţitele pentru vreo privire mai îndrăzneaţă, dar oamenii chib­zuiţi îi despărţeau pe flăcăi şi-i domoleau. Badislavii se culcau apoi, pe cergi, în cîte-o tindă, dormind greu ca pămîntul, înfăşuraţi în aripile lor de flutur, ocrotiţi de candela care punea în părete o pată de aur topit. Plecau apoi mai departe, cînd se-ngîna ziua cu noap­tea şi o lumină mare, palidă, se-ntindea peste cîmp. După trei zile şi trei nopţi au găsit locul.

Era în amurg şi prinsese iarăşi să ningă. Bicele pocneau în le­hamite şi cîte-un căluţ fornăia din nările încinse. Preotul, adîncit în gînduri, număra metanii dintr-un şirag de agată. Pietrele vişinii se loveau între ele cu un mic sunet dulce, tremurat, pipăite de de­getele cu falange păroase, din care unul era doar un ciot, ale popii. Arătătorul mîinii drepte i se uscase şi-i căzuse în cîteva clipe în tinereţea lui, cînd, călugăraş cu tuleie de barbă, atinsese prima dată sfîrcul unei femei, spurcîndu-şi jurămîntul de curăţenie şi neprihă­nire. Acum ciotul începuse să-l mănînce, şi boabele de agată îl în­fiorau ca altădată mura cea obraznică a ţîţei. În clipa cînd, speriat, începuse să-şi şoptească repede-n barbă rugăciuni de alungare a Necuratului, zări ruina. Lumina şters în cîmpul sîngeriu, ca ulti­mul colţ de măsea din gura unei bătrîne. Opriră şi, cu felinare în mîini, se dădură jos în dreptul zidurilor părăsite, un perete aproa­pe întreg şi unul pe jumătate, întîlnindu-se la colţ în mijlocul unui morman de pietroaie înzăpezite. Pe partea dinăuntru erau zugră­viţi după cuvioasele canoane sfinţi cu bărbile despărţite, cu nimbul auriu şi veşminte largi, cu falduri albastre, măslinii la faţă şi-ncer-cănaţi la priviri. Nu-ncăpea-ndoială că acolo fusese cîndva o bi­serică frumoasă şi vestită. Erau peste patruzeci de sfinţi zugrăviţi pe cei doi pereţi, desfăşurînd fiecare suluri de pergament cu litere îmbîrligate. Fiecare avea o căsuţă a lui, fiind despărţit de ceilalţi prin linii groase, stacojii. Şi, potrivire curioasă, unul dintre ei avea în locul arătătorului palmei stîngi un ciot schilod, aidoma cu al popii. Aşa ceva era nemaipomenit într-o zugrăveală, căci sfinţii nu puteau avea mădulare lipsă care să le ştirbească desăvîrşirea. Slăbă­nogi, fireşte: asta-nsemna biruinţa duhului asupra cărnii, dar ciungi, şchiopi, chiori era cu neputinţă să fie. Înfiorat, sub ochii tuturor, la flacăra felinarelor, preotul întinse mîna şi şi-o lipi de palma sfîn-tului. În clipa aceea toţi simţiră cutremurul şi se lăsară-n genunchi. Nu aveau să se dumirească niciodată dacă fusese o tresăltare a pă­mîntului sau a duhului lor lăuntric, sau amîndouă dintr-o dată. Fapt este că, în zvonul pătimaş al rugăciunilor, fulgi de foc coborîră din cer şi se-aşezară peste capetele fiecăruia, şi deodată, oameni, muieri şi prunci, începură să profeţească şi să vorbească-n limbi, cu ochii largi, strigînd şi rîzînd şi hohotind cu lacrimi, în timp ce pereţi de văzduh sclipitor creşteau din pămînt, adăugîndu-se zi­durilor rămase-n picioare, şi bolţi de văzduh se arcuiau peste ţes­tele iluminate, şi o turlă de văzduh se-nălţa înspre ceruri. Pe-ncetul, zidurile se-nchegară, deveniră străvezii-lăptoase, apoi mate ca roorfilul, ca să se-acopere în cele din urmă cu zugrăveli măiestre, întru totul asemănătoare cu cele de pe zidurile ruinate, care acum se curăţiseră şi ele şi în noua biserică nu se mai cunoşteau de cele­lalte. Strane sculptate în lemn, cu înflorituri şi frînghii, şi o cata­peteasmă încrustată, cu icoane, şi un altar acoperit cu odoare scumpe se adăugară minunatei alcătuiri. În vremea asta, pe ciotul popii crescu fantasma de cristal a unui deget, înăuntru se formară oscioarele, în vîrf crescu unghia străvezie, se-alcătuiră vinişoarele, şi pielea cu fire cărunte de păr îmbrăcă degetul în întregul lui. Cînd îşi dezlipi palma de cea zugrăvită, se văzu că şi sfîntului i se adăugase mădularul uitat.

