ORBITOR (44)

MIRCEA CĂRTĂRESCU

Frosica aproape că leşină cînd îl văzu cu coada ochiului pe Mr. Swan ndicîndu-se greoi de la masa lui şi-ndreptîndu-se către... către ea, nu încăpea îndoială, deşi englezul, ba nu, americanul, se mai oprise şi la alte mese pe drum, sărutînd mînuşiţe şi făcînd plecăciuni ţepene domnilor. Apăruse de undeva un taraf de lăutari ţigani ce se plimbau printre mese cu viori de scîndură ordinară, afumate şi sunînd uleios de parc-ar fi avut înăuntru cîte-un gramofon minuscul şi complicat. Scufundătorul părea să se bucure nespus de tremolo-urile şi pizzicato-urile strunelor din maţe de oaie, căci sosi la măsuţa celor trei dirijînd şi înălţînd din sprîncene ca să arate cît de bine o aduceau ţiganii. Frosica se ridică şi-ntinse mînuţa cu cel mai fermecător zîmbet al ei, dar Mr. Swan nu păru să bage de seamă, cum nu văzu nici bărbia, mai împinsă-nainte ca niciodată, a proprietăresei. Trase un scaun de la masa vecină şi, fără să ceară îngăduinţă, se aşeză aproape cu spatele la dame, în aşa fel încît să-l poată privi ţintă-n ochi pe căpitan. "Ma chere, ce necioplit!" îşi zise dezamăgită M-me Zamphiresco. În clipa următoare, faţa roşcovanului lepădă orice grimasă de histrion şi privirea-i deveni deschisă şi gravă, de bărbat care nu are timp de pierdut. "Swan" se recomandă el şi-i întinse mîna lui Vasile, ca să-i traseze-n palmă, cu unghia degetului mijlociu, un semn ca o spirală, pe care căpitanul uluit îî văzu, pur şi simplu, cu pielea palmei, strălucitor de parcă i-ar fi fost zgîriat pe retină. Străinul privi apoi de sus pînă jos: "Thou art my man!" Era cu neputinţă ca acei ochi, acum de-un căprui atît de luminos încît părea galben, să fi fost cei ai saltimbancului burduhos de la Sidoli, care mîngîia patern peştii pe spinare în acvariul lui, sub ochii căscaţi ai prostimii. Desigur, cineva îl locuia acum, îi folosea trupul ca pe-un costum de zgîrci, grăsime şi piele asudată, faţa ca pe o mască grotescă. O fiinţă căprui, un mare ochi, mai mare poate decît fantasma Bucureştilor de sfîrşit de veac, îşi vădea o milionime de suprafaţă prin fantele pleoapelor lui Mr. Swan. Niciodată Vasile nu mai fusese astfel privit, încît să simtă că privirea îl inventează, îl construieşte, îl naşte, de parcă giganticul ochi ar fi fost planeta pe care trăiesc, supuse unei gravitaţii teribile, toate imaginile, inclusiv neînsemnatul său trup. Neînsemnat pînă-n acea clipă, cînd ochii căprui l-au atins şi, atingîndu-l, au şi ales. Căpitanul abia avu putere să-şi bîlbîie numele, simţind că, în definitiv, nimic din ce-ar mai fi putut spune el nu mai avea importanţă. Înainte să plece cu americanul, urmîndu-l automat şi parcă îndrăgostit, ca şi cînd acei ochi ar fi fost ochii statuii Justiţiei, nu se ştie cum ajunşi pe faţa lui Mr. Swan, Vasile mai văzu cum acesta le lasă pe masă, damelor, două bilete de favoare la spectacolul din acea seară al circului Sidoli. Şi brusc avu o viziune. Ştiu atunci că, peste cîteva ore, stîlpul central al marelui cort avea şi se prăbuşească în mijlocul unei acrobaţii cu cai, făcînd două victime dintre spectatori, nimeni altele decît doamnele Sophie Zamphiresco şi Eufrosina Eliad, nefericitele lui prietene...

Semnul din palmă îl ardea ca o sîrmă înroşită. Ieşiră în tăcere din grădina de vară, ninşi, pe cînd treceau pe lîngă zidul otelului, de fulgi ţepeni de tencuială. Urcară în trăsura de Hereasca, abia trasă lîngă gardul de fier, şi multă vre­me căpitanul nu mai văzu decît spinarea, în mundir verde, a vizitiului ce troznea din cînd în cînd din bici şi amurgul tot mai adînc, ca vişina putredă, ce se lăsase. Cîte-un calcan de casă veche lucea atît de intens în ambra asfinţitului, încît părea de aur. Cîte-o turlă împodobită cu amoraşi se profila neagră ca zmoala pe cer. Americanul nu scotea o vorbă, ci doar îşi sucea gîtul după fiecare damă mai cochetă ce-nainta semeţ ca o corabie la braţul vreunui ofiţer. Trăsura se afundă în mahalaua Hereascăi,  luînd-o pe una din uliţele mărginite de ateliere şi depozite de  cherestea. Ştrengarii înălţau zmee colorate pe maidane pline de mortăciuni. Cîini galbeni, aproape fără blană, levitau printre stivele de lemne, lipăiau din bălţi ce oglindeau cerul. O fetiţă, aceeaşi care-i şoptise ceva la paradă, cînd îi întinsese clopoţeii albaştri, stătea pe marginea drumului, nemişcată, cu o minge vărgată sub braţ şi pe faţă cu o expresie de înspăimîntătoare în­ţelepciune, ca de femeie care-a trăit o viaţă de necazuri şi chin. Cînd o văzu, Vasile tresări şi vru să oprească trăsura, dar ameri­canul îl opri cu o mînă musculoasă, de luptător de circ: "It's useless." Nu mai putu decît să privească înapoi la fetiţa care, cu gesturi disperate, îl chema parcă la ea, strigîndu-i din nou cuvîntul nedesluşit. În întunericul aproape deplin, ochii îi scîn-teiau purpurii ca ai păsărilor.

Curînd se lăsă o noapte adîncă, încărcată de stele. Era cu neputinţă să fie aşa de mare mahalaua. Trăsura mergea de ore-n şir în zgomotul pe jumătate animal, pe jumătate mecanic al celor doi cai. Pe marginea drumului, aceleaşi depozite, aceleaşi castele de apă, aceleaşi făbricuţe de cărămidă, cu detaliile scu-fundate-n întuneric. Case, din loc în loc, iar pe cer, obturînd stelele, zmee. Opriră cîteva clipe la un foişor melancolic, cu o ferestruică palidă la etaj, americanul intră şi se reîntoarse urmat de-o femeie tînără cu ţeasta complet rasă, ca o bilă de fildeş. Schimbară cîteva cuvinte, femeia îi întinse o cutie făcută parcă din acelaşi os gălbui ca şi craniul ei şi trăsura îşi continuă dru­mul. Dincolo de foişor locurile erau diferite. Vasile nu le mai percepea drept adevărate, ca şi cînd globii oculari i s-ar fi dat peste cap deodată şi-ar fi privit acum direct în propriul lui creier, în structurile moi ale minţii, pe cînd între pleoape i-ar fi rămas doar nişte coji de cornee gălbuie, văruite ca ochii sta­tuilor. Stelele nu erau acum doar intens colorate, ca poleiehle de bomboane de salon, ci aveau şi o textură bogată, făcută să fie pipăită cu degetele. Unele înţepau ca acele de seringă, altele erau aspre şi rarefiate ca părul pubian. Casele, străluminate de ele, erau zugrăvite parcă nu în culori, ci în emoţii răvăşitoare. Erau vii, erau femei arătîndu-şi intimitatea, erau sugari prăbuşindu-se de la înălţime, erau mari mutilaţi cerşind pe mormane de cioburi. "Nu vreau", şopti căpitanul, dar era atît de lipsit de voinţă, de parcă trăsura ar fi fost un dric, iar el mortul de pe patul de flori, înţepenit între geamuri groase de cristal.

Opriră în faţa unei case-vagon cu faţadă austeră. Toate feres­trele erau aici zidite. O grădiniţă ce ajungea pînă sub ele emana o mireasmă înăbuşitoare de regina-nopţii. Cîţiva fluturi de noapte intrau şi ieşeau din cercul de lumină al felinarului, hrănindu-se apoi, în zbor nemişcat, de colibri, din nectarul florilor. Intrară pe sub o boltă ca o sprinceană şi se găsiră într-o-ncăpere îngustă întinsă pe toată lungimea casei, zugrăvită-n alb şi luminată slab de lumînări de seu. La o masă foarte lungă şedeau (Vasile îi ştia pe mulţi) muscali scopiţi, de rit vechi, prigoniţi în marea lor ţară de zăpadă şi-mprăştiaţi prin Balcani. La Bucureşti, trăsurile erau mîinile lor, ca şi la Sofia sau la Zagreb. Îi vedeai, puhavi şi spîni, zacmd cu priviri prostite pe capre, în aşteptare de muşterii. Nu se supărau niciodată, nici cînd damele îi înţepau cu vîrful umbreluţelor în spinare ― şi cu cît dantelele erau mai fine, cu atît vîrful era mai ascuţit ―, nici cînd domnii îi înjurau şi căutau să-i înşele la plată. Birjele lor, dichisite, spălate proaspăt, cu cai bine ţesălaţi aşteptau încă din zori, îngrămădite pe maida­nul din faţa bisericii Sf. Vineri ― Hereasca şi pe vechea Cale a Mo­şilor, colţ cu uliţa Făinarilor, de unde-o luau, la pas, către Podul Mogoşoaiei. Acolo se-ncrucişau prin faţa Capsei, iarna nemaiprididind să care muşteriii către marile restaurante, Frascatti şi Sans-Souci, iar vara aşteptînd ceasuri în şir pînă ce vreun amploiat plictisit, rămas nu se ştie de ce în Bucureştii pustii, se hotăra să facă o plimbare la Şosea, doar ca să mai ia aer.

