Sunt zile care vin în fiecare an, la aceeași dată, și totuși nu mai sunt niciodată la fel.
Ziua de naștere a mamei este una dintre ele.
Astăzi ar fi trebuit să spun „La mulți ani, mamă!”. Ar fi trebuit să mă gândesc ce să-i dăruiesc, ce prăjitură i-ar fi plăcut, cum să-i fac ziua mai frumoasă. Ar fi trebuit să-i aud vocea, să-i văd chipul, să-i spun că o iubesc și să mă bucur că mai este aici.
Dar mama nu mai este.
Și poate că acesta este unul dintre cele mai grele lucruri pe care trebuie să le învețe un om după ce își pierde mama: să treacă prin zilele importante fără ea.
Astăzi ar fi împlinit 92 de ani.
Nouăzeci și doi de ani… Un număr mare, pe care îl rostesc cu emoție și cu un nod în gât. Mă gândesc la toți acești ani pe care i-a trăit, la tot ce a dus în spate, la toate bucuriile și durerile ei, la oamenii pe care i-a iubit, la zilele grele pe care poate nu le-a povestit niciodată, la toate sacrificiile pe care le-a făcut pentru familie.
Și mă gândesc cât de nedrept este că, atunci când cineva pleacă, rămânem noi să numărăm anii.
Anul acesta ar fi fost 92.
Dar pentru mine, mama nu are o vârstă.
În amintirile mele este când tânără, când puternică, când obosită, când zâmbitoare, când serioasă, când cu grijile vieții pe chip. Este mama din casa copilăriei mele. Este glasul pe care îl recunosc și astăzi în memoria mea. Este mâna care m-a mângâiat, privirea care m-a înțeles, uneori chiar și fără cuvinte.
Mama rămâne, într-un fel, în toate vârstele ei.
Și rămâne și în toate vârstele mele.
Pentru că atunci când moare mama, nu moare doar un om drag. Se schimbă și o parte din noi. Dispare cineva care ne-a cunoscut înainte să știm noi înșine cine suntem. Cineva care ne-a văzut crescând, care ne-a cunoscut slăbiciunile, încăpățânările, bucuriile și temerile. Cineva pentru care, indiferent cât de mari am devenit, am rămas copilul ei.
Poate că acesta este unul dintre cele mai mari doruri: dorul de a mai fi copilul mamei, măcar pentru câteva clipe.
Sunt momente în care mi-aș dori să pot da timpul înapoi.
Nu pentru lucruri mari. Nu pentru a schimba întreaga viață.
Doar pentru o zi.
O singură zi în care mama să fie din nou aici.
Să mă așez lângă ea. Să o privesc. Să-i ascult poveștile, chiar și pe cele pe care poate le-am auzit de zeci de ori. Să-i pun întrebările pe care nu i le-am pus la timp. Să-i spun lucrurile pe care poate am crezut că voi avea mereu timp să i le spun.
Aș vrea să-i spun cât de mult a însemnat pentru mine.
Cât de mult a contat.
Cât de multe dintre lucrurile pe care le sunt astăzi poartă, într-un fel sau altul, amprenta ei.
Pentru că noi, copiii, înțelegem uneori prea târziu cât de mult primim de la părinții noștri.
Când suntem mici, credem că mama va fi mereu acolo.
Este una dintre primele certitudini ale copilăriei.
Mama este acolo când ne trezim. Mama este acolo când ne este foame. Mama este acolo când ne este frică. Mama este acolo când avem nevoie de cineva. Și, chiar și atunci când plecăm de acasă, undeva în adâncul nostru rămâne credința că ea va exista mereu.
Apoi viața ne învață că nimic nu este pentru totdeauna.
Și vine o zi în care ai vrea să mai auzi o dată acel „copilul meu”, să mai primești o binecuvântare, să mai auzi un sfat, să mai simți o îmbrățișare.
Dar nu mai poți.
Atunci începi să vorbești cu mama în gând.
Îi spui lucrurile în tăcere.
Îi povestești ce ai mai făcut, ce te-a bucurat, ce te-a supărat. Uneori îi spui că ți-e dor. Alteori poate doar stai și te gândești la ea.
Și poate că, într-un fel pe care nu îl putem explica, iubirea își găsește drumul chiar și după moarte.
Pentru că moartea poate lua prezența unui om, dar nu poate lua ceea ce acel om a lăsat în sufletul nostru.
Nu poate lua amintirile.
Nu poate lua iubirea.
Nu poate șterge anii împreună.
Nu poate face să nu fi existat.
Iar mama mea există în mine prin tot ceea ce mi-a lăsat.
