Propagandă, teroare, ideologie: alchimia puterii staliniste

Vladimir Tismaneanu

În prima perioadă a Războiului Rece, sovietologia a fost dominată de paradigma școlii totalitare care punea accentul pe partid, ideologie și teroare. În anii șaptezeci, istoricii revizioniști au contestat această interpretare, insistând asupra istoriei „de jos” și asupra persistenței unei anume diversități chiar și în timpul celor mai negri ani ai stalinismului. Prăbușirea URSS în 1991 a generat nu doar dispariția instituțiilor leniniste, dar și o extraordinară revoluție arhivistică. 

Documentele scoase la lumină de cercetători au permis articularea unui nou val în sovietologie. Acesta din urmă a menținut centralitatea viziunii școlii totalitare în privința propagandei, ritualurilor cultului personalității, supravegherii și represiunii, dar, în același timp, a recunoscut importanța formelor de subiectivitate non-înregimentate și existența unui conflict politic intern pe care vechea școală de interpretare l-a ignorat. În aceste condiții putem vorbi despre o nouă sinteză care transcende limitărilor celor două paradigme amintite anterior. Volumele pe care le recenzez se completează în mod fericit unul pe celălalt și exemplifică această literatură post-totalitarism și post-revizionism. În acest eseu mă refer la două remarcabile lucrări: Jan Plamper, „The Stalin Cult: A Study in the Alchemy of Power” (New Haven, CT/ London: Yale University Press. 2012) și David Brandenberger, „Propaganda State in Crisis: Soviet Ideology, Indoctrination, and Terror under Stalin, 1927–1941” (New Haven, CT/ London: Yale University Press. 2011).

Jan Plamper

Jan Plamper propune o analiză superb documentată, veritabil originală și captivantă a nașterii, dinamicilor, funcționării și declinului cultului lui Stalin. Autorul precizează că demersul său își are originea în faptul că a realizat absența, în sovietologie, a unui studiu echivalent cu lucrarea clasică a lui Ian Kershaw Mitul lui Hitler (Oxford University Press, 1987). În consecință a decis să scrie o astfel de carte. Concentrându-se pe producția și produsele iconografiei staliniste, în special în artele vizuale, dar și în literatură, film, jurnalism, științe sociale ș.a.m.d., Plamper oferă o explicație captivantă și convingătoare privind relația dintre ordinea totalitară (și, într-un anume sens, dezordinea) și mecanismele propagandei. Volumul în cauză nu este doar un studiu remarcabil al misterelor puterii absolute, dar și un impresionat volum de istorie a artei. Reproducerile reflectă cu deplină acuratețe sensurile simbolurilor politice.


Plamper arată cum în ideologia sovietică centralitatea însemna sacralitate. Comitetul Central al Partidului era de fapt Comitetul Sacru. Acest lucru explică poziția variilor personaje în momente cruciale în cadrul structurii iconice. Stalin simboliza omnipotența și omnisciența. Stalin însuși era total implicat în construirea propriului cult, dar simultan pretindea, mai ales în conversații cu vizitatori străini, că îl iritau, ca el disprețuia chiar, excesele hagiografice. Plamper definește corect această atitudine a lui Stalin drept „modestie lipsită de modestie”. Competițiile unionale erau organizate pentru a selecta cele mai potrivite artefacte pentru imortalizarea „geniului” lui Stalin.


Atât Plamper cât și Brandenberger consideră că aniversarea prilejuită de împlinirea de către Stalin a vârstei de cincizeci de ani, în decembrie 1929, a fost începutul unui cult al personalității în toată puterea cuvântului. Ambii istorici percep cultul lui Lenin drept justificarea celui centrat pe Stalin și își exprimă îndoială că Lenin s-ar fi bucurat de o astfel de adorație mistică în timpul vieții. Cel mai probabil au dreptate, cu toate că Richard Pipes, în Revoluția Rusă (Random House, 1990) a afirmat că încă din timpul vieții, cultul lui Lenin a căpătat o intensitate semnificativă. Mult mai important însă este faptul că, spre deosebire de cultul lui Hitler sau al lui Mussolini, propaganda sovietică a insistat asupra rolului Partidului ca entitate providențială, agentul mesianic al necesității istorice. La acest lucru s-a referit politologul Ken Jowitt când a scris despre impersonalismul carismatic al partidelor leniniste. Cultul a fost, înainte de toate, dedicat Partidului. Numai astfel ne putem explica cum, în pofida atacurilor lui Hrușciov împotriva cultului personalității lui Stalin, ideologia comunismului a supraviețuit unei astfel de experiențe traumatice. Ceremoniile cultice au fost fabricate în mod sistematic pentru a menține o impresie de fidelitate universală în raport cu simbolurile sacre ale puterii, în primul rând cele încarnate de persoana liderului (vozhd).