Înaintînd stîngaci la braţul lui Mr. Swan, căpitanul se chinuia să zărească celălalt capăt al încăperii, care se pierdea într-o ceaţă albăstruie, ca un lung defileu în munţi. Perspectiva pere­ţilor albi, fără podoabe, se ascuţea în chip de pumnal spre capă­tul nevăzut. Masa, concretă aici pînă la ivirea celei mai mici cră­pături şi-a celor mai neînsemnate noduri în scîndurile de brad (pe cînd frimiturile de pîine apăreau ca foarte complicate obiec­te tridimensionale într-o lumină ce nu putea fi decît a ochiu­lui minţii), se pierdea şi ea, îngustîndu-se, cu meseni cu tot, în depărtarea coridorului. Pe Badislav îl izbiră mai întîi straiele birjarilor: erau straie de sfinţi. Brocarturi şi mătăsuri azurii, cărămzii, vişinii făceau cute şi creţi pe trupurile obeze. Fiecare scopit avea zugrăvită o cruce sinilie între sprîncene. Ochii le erau înspăimîntaţi parcă de o ambiguă viziune. Pe masă ― doar pîine şi vin rubiniu, în pahare faţetate de sticlă ieftină. Şi Vasile, împins uşor de american pe culoarul îngust dintre masă şi pere­te, îşi începu, ca-n vis, calvarul, purtat înainte, parcă, de priviri­le muscalilor, ce se adunau asupra lui ca să se-mprăştie iar ca picioarele unui miriapod. Era dat din privire-n privire, ochi de tineri şi de bătrîni, la fel de lărgiţi, la fel de înspăimîntaţi, cu ace­leaşi cruci strîmbe între sprîncene. Dacă lumina ar fi străbătut prin ferestrele zidite, căpitanul, în înaintarea lui monotonă şi nesfîrşită, ar fi văzut de multe ori zorii, amiaza şi amurgul, apoi cornul erodat, dar tot mai plin în fiecare seară, al lunii.

Îşi aminti, pe cînd încerca să desluşească ceva în ceaţa albăstrie a depărtării din faţa ochilor săi, cum văzuse, cu ani în urmă, pe cînd mai scurma ţarina în satul natal, un flăcău scopindu-se cu mîna lui. Într-o noapte de iarnă se-ntorcea cu căruţa prin nîrvari, un sat vecin cu Tîntâva dar mai vechi, unde oamenii vorbeau încă vechiul grai bulgăresc. Zăpada, pe-ntinderea cîmpiei, părea albastră. Doi sau trei plopi desfrunziţi se desprindeau, ca de cărbune, pe cerul înnorat, roşu, prevestind o nouă ninsoare. Rotunjite şi strîmbe, casele păreau nişte ouă adunate în jurul clostii semeţe a bisericii. Prin case, mai nici o lumină, doar o izbă mai depărtată luminată ca ziua. Se gîndi că o fi crîşma, dar nu era decît casa încăpătoare a unui gospodar, unde-n noaptea aceea se ţinea un vapor. Şi cum a doua zi era Sf. Vasile şi flăcăul avea ceva bănet la el ― venea de la Ciorogîrla, unde dăduse bine un butoiaş de rachiu ―, se gîndi că poate l-ar primi şi pe el. Au­zise multe despre vapoarele astea. La ei în sat nu se făceau nicio­dată, căci era încă vie amintirea izgonirii din munţii Rodopi. Cînd auzeau de de-alde astea, sătenii se puneau pe blesteme iar popa cel bătrîn, care-i mîntuise din grele primejdii, tuna şi ful­gera în biserică, arătînd pe zidul ei rîul de sînge clocotit şi dracii roşii ce-aveau să-i înhaţe pe păcătoşi după înalta Judecată. Unii flăcăi ― umbla vorba că şi unele fete ― se duseseră totuşi prin satele vecine, de cu seară, şi înnoptaseră acolo. Se-ntorseseră schimbaţi şi tăcuţi. Era acum rîndul lui Vasile să bată hotărît la uşa casei de bîrne. În depărtare urlau lupii, coborîţi de la munte. Intrase într-o odaie-n care era pusă masa ca la nuntă. Sobele din cărămizi smălţate, ce purtau ca semne soarele, luna, păsări măiestre şi brăduţi, duduiau şi-n odaie era cald ca sub plapomă. La masa-ncărcată stăteau oameni şi muieri, cu feţele rumene de rachiu, spunînd snoave şi cimilituri. Pe pereţi întindeau ari­pele ştergare de borangic.

