În numele Tatălui: Epigonii lui Lenin și lupta pentru mantaua supremă

Eseu de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan

Luptele politice ale lui Stalin, opțiunile sale, obsesiile, precum și moștenirile tuturor acestora, au lăsat o impresie de neșters asupra secolului XX. Însăși noțiunea de socialism nu poate fi pe de-a-ntregul izolată de viziunea sa asupra revoluției, una impregnată de convingeri mesianice, cvasi-religioase, învăluite de jargonul determinist marxist.


Principala problemă pentru cei care doresc să înțeleagă fenomenul Stalin este tocmai discutabila sa “inevitabilitate”. Pentru anumiți interpreți, printre care Isaac Deutscher, Stalin a reprezentat un fenomen fatal născut din chimia internă a culturii politice bolșevice. Dar chiar a fost el cel mai credincios discipol al lui Lenin? A fost el un marxist autentic, unul înzestrat într-adevăr cu o perspectivă teoretică, cu Weltanschauung, sau mai degrabă un improvizator cu pretenții doctrinare? N-a existat nimeni care să fi contribuit mai mult la elaborarea, fabricarea și sacralizarea leninismului, dar în ce măsură a fost el un leninist bona fide? De la Troțki și Buharin, și până la Georg Lukács, personaje leniniste de prim-plan au pus sub semnul îndoielii pretențiile la preamărire de sine ale lui Stalin. Și totuși, monumentala lucrare a lui Stephen Kotkin, bazată pe o muncă de arhive sisifică, atât în Rusia, cât și în Statele Unite, oferă imaginea unui teoretician marxist, un om pentru care ideile au contat enorm. Două sute de pagini de note finale vorbesc despre natura exhaustivă și istovitoare a acestui efort admirabil. Niciun subiect nu este atins doar în treacăt, niciun detaliu nu este lăsat fără vreo sursă care să-l facă revelator și credibil. Avem în fața noastră o operă istorică de primă mână.

Fețele succesorului

Există câteva puncte cruciale în biografia captivantă scrisă de Kotkin: Primul, convingerile profund marxiste ale lui Stalin. Acesta nu a fost un oportunist politic, ci un teoretician convins că Weltanschauung-ul lui Marx, așa cum a fost dezvoltat de idolul său, Lenin, era adevărata busolă științifică necesară pentru a înțelege natura contradictorie a lumii sociale. Prin urmare, scopul lui Kotkin este acela de a demonstra cum anume a văzut Stalin lumea prin aceste lentile marxiste. Imaginea lui despre sine (o temă foarte importantă în neterminata biografie scrisă anterior de regretatul Robert C. Tucker) era aceea a unui marxist inflexibil, o poziție căreia i-a rămas fidel până la moartea sa, în martie 1953.

Al doilea, era extrem de important pentru el să fie recunoscut drept adevăratul urmaș al lui Lenin. În universul bolșevic al ranchiunelor îndârjite, suspiciunilor intense și rivalităților obsedante, acest aspect era în fapt o chestiune de viață și de moarte. Vechiul rival al lui Stalin, Lev Troțki, manifesta aceeași ambiție, iar competiția dintre cele două modele umane de perfecțiune bolșevică a pecetluit soarta experimentului sovietic. Stalin l-a abhorat pe Troțki (puțin spus) până în punctul unei uri ireconciliabile. La rândul său, Troțki i-a tratat pe Stalin și pe alți lideri de frunte bolșevici doar ca simple mediocrități. A aspira la mantaua lui Lenin era în această cultură o garanție a legitimității. Cine ar fi interpretat corect biblia lui Vladimir Ilici devenea adevăratul moștenitor apostolic.

Pentru a-l priva pe Troțki de un asemenea statut, Stalin, ajutat inițial de cei doi colaboratori apropiați ai lui Lenin, Lev Kamenev și Grigori Zinoviev, a inventat leninismul ca un corpus de precepte revoluționare autosuficiente, adică un “marxism al epocii imperialismului și a revoluțiilor proletare”, așa cum l-a definit chiar el. În mod logic, cum traseul lui Troțki anterior anului 1917 a inclus momente de dispute aprinse cu Lenin asupra unor chestiuni importante precum natura partidului de avangardă și ritmul revoluției, a fost creat un termen menit să funcționeze drept alteritate constitutivă (constitutive Other). Numele lui, urmând calea veșnicei defăimări, avea să fie “troțkism”. Al treilea punct atins de Kotkin, personalitatea lui Stalin, cu toate enigmele ei psihologice, a jucat un rol crucial în supraviețuirea statului sovietic și în toate deciziile majore, incluzând războiul genocidar împotriva țărănimii cunoscut drept colectivizarea agriculturii. Stephen Kotkin privește aceste decizii nu atât de mult ca rezultat al necesității istorice, orice va fi însemnând acest lucru, ci, mai degrabă, ca pe efectul unei obsesii ideologice hiperbolizante, exacerbate, de a împlini poruncile “Tatălui”. Stalin s-a privit pe sine ca pe un Lenin al zilei și a acționat în consecință.

“Limba de moarte“

Una din cele mai antrenante secțiuni ale acestei cărți extrem de incitante se referă la sfârșitul vieții lui Lenin și așa-numitul “Testament”. Bazându-se pe contribuțiile unor istorici ruși, Kotkin ajunge la concluzia că mult citata “Scrisoare către Congres”, adică ultimele gânduri dictate ale lui Lenin despre strategiile politice și lupta din ce în ce mai acerbă dintre epigoni, a fost de fapt un fals, sau, mai bine zis, un document atribuit lui Lenin, nicidecum unul care să-i fi aparținut cu adevărat. Acesta este un punct crucial, atât politic, cât și istoric, însă unul care necesită anumite clarificări. Pentru Kotkin, absența inițialelor lui Lenin din text indică infracțiunea. El sugerează că “Testamentul”, în special ultima scrisoare în care Lenin cerea îndepărtarea lui Stalin din deja omnipotentul scaun de secretar-general al Comitetului Central, a fost de fapt conceput de Nadejda Krupskaia, soția lui Vladimir Ilici și tovarășa sa de drum politic.

Dar dacă așa au stat lucrurile, se poate întreba cineva, atunci cum a putut ignora Stalin o asemenea întâmplare și nu a invocat-o măcar în cercurile bolșevice de la vârf? A fost bântuit întreaga viață de ceea ce a părut a fi neîncrederea lui Lenin în el. Cum de i-a permis atunci Nadejdei Krupskaia să moară în patul ei, mult după dispariția lui Lenin, neafectată de Marea Teroare, în februarie 1939? Pentru Troțki, pe care Lenin îl numea în document “cel mai strălucit membru al Comitetului Central”, era normal să se agațe de elogiile si îndemnurile defunctului lider. Însă pentru Stalin, contestarea autenticității “Testamentului” ar fi fost de înțeles, ba chiar logică. Nu a făcut-o, iar acest lucru ridică semne de întrebare cu privire la argumentul lui Kotkin. Acesta ar putea avea însă dreptate, dar o asemenea pretenție semnifcativă necesită mai multe probe și comportă o întreagă dezbatere academică.