David Brandenberger

Volumul lui David Brandenberger analizează producția ideologică, de construire a autorității și istoriografică de dinainte și din timpul Marii Terori. Această carte este un demers admirabil de a explora coridoarele puterii din cadrul aparatului ideologic stalinist, dar și de a analiza implicarea personală a Stalin în controlul versiunilor diferite de istorie a Partidului. Inițial epopeea partinică era formulată în termeni abstracți care aveau potențial limitat de mobilizare. În anii treizeci, odată cu intervenția directă a lui Stalin, aceasta a fost ‘umanizată’ incorporând teme care aveau ca scop identificarea cu destinul partidului și entuziasmul popular. În contextul în care propaganda regimului s-a concentrat asupra stahanoviștilor și aviatorilor, istoria Partidului a insistat asupra detaliilor personale, ignorate anterior, din viețile revoluționare ale eroilor bolșevici.


Marea Teroare, afirmă Brandenberger într-un capitol de importanță aparte, a ucis nu doar sute de mii de membri loiali de partid, dar și trecutul legitimizant revitalizat de manualele de istorie din anii precedenți. Atât pentru Plamper cât și pentru Brandenberger, Stalin era un true believer, un fanatic ideologic. El a manipulat diversele grupuri de istorici de partid, reușind în final să impună propria lui interpretare drept singura posibilă a teleologiei bolșevice. Brandenberger propune o analiză fascinantă a rivalității dintre istoricii de partid cărora le era permis să lucreze la biografia lui Stalin. Acestea nu sunt simple detalii istorice, ci exemple semnificative pentru modul în care opțiunile ideologice s-au suprapus cu vanități personale, gelozii și ambiții în timpuri ale disperării politice și ale colapsului moral. Ambele volume accentuează rolul primordial al lui Stalin în definirea agendei ideologice a propagandei de stat. 

Cursul Scurt a fost de fapt rezultatul redactărilor, rescrierilor și editărilor compulsive ale lui Stalin pe ciorne prezentate acestuia de variile grupuri de istorici de încredere. De multe ori descris drept un oportunist pragmatic, Stalin era de fapt obsedat de idei și s-a asigurat întotdeauna că aceste idei au devenit formele absolute ale ortodoxiei leniniste. În momentul de vârf al Marii Terori, în 1938, „Conducătorul” era ocupat nu numai cu redactarea de liste pentru execuții, dar și cu finalizarea bibliei irevocabile a bolșevismului.

Leninismul şi gramatica revoluţiei

IOAN STANOMIR

Salva de tun ce anunţă Revoluţia, imaginile maselor entuziaste atacând Palatul de Iarnă, energia electrificării şi naivitatea jucată a ochiului cinematografic care pleacă spre cucerirea universului- pentru toţi cei care rămân fideli crezului comunist, leninismul este reperul luminând şi îndrumând dincolo de noaptea dogmatică a lui Stalin. Oricât de schematică şi de previzibilă, opoziţia dintre Lenin şi Stalin a acordat mişcării comuniste, vreme de decenii, energia care i-a permis să intreţină, intact, edificiul acestei mistificări ideocratice. Fondatorul a fost venerat, până la capăt, eliberat de povara îndoielilor, plasat în empireu o dată cu mumia sa monstruoasă.


Ceea ce zeloţii nostalgiei comuniste ignoră este centralitatea leninistă în angrenajul totalitar sovietic. Reluând observaţiile lui Richard Pipes din “ Russia under the bolshevik regime”, Stalin este consecinţa legică, în vocabular marxist, a ipotezei leniniste. Din universul pe care îl întemeiază Lenin se iveşte, natural şi organic, excrescenţa stalinistă. Departe de a fi o anomalie, stalinismul este punctul cel mai înalt al leninismului, culminaţia unui proces care debutează cu excese sanguinare şi mizează pe violenţa autocratică spre a se menţine la putere.