Vasili stătuse şi el la masă, mai spre coadă, şi curînd rîdea şi el, cu gura plină de caltaboşi, cu ochii lăcrimînd de la spirtul tare de prună. Se iviră lăutari şi mesenii lăsară străchinile şi paharele. Cîte doi, ţinîndu-se după umeri, gravi şi cu ochii largi in ochii celuilalt, ţopăiau mărunt pe podeaua de scînduri. Fata lipea ugerele de pieptul flăcăului şi simţea pe burtă, tare ca o coadă de seceră, şarpele deşteptat al acestuia. Vasili luase la joc o bulgăroaică cu cozi împletite-n vîrful capului ca un disc moale de viţe negre pe care putea pune ulciorul, şi o juca atît de-nfocat, că nu pricepu cînd oamenii începuseră să-şi dea jos bun­dele de pe ei, apoi pieptarele, să-şi descindă brîiele, rămînînd doar în cămeşoaie. Cu un curaj rîzăreţ, de care flăcăul nu apucă să fie uimit, îşi dăduseră jos şi muierile fotele lor şi-şi desfăcuseră pletele, iar acum ciuguleau cu buze-ngroşate de patimă grumajii roşii şi ţepoşi ai ţăranilor cu care jucau. Privind în jur şi văzînd că numai ei rămăseseră cuviincios îmbrăcaţi, bulgăroaica chicoti, îi zise ceva ne-nţeles lui Vasili şi ridică braţele către tîmple, lăsîndu-l să-i zărească o clipă, prin mînecile largi de in topit, cărniţa albă şi păroasă a subţiorilor. O căldură mos­cată suia de acolo. Fata desfăcu nişte spelci şi coadele-i căzură creţe pînă la şale. Se apucă, jucînd încă mărunt şi cu privirea aiurea, să şi le despletească, şi Vasili, care-şi scosese şi el cojocelul gîndind încă, nevinovat, că de căldură făceau toţi nefăcuta aceea, o ajută, despărţind cu degetele pletele negre şi sîrmoase, creţe de la împletitura strînsă. Se descinseră şi ei, intrînd în rîndul cămeşilor albe şi creţe şi a pletelor pînă la şolduri.

Muzica se încinse într-o sîrbă-ndrăcită, întreruptă de chiui­turi sălbatice. Fetele transpirate începură să sufere mîngîieri aspre pe ţîţe şi pe bucile late ce se zăreau acum bine sub căme­şile cusute cu arnici la gît şi la mîneci. Roşii ca racii fierţi, flăcăii  apucau prin pînza aspră, cu disperarea înecaţilor, dîmbul din faţă al fetelor cu care jucau, încercînd să-nfigă degetele adînc în brazda lor dintre pulpe. Vasili, căruia se părea acum că visează, văzu cu uimire cum şi muierile, care în satul lui, chiar şi încălecate şi pătrunse, nu ştiau mai mult decît să-şi ţină băr­baţii după umeri, abia înteţindu-şi, cu ochii strînşi, răsuflarea, apucă bine, cu nădejde, parul fierbinte prin cămeşoaiele bărbăteşti şi-l întărită cu dibăcie. Şi deodată, pe cînd se strîngea mai bine-n braţe cu bulgăroaica lui, muzica încetă şi fata cea caldă şi dulce se smulse de lîngă el, repezindu-se la ţăranul tînar de-alături, care o primi muşcîndu-i buzele subţiri şi viclene. Altă fată, căreia-i putea vedea gurguiele ridicate şi cercul vişiniu din jurul] lor prin borangicul străveziu, se lipi de el şi lăutarii o luară de la capăt.