Recurența hegeliană

În octombrie 1923, cu trei luni înainte să moară, un Lenin aflat în fază terminală a suferinței sale, plimbat în scaunul cu rotile și arătând aproape carbonizat, le-a impus gărzilor și șoferului personal să-l ducă pentru o ultimă vizită la Kremlin. Este și unul din cele mai tulburătoare pasaje din carte: prematur imbătrânitul lider nu mai poate comunica decât prin vagi sunete, nu există acolo niciun membru al Politburo-ului care să-l întâmpine, sunt toți angrenați într-o întâlnire în apartamentul lui Troțki, unde, instigați de Stalin și Zinoviev, condamnă fracționismul “troțkist”. Lenin culege din biblioteca lui o carte a mentorului său din tinerețe, Gheorghi Plehanov, și trei volume de Hegel. Aceasta este o secvență revelatoare privind convingerea finală a lui Lenin, afirmată și in articolul “Despre insemnătatea materialismului militant” (martie 1922),  că doctrina lui Karl Marx este imposibil de înțeles fără Hegel.

Acest lucru nu-l putea înțelege, de pildă, Grigori Zinoviev care, în 1923, la un congres al Internaționalei a III-a, îi anatemiza pe Georg Lukács pentru “Istorie și conștiință de clasă” și pe Karl Korsch pentru “Marxism și filosofie”, numindu-i disprețuitor “marxiști de catedră”. Nu-l putea înțelege nici Nikolai Buharin, despre care, în pofida marii sale iubiri pentru cel pe care îl numea “favoritul întregului partid”, Lenin spunea că nu a înțeles niciodată pe deplin dialectica. Nici Troțki nu citise “Știința logicii”, despre Stalin ce să mai vorbim. L-a înțeles Antonio Gramsci care, via Benedetto Croce, a conceput filosofia praxisului drept una hegeliano-marxistă. În chip ironic, la sfârșitul vieții, prin pasiunea sa relativ târzie pentru Hegel, fondatorul bolșevismului se înscria pe direcția marxismului occidental, deci a unui marxism non-bolșevic.

Nedorit, dar învingător

Un ultim aspect: reiese din evaluarea lui Kotkin că Stalin a fost ultimul din cei de la vârf care au aflat de “Testament”. A fost șocat de intrigile puse la cale de tovarășii săi. Înclinat în mod natural să vadă trădare și conspirație peste tot în jurul său, suspiciunile lui au luat o formă concretă. Nu a ajutat nici că un an mai târziu, doi membri ai triumviratului său, Kamenev și Zinoviev, au pactizat cu Troțki în așa-numita Opoziție de Stânga. Înzestrat cu o voință de fier, convins că legile istoriei erau de partea sa, campion al intereselor birocrației de partid, Stalin s-a descotorosit de competitorii săi și și-a transformat mini-regatul inițial de la Kremlin într-o grandioasă și înfricoșătoare aventură istorică. Cartea lui Kotkin înregistrează acest destin cu mână sigură, scoțând în relief trăsăturile importante ale spiritului lui Stalin, puternica-i voință politică, determinarea strictă și tenacitatea inflexibilă. Pentru Kotkin, ceea ce a explicat altfel virtual inexplicabilul traseu a fost tocmai hybrisul său formidabil, complet antrenat de fixațiile lui ideologice, și nu circumstanțele istorice invocate de istorici precum E. H. Carr.

Acest prim volum al capodoperei cu potențial germinativ a lui Kotkin se încheie prin ceea ce Stalin însuși a definit a fi marele moment de cotitură: anul 1928, debutul a ceea ce s-a numit revolutia de sus in jos (revolution from above). La acea dată, Troțki era deja înfrânt, Nikolai Buharin și adepții săi capitulaseră, iar Stalin domina cu necontestată autoritate. Avea să urmeze, prin urmare, o nouă revoluție, a lui personală, pe care o visa la fel de importantă precum cea a lui Lenin. Abia aștept să citesc următoarele volume din această formidabilă carte, comparabilă cu tot ce-au oferit mai izbutit studiile de sovietologie, de la Boris Souvarine, Robert Conquest, Richard Pipes, Leonard Shapiro, Alain Besançon, Zbigniew Brzezinski și Adam Ulam, la Martin Malia, Robert Service, Seweryn Bialer, Sheila Fitzpatrick, Robert V. Daniels, Archie Brown, Robert Gellately, Dmitri Volkogonov, J. Arch Getty, Ronald G. Suny, Hélène Carrère d’Encausse și Simon Sebag Montefiore. Toți cei interesați de mecanismele tiraniei ideocratice și de relația dintre personalitate, ideologie și teroare, vor profita enorm de pe urma parcurgerii acestei superbe lucrări a lui Stephen Kotkin.

Hermeneutica răposării

În clipa morții lui Lenin, la 21 ianuarie 1924, se dădea o luptă surdă, însă atroce, între cei care doreau să-i moștenească mantaua. Dar ceea ce avea să urmeze nu era doar un banal exercițiu de continuitate a puterii politice, ci, mai cu seamă, o construcție imagologică de proporții cosmice care trebuia să aline angoasele maselor. În perioada imediat următoare decesului, legendele privind un Lenin cât se poate de viu care se perindă de-a lungul și de-a latul Uniunii Sovietice au continuat să apară în ritm accelerat și au completat imaginea unei Vieți de Apoi în care cultul personalității lui Vladimir Ilici abia începea să mijească. Puterea emoțională a cultului lui Lenin se baza în primul rând pe înclinația naturală a păturii țărănești, majoritară și profund superstițioasă, către personificarea puterii politice. Venerația față de Lenin din timpul vieții apare doar ca o mică picătură într-un ocean în comparație cu cea zămislită începând cu anul marcant al bolii, 1923, dar mai ales după decesul acestuia din 1924. Cultul lui Lenin, așa cum fusese cu vreun veac înainte și cel al Țarului Alexandru I (mort în 1825), avea o funcție precisă: stabilizarea și legitimarea vieții politice sovietice à la longue. Din momentul morții lui Lenin, pretențiile la imortalitatea acestuia au devenit elementul central al cultului său. “Lenin a murit, leninismul e viu”, “Lenin este mort, trăiască Lenin!” erau doar câteva din frazele cu efect cathartic arborate pretutindeni. Însuși Vladimir Maiakovski avea să compună în 1924 un poem ce va deveni lectură obligatorie pentru orice elev sovietic (tema centrală: “Lenin a trăit. Lenin trăiește. Lenin va trăi”).

Există așadar, și ne vom fi dat deja seama, o fibră profund religioasă, sacramentală, în acest cult leninist al personalității. Jurământul lui Stalin poartă cu sine tocmai natura hieratică a cuvântării politice. Și a fost tocmai această chemare mistică a lui Stalin, cu prilejul morții “Tatălui”, cea care a făcut posibil transferul de sanctitate din corpul uman în corpul politic: “Tovarăși, noi, comuniștii, suntem oameni dintr-o plămadă specială. Suntem cei care alcătuim armata marelui strateg proletar, armata tovarășului Lenin. Nu există onoare mai mare decât apartenența la această armată. Nu există onoare mai mare decât titlul de membru al partidului al cărui fondator și lider a fost tovarășul Lenin. Nu îi este dat oricui să fie membru al unui asemenea partid” (Kotkin, op. cit., p. 539). Iar cel care avea, în cele din urmă, să moștenească mantaua, continuă: “Plecând dintre noi, tovarășul Lenin ne-a poruncit să venerăm și apărăm puritatea mărețului titlu de membru al partidului. Îți jurăm ție, tovarășe Lenin, că îți vom îndeplini cu onoare porunca” (Ibidem). Din această clipă, putem spune apăsat, Stalin este înscăunat drept sacerdot suprem al cultului leninist. Este totodată momentul când Stalin definește condiția bolșevică, una cu totul aparte, plăsmuită din altă materie decât cea ordinară. Adică ceea ce Ken Jowitt avea să numească ingeniozitatea extra-ordinară, accentul extatic (și deopotrivă etatic) pe rolul predestinat al partidului comunist, acea entitate pe care Antonio Gramsci o va fi numit la un moment dat “Principele modern”.

Paralizie vs. extaz

Însă nu toată lumea s-a scăldat în această baie a jurămintelor evlavioase: câțiva, așa cum foarte inspirat își intitulează Kotkin unul din subcapitole, au suferit în 1924 de o așa-zisă “paralizie politică”. Este și cazul lui Lev Troțki, cel pe care, plecat fiind prin depărtările caucaziene ale imperiului roșu, toată lumea îl aștepta la Moscova. Nu a mai ajuns, iar ani mai târziu avea să regrete: “Ar fi trebuit să vin cu orice preț” (Kotkin, op. cit., p. 538). Între discursul funerar al lui Stalin și succinta notă-tribut scrisă de Troțki la insistențele unor oficiali locali din Tbilisi, acolo unde îl prinsese vestea, există diferențe grăitoare.

Dacă primul se auto-proclama sacerdot suprem și moștenitor al mantalei “Tatălui”, cel de-al doilea, obidit și izolat, vorbea despre apăsătoarea condiție de orfan în care îl și îi lăsase dispariția mentorului. Sigur –Kotkin o surprinde foarte bine–, momentul ar fi putut reprezenta pentru Troțki o bună oportunitate politică doar dacă ar fi sosit totuși în Piața Roșie, din depărtările în care se afla, precum o făcuse cândva și Lenin în Gara Finlandeză. În fond, el era părintele artei insurecției, dar tot el a ratat șansa de a-și folosi puterea și carisma într-unul din cele mai importante momente ale istoriei sovietice. Ar fi putut, de pildă, cum o sugerează tot autorul acestei fantastice biografii, să rostească solemn, în văzul și auzul lumii, tocmai din presupusele ultime gânduri dictate ale lui Lenin, rânduri care, așa cum am mai menționat, nu erau nici pe departe favorabile lui Stalin și ideilor sale de acaparare a puterii în Partid.

Semnificația absenței lui Troțki de la funeraliile naționale devine astfel semnificantul succesiunii politice. În simbologia dictaturii, Troțki și-a ratat în 1924 momentul! Chiar și așa, printre puținele gânduri pe care le-a emis cu acel prilej, și izolat fiind, Lev Troțki îmbrățișa la rându-i, vizionar și patetic, calea de urmat: “Partidul e orfan… clasa muncitoare e orfană… cum vom răzbi de acum încolo? Cu lampa leninismului în mâinile noastre”. Deci transformarea lui Lenin în cult era inevitabil să se producă, mai rămânea de aflat doar cine anume va ține în mâinile sale acest far simbolic călăuzitor…

 Funeraliile lui Lenin, Stalin și Molotov ținând coșciugul, 27 ianuarie 1924

Cronica unei victorii anunțate

Dar să ne întoarcem preț de câteva rânduri la mantra sacerdotală a lui Stalin și să ne întrebăm cum anume a ajuns trăirea de tip religios să joace un rol atât de covârșitor în politica sovietică? Isaac Deutscher, de pildă, indică printre factorii determinanți chiar pregătirea teologică gruzină a lui Stalin. Spune apoi, același autor, că exista un anumit “climat spiritual” în Rusia, unul la care marxismul însuși a trebuit să se adapteze. Jurământul lui Stalin prilejuit de funeraliile lui Vladimir Ilici, poartă, în acest sens, amprenta fostului seminarist din Georgia într-un amestec original de marxism și ortodoxie, dar, mai ales, așa cum spune și Leonard Schapiro, determinarea lui de a fi vârful de lance al cultului în scopul de a-și securiza poziția de moștenitor al mantalei “Tatălui” (pentru mai multe detalii, vezi Isaac Deutscher, Stalin: A Political Biography, New York, 1967, pp. 269-272; și Leonard Schapiro, The Communist Party of the Soviet Union, New York, 1960, p. 282).

Discuțiile nu se închid însă la aceste interpretări, și este suficient să-l amintim fie doar și pe Robert C. Tucker, cel care, contrar lui Deutscher, consideră că accentuarea rolului lui Stalin în crearea cultului lui Lenin este forțată și că, mai degrabă, exista deja în bolșevism, încă de la începuturi, o astfel de înclinație de natură religioasă, cu Lenin ca personalitate carismatică centrală (vezi Robert C. Tucker, Stalin as Revolutionary, 1879-1929, New York, 1973, pp. 32-63; 280-288).

În primăvara anului 1924, devenise deja limpede că Stalin câștigase bătălia pentru utilizarea în scopuri politice a leninismului. În “Bazele leninismului”, carte apărută imediat după marele eveniment, bazată pe prelegeri ale autorului ținute chiar în fieful troțkist care fusese (de fapt era încă) Universitatea Sverdlov, pepiniera cadrelor ideologice ale partidului bolșevic, Stalin afirma răspicat: “Leninismul este marxismul erei imperialiste și a revoluțiilor proletare”. Tot el elimina orice umbră de îndoială cu privire la personalitatea meritorie pentru victoria din 1917: Lenin, nu Troțki!

Lupta pentru mantaua supremă era astfel tranșată. Totodată, jurământul lui Stalin a devenit text fondator al tradiției inventate a leninismului. Și iată cum, ceea ce spunea cândva Michel Foucault, plecând de la tabloul Las Meninas al lui Velázquez, anume că omul este un construct, prindea forma cea mai ostensibilă prin nașterea eternului leninist, accesibil și misterios, vizibil și invizibil, imanent și transcendent, subiectiv și obiectiv, în același timp. Era Das ewige Leben, sau, altfel spus, Der ewige Lenin, viața fără de moarte, veșnicia întruchipată de trupul nepieritor din Mausoleu, Ființa logodită cu Timpul sub semnul Mileniului revoluționar…

Leninismul se naște astfel după moartea lui Lenin. Data de 21 ianuarie 1924 reprezintă și prima mare succesiune într-un sistem comunist, dar și punctul de vulnerabilitate maximă a sistemului. Imaginea tatălui și a orfanilor, invocată inclusiv de Troțki, este în acest sens elocventă. Miza fundamentală în imagologia politică sovietică era de fapt victoria vieții asupra morții. Un fel de “cu moartea pe moarte călcând” care nu lasă loc de ezitări, ci doar de revelații tranșante. În mod cu totul ironic, epistemologia tectologică a lui Alexander Bogdanov care privea realitatea în relație de depedență totală cu propriile noastre percepții asupra realității, și cea care provocase de fapt mânioasa carte a lui Lenin din 1909, “Materialism și empiriocritcism”, părea să explice mult mai bine ce anume se petrecea în 1924. Bogdanov însuși privea construcția unei ființe superioare (“Dumnezeu”) ca pe construcția unei comunități de oameni vii ce va transcende individualismul și va atinge imortalitatea. Partidul era întruparea perfectă a acestei nemuriri filtrată prin cultul lui Lenin. Bolșevicii erau supraoamenii lui Lenin. Succesiunea devenea un fel de artă a vedutelor din care niciun detaliu nu era de neglijat. Religia marxistă era cea destinată să înfrângă și să domine moartea naturală prin interconectarea tuturor vieților (principiul vsezhizn). Îmbălsămarea cadavrului lumesc însemna și perpetuarea “entuziasmului religios” fără de care, așa cum spunea Anatoli Lunacearski, “oamenii nu pot crea nimic măreț”. Și iată cum, pe data de 21 ianuarie 1924, “transsubstanțializarea” bolșevică reușise să fixeze sacrul și profanul într-o îmbrățișare intensă care va fi fatală, ca experiment planetar, odată cu încarnarea ei stalinistă…


PS: 
Tema “Jurământului” din ianuarie 1924 l-a obsedat pe Stalin. În 1946, dictatorul, un maniac cinefil, a patronat direct filmul “Jurământul”, devenit piesă de rezistență în măsluirea sistematică a istoriei reale. În rolul lui Stalin apărea actorul georgian Mihail Ghelovani. Regizor era Mihail Ciaureli, tot georgian. Nostalgie după pământul natal a celui pe care Lenin îl denunța în “Testament” că se comportă ca un “odios satrap velicorus”? Reîntoarcere a ceea ce fusese refulat? Evident, niciunul dintre adevărații camarazi ai lui Vladimir Ilici nu mai existau ca bolșevici, ei sunt transformați, în chip orwellian, în referințe demonologice, trădători prin vocație, oportuniști și lichidatoriști. În schimb, apar ca personaje decisive Viaceslav Molotov, Kliment Vorosilov, Andrei Jdanov, Serghei Kirov și Lazar Kaganovici. Mai lipsea Lavrenti Beria. Una din caracteristicile cultului lui Stalin era falsificarea fără urmă de rușine a istoriei politice autentice, negarea evidențelor, instituirea, prin determinism retroactiv, a unei ierarhii fictive, menită să confirme structura de putere așa cum a rezultat ea prin înfrângerea diverselor opoziții, criminalizate și stigmatizate. Filmul rămâne în antologia celor mai deșănțate expresii ale cultului personalității lui Iosif Djugașvili.

Generația ratată a tatălui meu

Razvan Corneteanu

S-au nascut in ultimii ani de razboi sau imediat dupa. Asta inseamna ca au acum intre 60 si 70 de ani. Au copilarit intr-o Romanie in care se construia socialismul dar in care nimeni nu murea de foame. Si celui mai tampit exemplar uman i se gasea un loc de munca.

Copilariile sunt intotdeauna frumoase, asa ca vremurile grele de dupa razboi nu si le amintesc foarte bine. Si daca isi amintesc ceva, isi amintesc lucrurile placute.
Parintii lor au muncit din greu dupa razboi dar generatia copiilor a fost dramatic modelata de sistem.

Mai tarziu, pe vremea adolescentei, tara era pe un val economic fantastic. Numai grandomania idioata a lui Nicolae Ceausescu a reusit cu greu sa deraieze acest trend. Dar generatia tatalui meu s-a bucurat din plin de acei ani frumosi. 

In anii 60′-70’ se invata carte si se facea treaba.

Romania era o “minune a estului”, cu vizite ale presedintilor vestici si invitatii din partea Reginei Angliei pentru conducatorii tarii.

Ulterior, in a doua jumatate a anilor 80’, Iugoslavia a preluat in zona stafeta in materia de explozie economica. Dar s-a gasit cativa ani mai tarziu un Milosevici care, ca si Ceausescu, a sacrificat bunastarea poporului sau pentru ambitii personale.

Pana atunci insa, cei care aveau sa devina parintii nostri, s-au bucurat din plin de viata frumoasa dintr-o Romanie in plina dezvoltare.

N-au avut griji, n-au avut razboaie, n-au avut crize umanitare sau crahuri economice. Fiecare tara era izolata in prostia sau istetimea ei si influentata doar de priceperea propriilor conducatori.

Spre sfarsitul adolescentei, generatia tatalui meu a dat primele semne de “defectiune”. Crescusera supravegheati de parintii lor, majoritatea convertiti in comunisti doar dupa razboi, o masa inerta, needucata dar harnica, prada usoara pentru performantul sistem rusesc. Dar indoctrinarea generatiei parintilor mei nu a venit de acasa ci din societate. Scoala, facultatea si apoi mediul social le-a introdus adevarati virusi in gandire, virusi de care nu au putut sa scape nici dupa Revolutie.

Generatia care a inventat furtul la scara nationala. 

Se fura mult, des si marunt. Lenea, flagel national

Au “trait bine”, cum s-ar fi exprimat Traian Basescu, si niciodata nu si-au pus problema “eu unde lucrez maine”, chestiune apasatoare pentru actualele generatii. Primii ani de munca i-au tampit de tot si le-au deformat caracterul intr-un mod ireversibil.

Au invatat sa minta cu talent si sa fure cu dibacie.

Probabil multi au uitat, dar FURTUL devenise reflex national. Nimeni nu se ducea o zi la serviciu fara sa se intoarca acasa cu ceva, cat de mic.

Incurajati de cuvintele „conducatorului iubit” care le explica in discursuri demente urlate in fata unor multimi uriase de oameni ca bunurile tarii „sunt ale intregului popor”, parintii nostri furau de stingeau. Ajunsesera sa nici nu mai considere ca este furt. Era un fel de drept. Nu se dadeau lovituri, ca astazi. Se fura mult, des si marunt.

Trenul de persoane era oprit cu semnalul de alarma in mijlocul campului de floarea soarelui si pana se punea in miscare zeci si zeci de oameni navaleau sa fure cateva palarii cu seminte pe care le scuipau ulterior pe jos pana la sfarsitul calatoriei.

Orice intreprindere era efectiv devalizata de hoardele de lacuste umane. De la bile de rulmenti pana la hartia A4, de la pixuri pana la sapunul de la baia comuna, orice era un bun de furat. Nu mai vorbesc de productia intreprinderii.

Pana si in concediu la mare (isi permiteau toti pe vremea aia) furau prosoapele, pernele, cearseafurile, farfuriile din sala de mese, tacamurile si orice lucru le iesea in cale.

Se intampla des sa mergi in vizita in Craiova sau Bucuresti la cate o familie si sa te stergi pe maini cu prosopol imprimat cu “Hotel Vega” sau “Hotel Albatros”.

Furtul a fost reinventat de aceasta generatie. A fost facut cu seninatate, cu inconstienta iar astazi vedem deseori primari sau politicieni din aceasta generatie care intra la puscarie cu seninatatea celui care se gandeste ca era de datoria lui sa incerce “o ultima lovitura” in aceasta viata.

La pachet cu furtul a venit si lenea. 

Daca furi zi de zi si zi dupa zi, ce rost mai are sa muncesti? Tinerii de azi care muncesc zilnic pana seara tarziu nu inteleg ca generatia tatalui meu a avut program de banca toata viata. Program de banca, redus. Este adevarat, incepeau mai devreme ziua de munca. La comanda, ca asa era ordinul. Dar aveau auto-speciale care ii duceau la munca, nu faceau 2 ore prin traficul din Bucuresti si nici nu cheltuiau din buzunar. La intors, la fel. La serviciu sa taia frunza la caini. Se socializa masiv. Intre doua furturi, se schimbau retete de prajituri si se povesteau de pe acasa. Ca deh, toata lumea era curioasa si toti voiau sa fie bine informati. Mimau cateva minute interesul pentru “planul cincinal” si apoi venea implacabil vremea de plecat acasa.

Parintii mei terminau munca la ora 15.00. De la 14.15, mii de oameni din schimb se adunau in fata portilor intreprinderii care ramaneau zavorate pana la ora 15.00. Niciun sef nu-i intreba ce dracului fac oamenii aia cu atatea minute inainte, deja la poarta intreprinderii. Dar nici nu deschidea portile. Ora 15.00 era spectacol. Cand se deschideau portile aveai senzatia clara ca urmeaza meciul Universitatii Craiova. Dar oamenii care navaleau ca hunii pe porti nu urcau in tribune ci in autobuze. Plecasera din sectie de la ora 14.00 deja si incepusera sa-si stranga lucrurile de la ora 13.00, imediat dupa pauza de pranz. De ce? Pentru un loc pe scaun in autobuzul care ii ducea pana acasa.

Peste tot era la fel, cu varieti geografice si de specific.

Acum mai bine de doi ani, cand am avut ciudata idee sa candidez la primarie fara sa ma aliniez pe listele vreunui partid (s-a dovedit o iluzie prosteasca), am avut ocazia sa merg din poarta in poarta si sa vorbesc cu oamenii despre asteptarile lor. Ca si Teleorman, Gorj sau Dolj, Dambovita este un fel de campion national (ca judet) la spagi date pentru vot. Multi oameni voiau bani pentru vot dar singurii care imi cereau fara rusine, cu subiect si predicat, ignorand complet orice risc, erau cei din generatia tatalui meu, fara nicio exceptie. 
Fireste, nu am platit nimic si, fireste, proiectul meu cu primaria a esuat lamentabil. Dar pastrez vie memoria celor care imi cereau spaga de la obraz, cu multi fiind prima oara cand stateam de vorba.

Cu un DNA ca astazi, pe vremea lui Ceausescu am fi avut nevoie de cartiere intregi de inchisori. asta in cazul in care s-ar fi muncit la DNA…

Dupa Revolutie, reflexul micului furt ramasese activ. Le-a luat ani buni, rusinati mai mult de privirile intrebatoare ale mult-mai-tinerilor-colegi decat de orice altceva, sa nu mai plece acasa zilnic cu cateva zeci de coli de xerox si 3 carioci oferite angajatilor la munca de Departamentul Administrativ.

Constienti ca noul sistem social presupune multa munca si putin furt plus ceva deschidere mentala sa inveti sa folosesti computerul, s-au pensionat, majoritatea in graba, in primii 10 ani de dupa Revolutie. Nu ajunsesera la varsta de pensionare, era doar ultima fenta din viata lor activa.

Minciuna, talent national. Au reinventat spaga si coruptia. 

Astazi ne uitam la Victor Ponta si ii numaram fiecare al 5-lea cuvant, constienti fiind ca este o minciuna. Sunt oameni care se uita la asemenea specimene cu interes aproape stiintific. Nu inteleg nevoia unei persoane de a mistifica adevarul de mai multe ori in fiecare fraza sau propozitie.
Ei bine, parintii nostri au inventat asta si au adus reflexul minciunii la nivel de arta.

Pentru ca devenisera performanti la furt, le trebuia talent la minciuni. Nu se poate una fara alta. In plus, ipocrizia societatii comuniste, in care toata lumea barfea si era interesata de detaliile din cearseafurile celuilalt, presupunea o anumita aplecare catre minciuna, prefacatorie, simulare.

In comunism totul era o simulare. Era un fel de respiratie. Lucrurile TREBUIAU facute intr-un anumit fel. Sau macar simulate. Era important ca aproapele sa “aiba impresia” ca tu esti altceva decat ce esti in realitate. Oamenii socializau mult mai mult dar se prefaceau incontinuu.
Trebuia sa minti ca totul e bine, ca nu esti nemultumit de cozile care cresteau la alimente in fiecare an, ca il iubesti pe conducator, ca vezi in mod clar beneficiile socialismului, ca nu vrei mai mult decat ai si ca ai realizat in fiecare an mai mult si oricum peste plan.

Minciunile in legatura cu rezultatele muncii erau emise tot de oameni. “Implinirile” din industrie si agricultura ajunsesera subiect de bancuri. Parintii nostri emiteau minciuna la serviciu si apoi se amuzau de ea acasa. Fiecare, la nivelul lui, mintea, iar apoi minciunile erau adunate in minciuni mari care exprimau nu cat de idioti erau sefii intreprinderilor ci cat de meschin era fiecare lucrator luat individual. Sigur, ca sa ajungi sef, tovaras comunist cu raspundere, trebuia sa fii mai bun decat media nationala la furat si mintit. Asa ca isi mai aduceau si ei contributia. Dar sa dai vina azi doar pe sefi (majoritatea erau sefi si sefuleti si in comunism), este o alta mare ipocrizie.
In materie de coruptie, mostenirea este totala. Spaga, mica atentie, traficul de influenta si sintagma “te servesc” au fost inventii ale acestei generatii. Au patent pe toate acestea. Inainte de Revolutie nu puteai da lovituri mari. Deci s-a dezvoltat mica si marunta coruptie. Masiv. Practic mai toti participau in acest sistem in multele ore de ne-munca pe care le aveau. Atat de adanc s-au inradacinat anumite reflexe incat nici astazi ele nu sunt eradicate desi generatiile urmatoare sunt mult mai constiente de flagel.
Dupa Revolutie au incercat Marea Coruptie, cea pe sume mari, adevaratele tunuri. Multe incercari au reusit si au produs clasa imbogatitilor de azi. Cateva au esuat si au generat celulele de lux din Rahova si Jilava. Una peste alta virusul coruptiei si spagii este unul de care nu vor scapa toata viata lor, aceasta generatie.

Generatia nevertebratelor. Reflexul turnatoriei. Adulatia pentru conducator si batutul din palme la comanda.
Bunica mea nu avea nicio simpatie pentru comunisti. Dar de cate ori il vedea pe Ceausescu la televizor (si era incontinuu), ne spunea mie si fratelui meu ”uite-l pe tatal nostru”.
Copil fiind ma bucuram de manifestarile care ne adunau ca oile, era inca un pretext de a sta cu prietenii mei si a ne juca, dar m-am intrebat de multe ori de ce toti parintii nostri fac chestiile alea penibile, cu zambetul pe buze, iar apoi vin acasa si-l injura la foc automat pe ce-l caruia ii declarasera dragoste si iubire eterna, ba mai si iesisera in strada ore bune purtandu-i suportul greu din lemn.

Generatia tatalui meu nu a avut coloana vertebrala. Zero. Penibilele manifestari erau destul de dese, in ultimii ani chiar se ajunsese ca mai mult sa iti vezi parintii la manifestatii decat la serviciu. Nimeni nu protesta si aproape nimeni nu chiulea. Se turnau unii pe altii din cele mai stupide motive. Dar NICIODATA pentru furt. Pentru ca asta faceau toti.
Va imaginati? Erai turnat, criticat, pus la zid, expus oprobiului pentru vina de a nu particila la o manifestatie dar aproape niciodata chestia asta nu se intampla pentru furt. Si nu va mai imaginati ca “sistemul” facea asta. Toti faceau. Isi parau prietenii pentru te-miri-ce. Securitatea adunase un numar incredibil de colaboratori NU PENTRU CA II PLATEA CI PENTRU CA ADORAU SA SE DEA IN GAT UNII PE ALTII. Si chestia asta merita exploatata.

Daca vrei sa cunosti caracterul urat al acestei generatii, rasfoiesti azi milioanele de dosare cu turnatorii. Cele mai stupide relatari pentru cele mai idioate pretexte, erau un subiect de afirmare. Nu se dadeau prime, nu se ofereau functii, era in natura generatiei tatalui meu sa faca asta. Astazi le este rusine sa vorbesca despre asta, folosesc scuza cu “sistemul” si incearca sa minimalizeze fenomenul. In realitate era cumplit. Foamea o mai puteai combate, aripioarele de pui si tacamurile de pui erau digerabile dar motivul pentru care prieteni adulti dadeau fuga sa securitate pentru a se turna unii pe altii era si este si astazi greu de inteles.

Revolutionari pasivi dar pasionati de politica dupa 1989

Cand au inceput evenimentele din decembrie 1989, mii de oameni din Combinatul Chimic Craiova au fost inarmati de catre conducerea judetului cu bate de lemn si trimisi la Timisoara. Mii de oameni. Trenuri intregi. Nimeni nu vorbeste despre asta, nimeni nu povesteste despre asta. S-a intamplat la fel si in tara. Cretina manifestatie de la Bucuresti a fost rezultatul SOLIDARITATII pentru Ceausescu, EXPRIMATE DE MUNCITORII DIN ROMANIA DIN TOATA TARA. Era fireste o minciuna. A avut un efect pervers, Ceausescu a cazut in propria capcana fiind omorat practic de sistemul mincinos pe care il incurajase.

Cred ca era 18 sau 19 decembrie 1989 cand tatal meu a disparut brusc de acasa. A aparut la fel de brusc, dupa vreo 24 de ore, tacut si rusinat de ce fusese pus sa faca. De data asta fusesera trimisi ca oile dar nu la manifestatie ci la batut si omorat oameni. Erau insa atat de lasi iar drumul pana la Timisoara atat de lung incat nici nu s-au dat jos din tren decat cateva minute in gara.

Si astazi sunt convins ca a fost in primul rand o chestiune de lasitate. Apoi, fireste, de ratiune. Timisorenii erau atat de determinati, de hotarati, incat oltenii cu bate s-au speriat efectiv. Mecanismul de autoconservare a functionat implacabil. Timisorenii au adus in gara 2 masini de paine calda de la fabrica locala care lucra deja numai pentru revolutionari, le-au oferit-o oltenilor, i-au urcat in tren si i-au trimis “la origini”.

Ulterior multi olteni au justificat acasa ca simtul lor revolutionar a oprit confruntarea cu timisorenii. In mod cert, o minciuna. Partial umanismul unora dar covarsitor lasitatea majoritatii au fost motivele intoarcerii cu coada intre picioare. Batele erau pe rafturile de bagaje.

Tatal meu era tacut, nu voia sa dea detalii. Am smuls doar ceva povesti scurte, secvente. Oameni (timisoreni), care se aparau cu tirbusoane in maini si le spuneau colegilor olteni ca nu mai au nimic de pierdut. Toata lumea era tulburata si socata. Cred ca cel mai mult pe olteni i-a socat revelatia ca „s-a terminat, urmeaza schimbari mari”.

Cred ca pentru cei care au facut acea calatorie a fost suprema lor umilinta. Niciunul nu a protestat, niciunul nu a refuzat imbarcarea. Sau or fi fost cativa dar cert este ca majoritatea au participat.

La fel a fost si in tara. Pe 16, 17, 18 decembrie 1989, numarul oamenilor din generatia tatalui meu “indignati” de evenimentele de la Timisoara era enorm. Ulterior toti au fost loviti de o amnezie puternica.

Dupa 1989 generatia tatalui meu a descoperit pasiunea pentru politica. Dupa ce participasera “de buna voie” la alegerea lui Nicolae Ceausescu cu 99,99% (absolut de toata jena), li s-a parut interesant sa navaleasca la vot si sa-l aleaga cam in acelasi procent pe Ion Iliescu. De data asta li se parea ca sunt cu adevarat liberi. Aveau sa descopere ulterior ca ramasesera o masa de manevra doar ca schimbasera stapanul.

S-au pensionat repede, cu mult inainte de varsta legala, pe spatele celorlalte generatii, fugind de munca dupa Revolutie asa cum au fugit si inainte de Revolutie. Pe principiul “daca nu mai aveti nevoie de noi atunci carati-ne in spate”.  Apoi au inceput sa se planga. Ca este ieftin sa te plangi. Oameni care au furat, mintit, s-au umilit toata viata lor in fata partidului comunist si a lui Nicolae Ceausescu acum descopereau drepturile generate de democratie.

Au votat la fiecare alegeri, la prima ora a diminetii, fara sa-si consulte copii (nu conta parerea lor) referitor la cum cred si spera ei viitorul. Le pasa nici cat negru’ sub unghie de viitorul nepotilor. Criteriul? Simplu! Cine imi promite pensia mai mare. In plus, dupa ce au trait aproape toata viata intr-o societate de stanga, era anormal pentru ei sa-si modifice inclinatiile. Asa a ajuns PSD mare si tot de asta scaderea este implacabila: le mor fanii!

Dementul Vadim este tot o inventie a acestei generatii. Prin manipulare, a ajuns pana si intr-o finala prezidentiala.

Generatia tatalui meu a vrut sa dea ultima mare lovitura la alegerile din 2014. Au esuat. Lamentabil. Copii lor nu i-au mai urmat iar nepotii si-au dat seama ca bunicii nu pot fi exemple.

Asa se termina si participarea in politica a acestei generatii, posibil cu o ultima zvacnire palida cu ocazia alegerilor din 2016.

Constructia hidoasa daramata de tineri in 1989 nu era a lui Ceausescu ci era rezultanta acumularilor tuturor reflexelor de furt, minciuna, ipocrizie, fanatism, adulatie, de la cel mai mic nivel la cel mai mare. Au dat socoteala in primul rand cei mari pentru ca asa era normal. Dar vinovati au fost toti.

Fiecare generatie priveste aroganta la generatia copiilor lor si le explica doct ca “pe vremea lor” lucrurile (indiferent care; scoala, munca, comportament) se faceau muuult mai bine. In fapt fiecare generatie are particularitatile ei si este mai mult sau mai putin capabila sa inteleaga generatia urmatoare.