În fapt, remediul pentru înlăturarea acestei nostalgii comuniste este apelul la acea memorie reprimată şi ocultată a represiunii leniniste îndreptate împotriva acelora care, de la stânga, au încercat să critice noua ordine bolşevică. Exterminarea socialist- revoluţionarilor, lichidarea menşevicilor, zdobirea insurecţiei marinarilor de la Kronstadt nu sunt accidente izolate, ci forma în care s-a exprimat, de la început până la sfârşit, monolitismul ideocratic leninist. O dată cu Lenin debutează această abordare terifiantă, cinică şi dialectică a legii ca instrument de domesticire prin teamă a unei societăţi.


Criminalizarea criticii, dincolo de limitele cele mai barbare ale ţarismului însuşi, abolirea garanţiilor juridice care protejează libertăţile, imaginaţia rafinată a proceselor-spectacol, toate acestea sunt temeliile leniniste pe care se întemeiază stalinismul. Ceea ce leninismul introduce, spre a nu mai dispărea niciodată, este dispreţul suveran pentru personalitatea adversarului. Asasinatul sau execuţia judiciară decurg din această încremenire a fanatismului.


Staliniştii şi emulii lor din democraţiile populare ale anilor postbelici sunt leninişti în măsura în care urmează precedentul stabillit la 1918 prin dizolvarea Adunării Constituante. Alegerile sunt un paravan care poate fi înlăturat în măsura în care ele devin inutile şi sâcâitoare. Tactica alianţelor de circumstanţă cu inamicul este o altă stratagemă leninistă. Concesiile de moment nu afectează rigoarea planului de ansamblu. Proiectul leninist de cucerire al puterii, prin militarizarea politicii, inspiră întregul secol XX, la stânga, ca şi la dreapta. Dispreţul pentru parlamentarism şi pentru discuţiile inutile ale aleşilor din camere este o moştenire esenţială pentru modelarea imaginarului anti- democratic. Partidul unic al lui Lenin intră în istorie, pentru a rămâne dominant, vreme de un secol.


Din inteligenţia rusă, obsedată de absolut şi marcată de ambiţia perfecţiunii inumane a societăţii, Lenin a extras acest nucleu, terifiant, de infailibilitate şi de voluntarism politic. Lenin este expresia de Gorgonă a acestui patos intelectual care se naşte o dată cu 1789 şi care este recunoscut de Edmund Burke ca un semn al noilor vremuri. Din acest mediu de conspiraţii şi de vise ilimitate se iveşte Lenin- profeţia reacţionară a lui Dostoievski îl anunţă, prin rigoarea dementă a lui Şigaliov.
Oricât de incomodă intelectual, sugestia lui Richard Pipes se cere evocată. Leninismul replică eşafodajul de teroare şi de patrimonialism al Ţarilor. Marxismul rus devine, în acest mediu, o sinteză de iacobinism şi de premeditare birocratică. Ideocraţia găseşte acel sol rus eliberat de inhibiţii şi de modestie epistemologică. Lenin acţionează militar pentru că politica sa nu cunoaşte şi nu practică strategia compromisului. Legatul lui Lenin, vizibil şi pe baricadele gauchiste ale lui 1968, este aspiraţia dementă către absolut, în pofida piedicilor şi dincolo de crime. Umanitatea este pastă care poate fi topită şi retopită. Politica este un aliaj de barbarie şi de clarviziune ideologică. Această matrice domină veacul care se deschide la 1917. Câmpurile morţii se ridică din aceste premize leniniste şi din această tentaţie adamică dezlănţuită.



În contra nostalgiei leniniste,( o nostalgie consubstanţială cu intelighenţia chinuită de reverii distopice), remediul este dat de redefinirea politicii înseşi, refuzând pactul demonic pe care îl propune bolşevismul. Modestia epistemologică se cere dublată de acea răbdare de reformator atât de detestată de revoluţionari. Recitirea lui Edmund Burke este unul dintre posibilele puncte de plecare ale terapiei destinate să evacueze fascinaţia himericului din planurile umane. O politică redată teritoriului ei, eliberată de ambiţiile prometeice, este alternativa la visul leninist. Compromisul cu fanatismul este, invariabil, suicidar.