Vasili nu mai ştiu dacă e-n rai sau în iad. Muierile şi spirtul îl duseseră, oricum, pe ceea lume. La lumina posomorită a opaiţelor vedea funduri mari şi roze de muieri, cu cămeşa ridicata pîn-la brîu şi cu rotunjimile pipăite nu doar de labele păroasei ale celui cu care juca, ci şi de altele, din preajmă. Văzu ţîţe ca nişte săculeţi moi, scoase afară şi frămîntate pînă ce albul lor side­fiu se păta cu dungi roşii. Văzu limbute ca de mîţă lingînd sfîrcurile flăcăilor. Văzu mădulare groase, cu inimioară vînăt-lucioasă în vîrf, ţinute strîns de degete albe şi micuţe. Apoi muzica se stinse cu totul şi, îmbrăţişaţi, ca o mare împletitură de carne şi borangic, mesenii trecură într-o altă odaie, ce-avea aşternute pe jos piei argăsite de oaie. Sobele duduiau aici cu putere şi icoanele de pe peretele de la răsărit fuseseră învălite cu un ţol. O singură lampă cu ulei dădea o bălăceală de beznă şi lumină gălbui-cafenie. Ca nişte păsări dintr-un neam ciudat, cămeşele tuturor zburară spre tavanul de bîrne în care era înfipt busuioc, şi Vasili văzu ce nu-şi închipuise că avea să vadă fiind încă în viaţa: Judecata de Apoi, cu bărbaţi şi muieri, goi cum îi făcuse maică-sa, îngrămădiţi unii-n alţii, aidoma cum erau zugrăviţi pe pereţii bisericii din satul lui: ei costelivi, cu ochi rotunzi şi bărbi încîlcite, ele şoldii, cu pîntece umflat şi buric ieşit în afară. Dar nici unul nu-şi acoperea, aici, cu mîna, ruşinea, dimpotrivă, peste tot vedeai doar triunghiuri negre, cu buze lucioase ieşind din tufe de păr, şi bare de carne-ntărită, gata să intre adînc în umedele lăcaşuri. Un gospodar păros pe umeri stinse şi acel ultim muc de lumină şi Vasili, rămas încremenit în picioare, cu sexul dureros de tare, uns de un mir străveziu, se simţi înfăşurat în plete parfumate şi apucat de braţele dulci ale unei muieri ne­văzute. Se năruiră printre ceilalţi, peste ceilalţi şi sub ei. Muierea-i şoptea la ureche, pe limba lui de data asta, vorbe pe care doar flăcăii, la circiumă, le rosteau. Se dezmierdau în parte, îi simţea degetele reci căutîndu-i pîntecele, fesele şi ouăle, gura adăstîndu-i pe gît şi bărbie. Era desfăcută sub el şi atît de plină de dorinţă cum nu puteau fi, îşi închipuise el pîn-atunci, decît flăcăii. Cînd, după un lung timp, îi desfăcuse pieliţele de sub burtă şi-i intrase adînc în născătoare, se deşertase acolo mugind răguşit, ca fiarele codrului, aşa cum ţipau şi muierile în preajmă, de parcă vătraie înroşite le-ar fi pătruns între pulpe. Niciodată Vasili n-avea să mai simtă, oricît de pricepute muieri avea să mai încalece ― şi, slavă Domnului, franţuzoaicele de prin oteluri nu erau de colo ― lumina aceea de foc, limbile de foc şi de pucioasă topită, de argint viu şi de har, de smirnă şi de tămîie, niciodată n-avea să se mai simtă Arhanghelul despicîndu-l pe diavol cu paloşul, Ilie trăznindu-l unde-l vedea, Gheorghe împungîndu-l cu suliţa în pieptul acoperit de solzi. Rămăsese inert, încă-mplîntat bine în gaura cu miros de ştiucă, lac de sudoare, trîntit peste ţîţe moi, înconjurat peste şale de braţe grăsuţe şi cuprins de un adînc şi ameţitor sentiment al păcatului. Avea să ispăşească, ştia asta şi cu gîndul ăsta adormi acolo, între trupurile strîns înco­lăcite, atît de multe încît păreau nu doar întinse pe toată po­deaua, ci stivuindu-se, şolduri şi umeri, şire ale spinării şi pulpe, capete şi genunchi, pînă la grinzile din tavan, îndopate cu busuioc. Se-ntrebă iar, cu un ultim finşor de gînd, dacă se afla între preafericiţi sau între păcătoşi, dacă dăduse laudă lui Dumnezeu în geamătul şi-n jetul lui fierbinte sau cîntase un cînteq drăcesc, într-o căldare de sînge clocotit. Din firişoru-ăsta sei desfăcură cîlţi destrămaţi şi norişori de fum ca dintr-o lulea, şi  flăcăul pătrunse în marea lui împărăţie dinlăuntru.



va urma