Întemeiară, acolo, între Argeş şi Sabar, satul Tîntava, săpînd întîi bordeie în lutul ciudat de moale, iar spre primăvară clădind case gospodăreşti, cu tindă şi două odăi, adunate în jurul măreţei biserici ca oile în jurul păstorului. Împrejur săpară pămîntul în parcele lungi şi semănară legume, astfel că în vară sătucul era la fel de vesel între verdeţuri şi araci ca şi vechea aşezare din văioaga Rodopilor. Primii Badislavi strămutaţi în Muntenia şi deveniţi, peste un sfert de veac, regăţeni, aveau să trăiască, să plodească, să-şi uite limba şi s-o-nveţe pe-a celor din jur, să-şi întindă pămînturile, să-şi bea minţile la bodega apărută curînd în inima satului, loc de-nchinăciune pentru Diavol, frăţînele Domnului ― cum ziceau credinţele lor cele mai vechi ―, să se omoare cu aracii de la roşii pentru vreo muiere, să-şi vegheze bătrînii agonici ca să nu moară fără luminare, să privească spre cer după norii de ploaie, fără să bănuiască vreo clipă că, de fapt, nu-şi ridicaseră casele, nu araseră şi nu semănaseră decît pe un petic cenuşiu din lobul parietal drept al unui strănepot, şi că toată existenţa şi strădania lor în lume era la fel de trecătoare şi iluzorie ca şi fragmentul de anatomie al minţii care-i visa.

Trecutul este totul, viitorul este nimic, nu există alt sens al timpului. Trăim pe-o bucăţică de calcar din scleroza în plăci a cosmosului. Un animal mic şi compact, o singură particulă, de-un miliard de ori mai mică decît quarcurile, de-un miliard de miliarde de ori mai fierbinte decît centrul soarelui, cuprindea, unificîndu-l în suflul unei singure forţe, întreg desenul pe care mintea noastră-l percepe în clipa cît i se dă timp să-l perceapă, cu bule de spaţiu şi stringuri şi spîrcîiala ceţoasă a galaxiilor şi harta politică a planetei şi mirosul neplăcut al gurii celui cu care vorbeşti în tramvai şi vedenia lui Iezechil pe malul Chebarului şi fiecare moleculă de melanină dintr-unul dintre pistruii de sub sprinceana stîngă a femeii pe care ai dezbrăcat-o şi ai posedat-o cu o noapte în urmă şi cleiul din urechea unuia dintre cei zece mii de nemuritori ai lui Artaxerxes şi grupul de neuroni catecolaminergici din bulbul rahidian al unui viezure adormit în pădurile Caucazului. Cuprindea mai ales ceea ce mintea noastră n-a cunoscut şi nu va-nţelege niciodată, căci, într-un fel, acel punct era chiar mintea noastră, era gîndire care se gîndea pe ea însăşi aşa cum o sabie ar fi atît de ascuţită încît s-ar tăia pe ea însăşi. Era trecutul absolut, fără fisură, carne metafizică, omogenă şi fără fibre, fără diferenţiere internă, în afara unor, la început, inobservabile filamente de viitor. Cînd şi de ce s-a deplasat simetria? Cine şi cum a fabricat înstrăinările începuturilor? Cine-a putut suporta troznetul iniţial al fisurării Totului? Viitorul, care este înstrăinare, depărtare şi răcire, a rupt în mii de ciozvîrte globul iniţial, a căscat răni hidoase în trupul unităţii fiinţei, goluri care s-au lăţit tot mai mult, depărtînd grăunţele de substanţă şi lăsînd un sînge fotonic, gîlgîitor, să circule între ele. O noapte purulentă a-nfăşurat fiecare corpuscul, o schizofrenie neagră şi fără speranţe. Odinioară atît de simplu şi desăvîrşit, cosmosul a căpătat organe, sisteme şi aparate, iar azi, grotesc şi fascinant ca o maşinărie cu aburi, exponat de muzeu trecut pe linie moartă, îşi învîrte demonstrativ bielele şi manivelele sub un clopot de sticlă. Şi pînă şi clopotul minţii noastre e încorporat în dezolarea cosmică, este un organ intern care reflectă întregul aşa cum perla reflectă de jur-împrejur carnea martirizată a scoicii.