În amintiri.
În vorbe.
În gesturi.
În felul în care privesc anumite lucruri.
În lucrurile pe care le fac fără să-mi dau seama și despre care, dacă mă gândesc bine, îmi dau seama că le-am învățat de la ea.
Uneori, când pierdem pe cineva drag, ne temem că într-o zi nu ne vom mai aminti suficient de bine chipul lui, vocea lui, felul în care râdea.
De aceea păstrăm fotografii.
Păstrăm obiecte.
Păstrăm scrisori.
Păstrăm haine.
Păstrăm mici lucruri care, pentru alții, poate nu au nicio valoare, dar pentru noi devin comori.
Pentru că atunci când omul nu mai este, lucrurile lui devin o punte către el.
Astăzi, de ziua ei, mă uit în urmă și nu vreau să mă gândesc doar la faptul că mama nu mai este.
Vreau să mă gândesc la faptul că a fost.
A fost mama mea.
A fost omul care mi-a dat viață.
A fost parte din povestea mea.
A fost acolo în anii în care am avut nevoie de ea.
Și, chiar dacă acum nu mai pot să-i spun „La mulți ani!” în felul în care i-aș fi spus dacă ar fi fost aici, vreau să-i spun totuși.
La mulți ani, mamă!
Oriunde ai fi.
Astăzi ar fi fost ziua ta și îmi imaginez că undeva, într-un loc în care nu mai există durere, ai zâmbi.
Poate că nu mai contează numărul anilor.
Poate că acolo unde ești timpul nu mai are aceeași însemnătate.
Aici, însă, noi încă numărăm.
Nouăzeci și doi de ani pe care mi-aș fi dorit să-i sărbătorim împreună.
Nouăzeci și doi de ani care spun o poveste despre un om, despre o femeie, despre o mamă.
Și mă gândesc că fiecare om lasă în urma lui mai mult decât crede.
Lasă urme în oameni.
Iar mama mea a lăsat urme în mine.
De aceea, chiar dacă astăzi este o zi tristă, vreau să fie și o zi a recunoștinței.
Sunt recunoscător că am avut-o.
Pentru anii pe care i-am avut împreună.
Pentru amintirile pe care nimeni nu mi le poate lua.
Pentru toate lucrurile bune pe care le-a făcut.
Pentru iubirea ei, în forma în care a știut ea să o ofere.
Pentru că, în definitiv, acesta este poate cel mai frumos lucru pe care îl putem face pentru cei plecați dintre noi: să nu-i lăsăm să moară și în amintirea noastră.
Să le rostim numele.
Să vorbim despre ei.
Să spunem povești despre ei.
Să ne amintim de zilele în care au fost fericiți.
Să ne amintim cum râdeau.
Să ne amintim ce le plăcea.
Să păstrăm vie povestea lor.
Astăzi este ziua mamei mele.
Și, deși nu mai pot să-i pun o lumânare pe tort, îi aprind o lumânare în suflet.
Deși nu mai pot să-i ofer flori, îi ofer amintirea mea.
Deși nu mai pot să o îmbrățișez, o țin strâns în inima mea.
Și poate că aceasta este forma în care iubirea continuă după ce omul pleacă.
Nu mai are mâini, dar are amintiri.
Nu mai are glas, dar are ecou.
Nu mai are pași, dar rămâne în drumul nostru.
Nu mai poate fi atinsă, dar poate fi simțită.
Mama nu mai este aici.
Dar iubirea pentru mama este încă aici.
Și va fi.
Astăzi ar fi împlinit 92 de ani.
La mulți ani, mamă!
Mi-e dor de tine.
Mi-e dor într-un fel pe care cuvintele nu îl pot cuprinde și pe care nici timpul nu l-a putut vindeca.
Poate că dorul nu trebuie vindecat.
Poate că trebuie doar învățat să trăiască împreună cu noi.
Iar eu voi învăța să trăiesc cu dorul de tine, mamă, purtându-te cu mine mai departe.
Pentru că oamenii pe care îi iubim cu adevărat nu pleacă niciodată cu totul.
Rămân în noi.
Iar tu, mamă, vei rămâne mereu în mine.
La mulți ani în cer, mama mea.
Astăzi ar fi fost ziua ta. Și, pentru mine, va fi mereu.
De ziua ta, mamă iubită,
Aprind o lumânare-n gând,
Căci dragostea ce mi-ai sădit-o
Va crește-n mine rând pe rând.
Și dacă undeva, în zare,
Mai poți să-mi auzi glasul meu,
Îți spun, cu lacrimi și cu soare:
Mi-e dor de tine, mamă, greu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu