Tiranul roșu și lacheii săi

Vladimir Tismăneanu

Credeam că nu mai am lucruri esențiale de aflat despre Stalin și vremurile sale, îmi închipuiam că citisem cam tot ceea ce putea lumina natura unui despotism fără egal în istorie ca număr de victime și ca violență paroxistică. Fratele geamăn, nazismul, a fost contrapartida sa nu mai puțin diabolică și genocidară, dar a durat numai 12 ani și nu s-a transformat într-o mișcare globală. Cartea lui Simon Sebag Montefiore despre curtea lui Stalin m-a convins că mai avem mult de săpat în această arheologie a terorii, îndeosebi în direcția prosopografică, a interpretării psihologiei celor situați la cârma Imperiului Roșu vreme de decenii. 

Mi-am amintit, citind această fascinantă incursiune în universul de coșmar al curții staliniste, de volumul istoricului și jurnalistului german Joachim Fest despre stăpânii celui de-Al III-lea Reich. Avem nevoie de o lucrare similară despre stăpânii României comuniste, o analiză deopotrivă a structurilor de putere și a elementelor subiective care au determinat adeseori luarea unor decizii cu efecte cataclismice.

Am citit pe nerăsuflate cartea lui Montefiore atunci când a apărut la editura Knopf, în 2004. Am menționat-o admirativ, în repetate rânduri, în propriile mele scrieri. A apărut acum la Polirom, in traducerea lui Catalin Dracsineanu, și o recomand tuturor celor pe care îi interesează cum a funcționat sistemul, care au fost secretele puterii în Rusia stalinistă, cum și prin cine își exercită tiranul dominația. Este vorba de un tip de oligarhie esențial diferită, la capitolul personalități, de aceea din timpul lui Lenin. N-a mai rămas nimic din fraternitatea originară, din camaraderia care îi lega, dincolo de divergențe uneori acute, pe oameni ca Grigori Zinoviev și Nikolai Buharin, Mihail Tomski și Iuri Piatakov, Lev Troțki și Aleksei Rakov, Lev Kamenev și Karl Radek. Spre a relua caracterologia din Darkness at Noon de Arthur Koestler, alături de 1984 de Orwell cel mai important roman politic al veacului XX, trecuse timpul lui Rubașov, venise acela al lui Gletkin.

Oamenii promovați de Stalin, magnații sistemului, cum îi numește istoricul britanic, unii provenind din eșaloanele doi și trei ale Vechii Gărzi bolșevice (Viaceslav Molotov, Anastas Mikoian, Valerian Kuibîșev, Lazăr Kaganovici, Serghei Kirov, Andrei Jdanov, Kliment Voroșilov), alții, parveniți politici care își datorau ascensiunea în exclusivitate dictatorului (Gheorghi Malenkov, Lev Mehlis, Nikolai Ejov, Nikita Hrușciov, Lavrenti Beria, Nikolai Bulganin, Viktor Abakumov, Aleksandr Poskriobîșev) au renunțat în chip voluntar la orice autonomie a gândirii (dacă o vor fi avut vreodată). Nu au decât un scop: să îndeplinească orbește ordinele lui Stalin, să le anticipeze și să exceleze în a le materializa. Unica lor aspirație: să-i intre-n voie, să-i satisfacă infinita vanitate, să se facă indispensabili. Se denunță între ei, se calomniază, își înfig reciproc jungherele în spate, se batjocoresc (Malenkov este ținta continuă a unor glume grețoase legate de obezitatea sa), totul sub masca devotamentului pentru cauză. Mâna dreaptă a dictatorului, șeful său de cabinet și responsabilul pentru cele mai sensibile misiuni, Aleksandr Poskriobîșev, îl informează pe Stalin despre viața intimă a copiilor săi, dar și despre sifilisul lui Beria. În nimeni nu are Stalin mai multă încredere decât în acest zelot. Ceea ce nu exclude prigonirea, arestarea și împușcarea soției sale, Bronislawa (Bronka).
Apar și scelerații fanatici din „democrațiile populare”, întotdeauna gata să se înjosească în fața zeului infailibil. Responsabil cu serviciile secrete și cu ideologia în Polonia sovietizată, Jakub Berman, participă la agapele din dacha lui Stalin împreună cu mafioții de la Kremlin. Când Stalin poruncește să înceapă dansul, Berman valsează cu Molotov. Mi-l pot imagina pe Gheorghiu-Dej dansând cu Malenkov ori cu Kaganovici…

Seful NKVD din anii 30, executat in 1938, Genrikh Iagoda, colecționa chiloți de damă si ilustrații pornografice. Urmașul său, după interludiul Ejov (cu ale sale inclinații homosexuale rezolvate in vilele poliției secrete), Lavrenti Beria, era un violator in serie. Asemeni lui Hitler, Stalin știa perfect cine sunt servitorii săi, strângea probe menite a fi utilizate la momentul potrivit. Deboșarea este fără limite, propriul fiu al dictatorului, Vasili, este un desfrânat dipsoman. Morala proletară este pentru proletari, nu pentru nomenclatură.
Niciun fel de reticență, niciun fel de scrupule morale de la acești fanatici ai servilismului total și definitiv. În timpul Marii Terori, asemeni birocraților naziști, ei acționează în direcția dorințelor (exprimate direct ori doar sugerate sibilinic) celui pe care îl adoră nu fără un continuu sentiment de spaimă (un fel de sindrom Stockholm colectiv). În cercul intim domnește suspiciunea: fiecare bănuiește pe fiecare, baronii se lucrează unul pe altul. Din când în când, bossul (khoziain) decide că trebuie să mai cadă câte un cap din anturajul său. Le trimite semnale magnaților că nu există garanții că vor scăpa de pedeapsa justiției revoluționare daca vor mișca, măcar cu o iotă, în front. Vechii prieteni, georgieni ca și el, nu sunt cruțați: Sergo Orjonikidze se sinucide, Besso Lominadze este arestat și împușcat ca un câine turbat.

Colaboratorii cei mai apropiați ai „farului umanității progresiste” sunt, de fapt, o bandă de gangsteri politici. Este ceea ce avea să recunoască mai târziu vechiul bolșevic de origine armeană, Anastas Mikoian în memoriile sale. La fel, Hrușciov admitea că sângele victimelor îi ajungea până la coate și mai sus. Dar în anii terorii se întrecuseră întru criminalitate. La mitingul de doliu din martie 1953, doar Molotov (a carui fostă sotie, Polina Jemciujina, de care divorțase la ordinul lui Stalin, se afla in Gulag) avea lacrimi în ochi pentru despotul mort. Toți insă erau in realitate fericiți că monstrul crăpase. Stalin nu-i iertase niciodata Polinei prietenia cu Nadia (Nadejda Allilueva), a doua sa sotie si, probabil, singura persoană pe care a iubit-o cu adevarat vreodată. Sinuciderea Nadiei în 1932, percepută ca o imensă trădare personală, a declanșat revărsarea celor mai vindicative instincte din abjectul psihic al lui Koba.

Montefiore discută totalitarismul și îi dă dreptate, în chip fundamental, lui Robert Conquest în critica făcută de marele kremlinolog școlii revizioniste. Dar subliniază și faptul că revizioniștii, în primul rând Sheila Fitzpatrick și J. Arch Getty, nu greșeau când vorbeau despre competiția centrelor locale în a depăși chiar și monstruoasele exigențe de la centru privind epurările. Ordinele veneau de la Stalin și mamelucii săi. Executarea lor era atributul organelor de partid și NKVD din variile republici, regiuni, raioane. Acolo acționau troicile ucigașe. Acolo se depășea planul…

Ce era de fapt în mintea lui Stalin? Simplu spus, bolșevismul său era unul exacerbat. Nu insă si unul neaparăt irațional daca gandești ca un bolșevic: teza ascuțirii luptei de clasă pe masura inaintării spre socialism era consecința logicii exclusiviste a leninismului. Ceea ce la Lenin era proto-totalitarism, la Stalin se radicalizează și devine totalitarism dezlănțuit. Categoria centrală în această cosmologie paranoică este aceea a „dușmanilor poporului”. Imaginea dominantă este a „fortăreței asediate” și a primejdiei „calului troian”. Cartea lui Simon Sebag Montefiore este cronica răscolitoare a unor timpuri infernale, un document istoric bazat pe mărturii de primă mână, pe memorii și documente de arhivă, dar este și o narațiune copleșitoare despre utopie, hybris, delir și teroare. Scrisă cu un talent literar de excepție, cartea intră în rândul lucrărilor clasice despre tirania stalinistă, alături de cele ale unor Robert Conquest, Robert Service, Boris Souvarine, Robert C. Tucker, Dmitri Volkogonov și Adam Ulam.

Propagandă, teroare, ideologie: alchimia puterii staliniste

Vladimir Tismaneanu

În prima perioadă a Războiului Rece, sovietologia a fost dominată de paradigma școlii totalitare care punea accentul pe partid, ideologie și teroare. În anii șaptezeci, istoricii revizioniști au contestat această interpretare, insistând asupra istoriei „de jos” și asupra persistenței unei anume diversități chiar și în timpul celor mai negri ani ai stalinismului. Prăbușirea URSS în 1991 a generat nu doar dispariția instituțiilor leniniste, dar și o extraordinară revoluție arhivistică. 

Documentele scoase la lumină de cercetători au permis articularea unui nou val în sovietologie. Acesta din urmă a menținut centralitatea viziunii școlii totalitare în privința propagandei, ritualurilor cultului personalității, supravegherii și represiunii, dar, în același timp, a recunoscut importanța formelor de subiectivitate non-înregimentate și existența unui conflict politic intern pe care vechea școală de interpretare l-a ignorat. În aceste condiții putem vorbi despre o nouă sinteză care transcende limitărilor celor două paradigme amintite anterior. Volumele pe care le recenzez se completează în mod fericit unul pe celălalt și exemplifică această literatură post-totalitarism și post-revizionism. În acest eseu mă refer la două remarcabile lucrări: Jan Plamper, „The Stalin Cult: A Study in the Alchemy of Power” (New Haven, CT/ London: Yale University Press. 2012) și David Brandenberger, „Propaganda State in Crisis: Soviet Ideology, Indoctrination, and Terror under Stalin, 1927–1941” (New Haven, CT/ London: Yale University Press. 2011).

Jan Plamper

Jan Plamper propune o analiză superb documentată, veritabil originală și captivantă a nașterii, dinamicilor, funcționării și declinului cultului lui Stalin. Autorul precizează că demersul său își are originea în faptul că a realizat absența, în sovietologie, a unui studiu echivalent cu lucrarea clasică a lui Ian Kershaw Mitul lui Hitler (Oxford University Press, 1987). În consecință a decis să scrie o astfel de carte. Concentrându-se pe producția și produsele iconografiei staliniste, în special în artele vizuale, dar și în literatură, film, jurnalism, științe sociale ș.a.m.d., Plamper oferă o explicație captivantă și convingătoare privind relația dintre ordinea totalitară (și, într-un anume sens, dezordinea) și mecanismele propagandei. Volumul în cauză nu este doar un studiu remarcabil al misterelor puterii absolute, dar și un impresionat volum de istorie a artei. Reproducerile reflectă cu deplină acuratețe sensurile simbolurilor politice.


Plamper arată cum în ideologia sovietică centralitatea însemna sacralitate. Comitetul Central al Partidului era de fapt Comitetul Sacru. Acest lucru explică poziția variilor personaje în momente cruciale în cadrul structurii iconice. Stalin simboliza omnipotența și omnisciența. Stalin însuși era total implicat în construirea propriului cult, dar simultan pretindea, mai ales în conversații cu vizitatori străini, că îl iritau, ca el disprețuia chiar, excesele hagiografice. Plamper definește corect această atitudine a lui Stalin drept „modestie lipsită de modestie”. Competițiile unionale erau organizate pentru a selecta cele mai potrivite artefacte pentru imortalizarea „geniului” lui Stalin.


Atât Plamper cât și Brandenberger consideră că aniversarea prilejuită de împlinirea de către Stalin a vârstei de cincizeci de ani, în decembrie 1929, a fost începutul unui cult al personalității în toată puterea cuvântului. Ambii istorici percep cultul lui Lenin drept justificarea celui centrat pe Stalin și își exprimă îndoială că Lenin s-ar fi bucurat de o astfel de adorație mistică în timpul vieții. Cel mai probabil au dreptate, cu toate că Richard Pipes, în Revoluția Rusă (Random House, 1990) a afirmat că încă din timpul vieții, cultul lui Lenin a căpătat o intensitate semnificativă. Mult mai important însă este faptul că, spre deosebire de cultul lui Hitler sau al lui Mussolini, propaganda sovietică a insistat asupra rolului Partidului ca entitate providențială, agentul mesianic al necesității istorice. La acest lucru s-a referit politologul Ken Jowitt când a scris despre impersonalismul carismatic al partidelor leniniste. Cultul a fost, înainte de toate, dedicat Partidului. Numai astfel ne putem explica cum, în pofida atacurilor lui Hrușciov împotriva cultului personalității lui Stalin, ideologia comunismului a supraviețuit unei astfel de experiențe traumatice. Ceremoniile cultice au fost fabricate în mod sistematic pentru a menține o impresie de fidelitate universală în raport cu simbolurile sacre ale puterii, în primul rând cele încarnate de persoana liderului (vozhd).

David Brandenberger

Volumul lui David Brandenberger analizează producția ideologică, de construire a autorității și istoriografică de dinainte și din timpul Marii Terori. Această carte este un demers admirabil de a explora coridoarele puterii din cadrul aparatului ideologic stalinist, dar și de a analiza implicarea personală a Stalin în controlul versiunilor diferite de istorie a Partidului. Inițial epopeea partinică era formulată în termeni abstracți care aveau potențial limitat de mobilizare. În anii treizeci, odată cu intervenția directă a lui Stalin, aceasta a fost ‘umanizată’ incorporând teme care aveau ca scop identificarea cu destinul partidului și entuziasmul popular. În contextul în care propaganda regimului s-a concentrat asupra stahanoviștilor și aviatorilor, istoria Partidului a insistat asupra detaliilor personale, ignorate anterior, din viețile revoluționare ale eroilor bolșevici.


Marea Teroare, afirmă Brandenberger într-un capitol de importanță aparte, a ucis nu doar sute de mii de membri loiali de partid, dar și trecutul legitimizant revitalizat de manualele de istorie din anii precedenți. Atât pentru Plamper cât și pentru Brandenberger, Stalin era un true believer, un fanatic ideologic. El a manipulat diversele grupuri de istorici de partid, reușind în final să impună propria lui interpretare drept singura posibilă a teleologiei bolșevice. Brandenberger propune o analiză fascinantă a rivalității dintre istoricii de partid cărora le era permis să lucreze la biografia lui Stalin. Acestea nu sunt simple detalii istorice, ci exemple semnificative pentru modul în care opțiunile ideologice s-au suprapus cu vanități personale, gelozii și ambiții în timpuri ale disperării politice și ale colapsului moral. Ambele volume accentuează rolul primordial al lui Stalin în definirea agendei ideologice a propagandei de stat. 

Cursul Scurt a fost de fapt rezultatul redactărilor, rescrierilor și editărilor compulsive ale lui Stalin pe ciorne prezentate acestuia de variile grupuri de istorici de încredere. De multe ori descris drept un oportunist pragmatic, Stalin era de fapt obsedat de idei și s-a asigurat întotdeauna că aceste idei au devenit formele absolute ale ortodoxiei leniniste. În momentul de vârf al Marii Terori, în 1938, „Conducătorul” era ocupat nu numai cu redactarea de liste pentru execuții, dar și cu finalizarea bibliei irevocabile a bolșevismului.

Pentru binele României, lăsați PSD-ul să moară!

Sebastian Duma

O mulțime de pseudo-analiști fabricați în laboratoare obscure de partid se dau de ceasul morții zilele astea și ne îndeamnă să sărim care cu ce are la îndemână să salvăm partidul lui Ion Iliescu de la pieire. O dramă națională se petrece sub ochii noștri iar unii dintre noi, indiferenți și nerecunoscători (sic!), preferăm să stăm liniștiți pe canapea, cu ditamai bolul de popcorn în brațe și flaconul de doi litri de Coca-Cola alături, în timp ce marele partid așa-zis „socialist” din România – PSD! – se duce la fund trosnind și pârâind din toate încheieturile.

Nu știu alții cum sunt sau ce simt, dar eu unul așteptam demult acest deznodământ, îl anticipam chiar și, cu toate astea, mă întrebam în ultimul timp, deznădăjduit și cu o tristețe sinceră și nedisimulată în suflet, ce s-a întâmplat cu poporul ăsta afectat parcă iremediabil de sindromul Stockholm și blestemat să empatizeze la nesfârșit cu propriii săi călăi? Cât de oarbă sau ignorantă poate fi marea majoritate a românilor încât să-și semneze cu propria-i mână (a se citi „voteze”), cu bună știință și nesilită de nimeni, condamnarea la subdezvoltare și sărăcie pentru câteva generații de acum înainte?

Însă o parte din îndoielile și temerile mele cu privire la umbra de rațiune și înțelepciune ale acestui neam mi-au fost invalidate cu ocazia alegerilor prezidențiale de acum 30 de zile, când o națiune intoxicată ani la rândul cu informații voit trunchiate și adevăruri spuse doar pe jumătate, învrăjbită și încărcată cu ura propagată pe calea undelor de televiziune voiculesciene și, mai nou, RTVisto-pontiste, a reușit să-și ridice vălul de pe ochi și să evite, in extremis, prăbușirea în hăul negru al imposturii, aroganței și bunului plac al partidului-stat.

Este, cu siguranță, cel mai bun lucru care li se putea întâmpla românilor în ultimii doi ani și jumătate scurși de când PSD-ul, folosindu-se de monstruozitatea politică numită USL, a reușit să se înscăuneze la guvernare și, având pârghiile legislative și executive în mână, să continue cu forțe sporite războiul de uzură împotriva celei de-a treia puteri în stat, justiția. Un război pe care l-ar fi câștigat în cele din urmă dacă ar fi reușit să ocupe și fotoliul de la Cotroceni și, prin urmare, să-și adjudece instituțiile cu atribuții de securitate ale statului – SRI, SIE. Controlând serviciile de informații, mai ales SRI-ul, al cărui suport tehnic și de specialitate este vital în lupta cu marea corupție, subordonarea și îngenuncherea, într-un final, a DNA-ului, DIICOT-ului sau ICCJ-ului, cu alte cuvinte al întregului aparat de forță al statului, nu ar mai fi fost decât o chestiune de timp, câteva luni cel mult.

Urmarea ar fi fost catastrofală pentru România și pentru români. Din fericire, și de data asta glonțul ne-a șuierat doar pe la ureche, dar pericolul nu a trecut încă. Marele partid-stat este rănit, dar este departe încă de a-și da ultima suflare. Se încearcă găsirea unor soluții de urgență care să-i asigure supraviețuirea și, în ultimă instanță, resuscitarea. I se cântă prohodul, bocitoarele de profesie plătite cu ora încearcă cu disperare să ne convingă că PSD-ul este un veritabil partid de stânga de care țara are nevoie, că fără PSD se va termina lumea iar viețile noastre vor fi, brusc, goale și lipsite de sens.

Fals, fals și iar fals! PSD-ul lui Ion Iliescu, fostul secretar cu munca ideologică de partid a PCR-ului, nu a fost, nu este și nu va fi niciodată un partid de stânga în înțelesul clasic, european sau modern al acestei ideologii.

Nu ai cum să fii reprezentantul clasei muncitoare când liderii tăi se numără printre marii îmbogățiți ai tranziției. Nu ai cum să fii reprezentantul amărășteanului care muncește pe salariul minim pe economie (dacă cumva este atât de norocos încât să aibă un loc de muncă) iar tu să-ți petreci vacanțele în Miami sau să frecventezi cluburile de fițe din Dubai, drept consolare după ce ai pierdut alegerile prezidențiale pe care – culmea ironiei! – tu însuți le-ai organizat. Nu ai cum să fii de stânga călcând în picioare drepturi fundamentale ale cetățenilor pe care trebuie să îi reprezinți și să îi protejezi, cum este dreptul de vot.

Nu ai cum să fii un veritabil partid de stânga când practicile tale, ca partid ajuns la guvernare, aduc mai degrabă cu cele folosite în dictaturile totalitare, unde toate resursele și instituțiile statului sunt confiscate și puse în slujba partidului unic și a nomenclaturii sale, ceilalți membri ai societății aflându-se puși în situația de a se adapta nevoit-forțat unui sistem opresiv, corupt, nedrept și intolerant cu toți cei care nu-l acceptă sau îndrăznesc să-l conteste.

Nu ai cum să fii un veritabil partid de stânga atunci când pui semnul egalității între interesele de partid și interesele unei întregi națiuni, jignind liderii marii familii europene din care și țara ta face parte, și asta după îndelungi tratative și negocieri pe muchie de cuțit care s-au întins pe parcursul ultimilor 25 de ani, tratative și negocieri demarate ca urmare a voinței poporului tău de a face parte din clubul elitist occidental, euro-atlantic.

În fine, nu ai cum să fii un veritabil partid de stânga atunci când îi etichetezi pe cei mai de seamă și cunoscuți intelectuali ai națiunii drept „naziști” sau slujitori ai unui așa-zis „fuhrer”, creat și diabolizat în televiziunile și instituțiile media asevite ție. Și toate astea doar pentru că au demnitate și coloană vertebrală, refuzând să se prosterneze în fața ta sau să-ți ridice osanale ție și membrilor familiei tale (naturale sau politice).
Nu ai cum să fii un veritabil partid de stânga pentru că, pur și simplu, cei care au procedat în acest fel, de-a lungul istoriei relativ recente a omenirii, s-au numit fie bolșevici, fie comuniști, fie naziști, cu diferitele lor forme mai mult sau mai puțin cunoscute (troțkiști, leniniști, staliniști, maoiști, castriști, guevariști, khmeri roșii, hitleriști etc.).

Pentru toate astea și pentru multe, multe altele, PSD-ul este un partid care trebuie lăsat să moară. Nu-i faceți respirație gură la gură, nu încercați să-l resuscitați cu orice preț și nu-i bociți la căpătâi. Este partidul care, de departe, a făcut cel mai mult rău acestei țări și încercatului ei popor din 1989 încoace. Decuplați-l de la aparatele puterii de stat care încă îl mai mențin în viață și trimiteți-l la groapă.

Oricum, mai devreme sau mai târziu tot acolo va sfârși. La groapa de gunoi a istoriei. Așa că, ce rost mai are să-i prelungiți agonia?…