Cu toate acestea, universul nu este tot ce are loc, ci mult mai mult. Pentru că, dacă analizatorii noştri, ai fiecărei fiinţe vii, ochii, ochii compuşi, ochii asemenea camerei fotografice, antenele cu baterii de chemoreceptori, linia laterală a peştilor, urechea cu cohlee tremurătoare, celulele osmice din fosele nazale, papilele gustative, organele cu care păianjenul percepe vibraţiile, cele cu care căpuşa simte bioxidul de carbon, receptorii tactili din piele, cei care se-n-colăcesc pe fiecare fibră de muşchi din organele bucale ale sarcoptului, cei sensibili la frig şi căldură, cei excitaţi de stîncile oolitice din organul echilibrului şi celelalte o sută de mii de simţuri înghi­ţind de-a valma vibraţiile materiei, dacă aceste vulve, aceste ven­tuze se lipesc de simetria stelară, există însă, de neperceput decît cu super-organul de simţ al gîndirii, super-simetrii, structuri în­colăcite în ele însele şi care anulează, la un nivel mai înalt, curgerea dinspre trecut spre viitor, dinspre tot spre nimic. Cosmosul însuşi, la un nivel mai înalt decît al priveliştii galaxiilor şi quasarilor, se reflectă-n el însuşi, într-o super-minte, al cărei fundament este me­moria. Există o memorie universală, cuprinzînd, stocînd şi distrugînd ideea de timp. Există Akasia, şi Akasia este salvatoarea universului, şi-n afara Akasiei nu e posibilă vreo speranţă de mîntuire. Ea este ochiul din fruntea Totului, care cuprinde istoria Totului cu tot ce este, a fost şi va fi. În Akasia nu există moarte, nici naştere, totul este coplanar şi totul este iluzoriu. Toate eve­nimentele lumii şi fiecare particulă de substanţă şi fiecare cuantă de energie sînt prezente într-o lumină transfinită acolo, în Amin­tire. Şi, dacă gîndirea noastră (cu care percepem, în clipe extatice şi privilegiate, Akasia) ar reuşi vreodată, adăugind poate un al şaptelea strat neocortexului sau creîndu-şi altă bizară bază orga­nică, să se răsucească deodată asupra ei înseşi, aşa cum, cîndva, în creierul unei fiinţe-mblănite, conştienta s-a-ntors spre sine de­venind conştiinţă, am reuşi poate, asemenea îngerilor, să detectăm Memoria Memoriei lumii, şi Memoria Memoriei Memoriei şi poate şi mai departe, în nesfîrşire. Şi, dacă şi conştiinţa, devenită astfel pre-ştiinţă, s-ar mai răsfrînge o dată în sine, ar fi în stare, ajunsă atot-ştiinţă, să se ridice deasupra acestei telescopări de me­morii pentru a vedea miezul trandafirului cu un infinit de petale, păianjenul fermecător care ţese iluzia, modelînd-o rapid în formă de cosmosuri, spaţii şi timpuri, corpuri şi feţe, cu infinitele sale picioare articulate.