Exceptii exista multe. Dar nu despre exceptii am discutat astazi. Si nici despre lucrurile bune ale generatiei tatalui meu (comportament in societate, omenie, socializare masiva, un sistem de invatamant functional  si multe altele). Vor exista intotdeauna oameni care nu se inscriu in curentul general. Asa este bincuvantata specia umana cu o diversitate de ADN care ne permite tuturor sa ne consideram caz aparte.

Si in generatia tatalui meu au fost exceptii. Multe. Dar marea majoritate si-a pus amprenta pe tara in care au trait.

Acum fix 25 de ani, in ziua de Craciun, generatia tatalui meu, a preluat conducerea Revolutiei facuta de tinerii naivi si a comis o crima care va ramane cel mai rusinos moment al istoriei romanilor pentru multa vreme. La inceput toata lumea s-a bucurat, aproape fara exceptie. Inclusiv eu, recunosc. Apoi, cu trecerea anilor, cu tot mai multe detalii disponibile, am realizat ce mascarada de proces au putut incropi conducatorii de atunci si ce nedreapta, fortata si manipulata de la bun inceput a fost acea sentinta.

Iliescu va intra in cartile de istorie la pagina cu “erate” dar Craciunul va ramane un moment de rusine pentru toate generatiile care au trait acel Decembrie 1989. Trebuie sa ne caim si sa cerem iertare lui Dumnezeu pentru acel gest urat al generatiei tatalui meu, aprobat de atata lume la acel moment si sa nu cautam sa ascundem sau sa cosmetizam adevarul, asa cum a facut generatia tatalui meu vreme de 25 de ani.

Pentru toate greselile facute inainte de Revolutie, in timpul Revolutiei furate efectiv de la niste tineri curajosi si bine intentionati dar si dupa Revolutie, generatia tatalui meu este una complet ratata. O generatie urata, care a facut enorm de mult rau. Unii au fost exceptii, altii au avut decenta sa se opreasca din facut rau si sa spuna adevarul dar cel mai multi vor otravi aceasta Romanie pana la ultima suflare. Chiar si pensionari fiind ei voteaza si azi masiv cu ramasita PSD a partidului comunist, fermi convinsi ca dealtfel in toata viata lor, ca le-au stiut si facut bine pe toate.

Romania a facut si va face pasi inainte si pentru ca influenta lor scade in fiecare an de acum. Este inevitabil. Si cu generatia urmatoare, procesul va fi identic. Se urca pe valul “varstei experimentate” dupa care dispar incet incet indreptandu-se catre Marea Judecata. Decat sa ii critice pe tineri si sa scoata in evidenta “cum era pe vremea mea”, batranii ar face bine sa ii laude, sa ii incurajeze si sa le admire puritatea. Sa inteleaga ca a purta in suflet atatea secrete, atatea flexari morale, este o povara pe care generatiile tinere nu o au. Si sa-i invidieze pe tineri si pentru asta.

Singurul lucru pe care il mai poate face pentru aceast lume generatia ratata a tatalui meu este sa SPUNA ADEVARUL. Ala crud si dureros, nu ala iliescian. Se pot invata multe din aceasta istorie, atat de incarcata in evenimente in ultimii 50 de ani.

Istorie influentata direct de niste oameni care astazi nu mai pot decat sa spere. 


In IERTAREA pacatelor de catre Dumnezeu si indulgenta din partea generatiilor care vin din spate!

H.R. Patapievici despre capitalism și socialism

Interviu

Reporter:
Ati prins sarbatorile de 1 Mai de dinainte de 1989. Care era starea de spirit a oamenilor in ziua aceea, sau in zilele premergatoare? Credeau? Insemna ceva pentru ei? Propaganda fericirii isi gasea un corespondent real in constiintele muncitoresti ale oamenilor?


H.R. Patapievici:
Eu n-am vazut, in cele doua fabrici in care am lucrat inainte de 1989, vreo constiinta muncitoreasca. La lucru, va asigur, nu se manifesta nici una; in timpul liber, de sarbatori, s-o fi manifestat. Dar nu la lucru.

Iar de trecut, am trecut prin toate etapele muncii muncitoresti: munca in schimburi, munca la ordin, pedepsele colective, mancatul si pauzele in comun, lucrul cot la cot zi de zi, saptamana de saptamana, luna dupa luna, ani de zile.

Ideea ca daca esti muncitor capeti o constiinta muncitoreasca e o aiureala stangista, venita de la oameni care azi isi imagineaza ca a fi fost “om al muncii” in socialism era o forma de demnitate publica, iar a fi avut agatata de tine toata viata de salariat o “Carte de Munca” constituia un “semn al apartenentei”. O tampenie!

Era un semn al sclaviei fata de reteaua de supraveghere exercitata securistic de serviciile de cadre. Era un semn al incadrarii totale a societatii de catre supraveghetorii socialisti. Era un semn de sclavie sociala. O stiu pe pielea mea. Cartea de munca, pentru salariat, era echivalentul legarii de glie, pentru iobag.


Reporter:
E o perioada in care capitalismul a dat un rateu, intrand intr-o criza de sistem. Din 2008 si pana azi, vedem somaj, salarii micsorate, un fel de stare apasatoare generalizata, o lipsa de optimism, deprimare. Oamenii invata gustul amar al capitalismului. E diferit acest gust de gustul amar al comunismului?


H.R. Patapievici:
Folositi cuvinte cu care eu nu pot opera, pentru ca, pentru mine, nu au nici o acoperire in realitate. Cand spuneti “capitalism”, la ce va referiti? La ceva care, ca si comunismul, e un “sistem social-politic”, nu? Am impresia ca toata lumea, azi, cand spune “capitalism”, intelege regim politic. Or, capitalismul nu este un regim politic. Democratia liberala este un regim politic, da; comunismul este si el un regim politic.

Dar capitalismul nu este. Sa comparam deci ce poate fi comparat. Nu pot compara “gustul amar” al comunismului decat cu “gustul amar” al democratiei liberale: adica, daca e sa compar cu ceva “gustul amar” al comunismului, cu “gustul amar” al statului de drept ar trebui sa il compar. Cum vi se pare?

Statul de drept are un gust amar? Intre un regim politic care are ca structura de baza statul de drept si unul care are ca osatura statul totalitar nu am nici o ezitare: resping cu sila statul totalitar si votez statul de drept.

Si acum raspunsul la intrebarea Dvs. Capitalismul nu este un regim politic, este un tip de economie, si anume, acel tip de economie in care distributia bunurilor se face pornind de la preturi: bunurile produse sunt schimbate si “alocate” prin preturile lor. Ca sa existe preturi, trebuie sa existe piata; ca sa existe piata, trebuie ca schimburile sa fie libere; iar ca sa fie libere, cei care cumpara trebuie sa fie la fel de liberi ca cei care produc.

Deci capitalism este ceva egal cu preturi plus libertate plus proprietate individuala plus garantii juridice. Insist: capitalismul nu este un regim politic, este un mod de a schimba bunuri; nu pe ale oricui, ci numai pe cele care iti apartin; si nu asa cum iti dicteaza altii, ci asa cum vrei tu; iar acest lucru sa fie garantat legal.