Noi înşine, deşi un organ neînsemnat al lumii, sîntem într-un fel întreaga lume. Totul e peste tot deodată şi-n fiecare clipă; căci suveica iniţială care a-nceput să descrie lumea, aşa cum o bară, rotindu-se rapid, descrie un cerc compact şi încremenit, cum spo­tul tubului catodic, baleind, descrie imaginea televizată, a imprimat aceeaşi configuraţie tuturor fragmentelor de fiinţă, de sus pînă jos, de la holoni la holarhie, de la eoni la plerom. Fiecare obiect imagi­nabil sau depăşind imaginaţia este, ca un infim exemplu de omogeni­tate universală, structurat bipolar, toate sînt, asemenea magneţilor, structuri duale, cu polii orientaţi invers unul faţă de celălalt. Un pol animal şi unul vegetativ se manifestă pretutindeni, în orice obiect. Cel dintîi este al spaţiului, al spiritului, al căutării şi al miş­cării, celălalt al timpului, al sufletului, al pasivităţii imobile. Da, masculinul şi femininul, sulful şi mercurul, yin şi yang din em­blema colinei însorite şi a celei umbrite. Trăim în două medii, aşa cum un copac trăieşte-n aer şi-n pămînt, crengile fiindu-i rădăcini aeriene, iar rădăcinile ― crengi subterane.

Simetria bilaterală a organismului nostru, căci avem două braţe, două picioare, două emisfere cerebrale, doi ochi, doi plămîni, doi rinichi, două gonade, umbreşte de obicei mai subtila simetrie sus-jos, mai înaltă totuşi şi mai adevărată. Căci diafragma, asemeni unui zid între două regate, împarte corpul nostru în două zone cu polarităţi opuse. Peste diafragmă domină semnele de aer şi foc, iar dedesubt, cele de apă şi pămînt. Că braţele corespund picioarelor, centura pelviană celei scapulare e vizibil şi uşor de observat. Corespondenţe ciudate leagă însă organele din cavitatea toracică de cele din pîntec. Că inima corespunde ficatului, plămînii intestinelor şi rinichilor, oricît de diverse morfologic ar părea, orice studiu embriologic o poate pune în evidenţă. În fine, dacă omul răstignit pe o imaginară cruce a sfîntului Andrei îşi pune în evidenţă întreaga magică simetrie (care este una de larvă, de fiinţă cu stadiul evolutiv neîncheiat), cea mai fantastică, mai bizară şi mai ameţitoare diferenţiere, dar şi corespondenţă, o vom găsi la or­ganele de la capetele corpului, între braţe şi între picioare. Capul corespunde sexului, şi toată mistica organizării animale e concentrată aici. Emisferele cerebrale şi testiculele sau ovarele sînt aceleaşi organe, pe care polarizarea opusă le-a-mpins spre o funcţionalitate opusă şi le-a silit să se diversifice morfologic. Creierul s-a-ndreptat spre polul animal, care l-a modelat formîndu-l într-un organ al relaţiei, al spaţialităţii, al explorării interne şi externe, pe cînd gonadele s-au ancorat în materialitatea fecundă a timpului. Şi amîndouă, în planuri diferite ale existenţei, trăiesc şi se scaldă în imortalitate. În orgasmul minţii şi-n silogismele fecundităţii, în sperma creie­rului şi-n memoria ovarelor ne apare, sub două chipuri diferite, angelic şi demonic, masculin şi feminin, năpraznicul cosmos, bi­juteria însîngerată în care trăim.



va urma