Se poate si altfel: ca bunurile tale sa fie schimbate pe altele numai asa cum iti dicteaza altii, iar tu sa nu te poti opune deposedarii de ele. Intr-o astfel de economie, bunurile sunt alocate consumatorilor potrivit deciziilor unui decident central: un dictator sau un planificator, ceea ce e cam acelasi lucru.

Or, daca planificatorul trebuie sa aiba puterea unui dictator (caci altfel nu poate planifica), atunci nu putem ocoli concluzia ca daca bunurile nu sunt distribuite prin preturi, societatea trebuie silita prin forta sa accepte deciziile planificatorului. Singura economie care nu impune societatii un regim politic autoritar este capitalismul. Toate celelalte conduc in mod necesar la ingerinta politicului in viata de zi cu zi a societatii.

Unde situati acum “gustul amar”? Puteti compara “gustul amar” al distributiei bunurilor prin preturi (capitalismul) cu “gustul amar” al alocarii bunurilor prin ordin de la putere?
Cele doua “gusturi amare” sunt in exact acelasi raport ca doua fotografii ale rafturilor unui magazin alimentar, luate la acelasi magazin, inainte de 1989 si dupa 1989: prima fotografie arata penuria de produse si sclavia lipsei de alegere; a doua fotografie arata abundenta produselor si libertatea alegerii.

Asa arata, fotografiate la fata locului, efectele economiei comuniste (planificare, confiscarea proprietatii, supraveghere, exercitarea arbitrara a puterii) si efectele economiei capitaliste (distributia bunurilor prin preturi, proprietate, libertate, legalitate).

Dvs. ce “gust amar” preferati? Eu il prefer pe cel al libertatii si al proprietatii private si il resping pe cel al servitutii planificate si al mizeriei. Sunt, adica, foarte pro-capitalist.


Reporter:
Romania, reintrata dupa 1989 in circuitul capitalist, a beneficiat, inainte de criza, de cativa ani de nebunie totala, de salarii mari, credite, case, consum. Pe fondul intrarilor de bani, totusi erau multi oameni cu idei, care deschideau afaceri, angajau oameni, si angajatilor le veneau idei si voiau sa faca lucruri pe cont propriu. Dincolo de baza artificiala a bunastarii de atunci, credeti ca a fost suficient ca oamenilor sa le placa acest stil “capitalist”, sau le-a placut doar ideea de “viata buna”?


H.R. Patapievici:
Celor care au indraznit, sunt sigur ca le-a placut “stilul capitalist”. Ce sa nu-ti placa in a fi liber sa iei deciziile tale, a cistiga de pe urma lor si a-ti angaja responsabilitatea? Pe de alta parte, tuturor ne place viata buna. Desigur, intelegem lucruri diferite prin binele care caracterizeaza viata buna. Dvs. ma intrebati ce le-a placut oamenilor la “viata buna” de dinainte de criza.

Cred ca, dincolo de orice deosebiri, le-a placut suveranitatea individuala. Faptul ca tu, ca individ, poti decide este semnul suveranitatii tale. Carl Schmitt spunea ca suveran este cel care poate decide asupra exceptiei. Cumva, in timpuri de prosperitate, o astfel de suveranitate putem experimenta si noi, oamenii obisnuiti, la scara noastra. Cat timp poti decide asupra exceptiei te simti suveran. Simti ca duci o viata buna cand esti suveran.


Reporter:
Cea mai intalnita expresie – o intalnesti la diferiti oameni, pe strada, sau printre cunostinte – este “e criza, dar doar pentru noi, astia micii”. Se subintelege, marii bogatani nu sunt in criza, ei continua sa prospere. De ce gandesc oamenii simpli asa?


H.R. Patapievici:
Una din definitiile crizei este transfer neintentionat ori nedorit de proprietate. Ca atare, nu sunt afectati numai cei “mici”. Cei mari sunt mai afectati, proportional cu riscurile, care oricum sunt mai mari la ei, si cu pierderea de proprietate, si ea mai mare. In mod paradoxal, cine are mai putin poate pierde mai putin.

Criza inseamna ca legatura intre bunuri si preturi e distorsionata si ca schimburile nu mai sunt bine corelate cu acestea doua. Criza apare cand politicul reuseste, prin masurile demagogice prin care incearca sa castige voturi (sau din pura prostie, motivata ideologic), sa distorsioneze relatia dintre bunuri si preturi. Criza e reactia schimburilor de bunuri la aceasta falsificare.

Criza e ca temperatura pentru organismul bolnav: e manifestare a bolii si in acelasi timp incercare de a restabili sanatatea.


Reporter:
Cum putem apara capitalismul? Cum il vindem oamenilor nostalgici, sau apasati de credite, sau fara perspectiva? Cum luam fata comunismului sau nostalgiei dupa o vreme in care salariile erau egale si statul ne dadea tot?


H.R. Patapievici:
Henry de Montherlant spunea: “l’ame n’a pas a etre sauvee”. Sensul era: sufletul e perfect in sine; nu are nevoie sa fie salvat. Pastrand proportiile, acelasi lucru l-as spune si eu despre capitalism. Ce este capitalismul? Este sistemul economic care se instaleaza in mod spontan in societatea in care oamenii sunt liberi, iar proprietatile lor sunt protejate legal.

Capitalismul este un tip de ordine sociala – ordinea sociala a proprietatii private. Cred ca cel mai important argument in favoarea capitalismului e de natura morala: cine pretuieste libertatea si detesta violenta, acela va pretui si capitalismul. Fireste, mai este argumentul prosperitatii, verificat de atatea ori in istorie. Oriunde economia este libera, apare si posibilitatea prosperitatii.

Oriunde economia este planificata, sansele ca inovatiile sa fie preluate de sistem scad, iar initiativele individuale sunt sistematic descurajate. Altfel spus, planificarea tinde sa elimine din economie cunoasterea noua, dinamicul, si sa incurajeze ceea ce e deja cunoscut, mecanicul. Libertatea economica inseamna libertate pentru indivizi (atat ca producatori, cat si ca cumparatori).

Dimpotriva, planificarea economica inseamna libertate pentru entitati colective si servitute pentru indivizi (planificatorii decid, cumparatorii se supun). Dumnezeu a vrut ca noi sa avem o ilustrare cu valoare pedagogica a efectelor opuse pe care le are asupra aceluiasi popor aplicarea a doua sisteme economice diferite.

Dupa Al Doilea Razboi Mondial, germanilor din vest li s-a impus de catre aliatii occidentali o economie capitalista (adica proprietate privata, libertate a schimburilor si stat de drept), iar germanilor din est li s-a impus de catre sovietici o economie socialista (adica proprietate colectiva, planificare de stat si stat totalitar): in zece ani, vestul ajunsese prosper, estul ramasese inapoiat.

Or, daca nici nemtii n-au putut face ceva din socialism, inseamna ca nimeni nu poate face ceva din el! Socialismul este, pur si simplu, prost: produce doar mizerie si suferinta, desi pretinde ca e solutia la mizeriile si suferintele capitalismului. Nu este.


Socialismul nu e decat boala a carei vindecare pretinde ca este. Cine adopta socialismul se ruineaza in prezent si isi ruineaza si viitorul (si, va rog, nu-mi aduceti ca argument contrar tarile scandinave!). Acesta este argumentul meu in favoarea capitalismului.